2023, anul în care „permacrizele” se diversifică și intensifică

„Permacrize” este noul termen folosit acum pe larg și nu numai în analizele de securitate. Devenit într-atât de utilizat încât cei de la Collins Dictionary l-au ales drept „cuvântul anului 2022”.

Desemnează „o perioadă extinsă de instabilitate și insecuritate, în special una care rezultă în urma unor evenimente catastrofale”. Este acest termen o evoluție semnificativă de la precedentul „policrize” folosit până de curând pentru a desemna acumularea, prin suprapunere sau contaminare, a mai multe crize de natură diferită și provenind di direcții neașteptate, care se conjugă într-una singură, enormă, relevantă la scară regională, continentală sau globală. „Permacriza” apare când etapa „policrizelor” este depășită și tinde să se cronicizeze și să devină „noua realitate” în care, pesemne, civilizația umană se pregătește să supraviețuiască, cum și cât se va putea, vegheată cum este acum de perspectiva folosirii, pesemne chiar pe scară largă, a armelor nucleare.

Permanentizarea crizelor va deveni fenomenul care, cu foarte mare probabilitate, va defini acest an și asta este deja prefațat de haosul care domnește în lumea decidenților politici la nivel înalt, din ce în ce mai terorizați de nivelul contestării sociale și, ceea ce este cel mai nou, de penuria marcată de mijloace care le mai stau la dispoziție. Context în care, avertizează unele grupe de cercetări avansate de care dispun câteva dintre serviciile de informații militare, s-ar putea ca elementul care se va dezvolta cel mai rapid va fi contestarea sub forma de secol XXI a „nesupunerii civile”  atât de bine teoretizată și practicată în SUA.

Ce este nou? Poate, spun aceleași surse, faptul că evaluarea pandemiei COVID a demonstrat că efectele produse depășeau dimensiunile comune analizelor de până acum deoarece devenea evident că trebuia luată în calcul capacitate în scădere continuă a populației, sărăcită, dezabuzată și revoltată de comportamentul aiuristic al autorităților surprinse complet nepregătite. Asta este explicația faptului că instituțiile respective au adăugat vectorul „capacitatea de suportabilitate a populației” ca fiind esențial pentru evaluarea oricărui scenariu de viitor. Cu atât mai mult cu cât evoluțiile dramatice determinate de războaie, pandemie și inflație necontrolată se produc în contextul unei decredibilizări masive a politicienilor și principalelor instituții naționale și internaționale, exemplul cel mai elocvent fiind teribilul scandal în curs de corupție la foarte înalt nivel din Parlamentul European.

Exemple ale unor crize permanente, „permacrize” care nu numai că s-au instalat, dar dau toate semnele unei cronicizări maligne sunt războiul din Ucraina sau BREXIT, tensiunile polimorfe din Balcani sau cele din diversele zone tradiționale de conflict din Africa... iar mondializarea le extinde consecințele în cele mai neașteptate moduri. Analiștii de riscuri strategice avertizează că „permacriza” va aduce în scenă asemenea noi extensii ale „spațiilor de crize”, cu implicații din ce în mai ample în viața economică și lovind solid în speranțele de recuperare economică.

Ce aduc nou aceste „crize permanentizate”? Faptul că numai un cerc minor de specialiști, ci unul din ce în ce mai larg al populației capătă certitudinea că ordinea mondială nu mai oferă răspunsuri funcționale și că instituțiile sale reprezentative nu mai pot face față, chiar dacă acționează cu toată buna credință.

Câte de relevanți și importanți sunt însă liderii noștri politici pentru a veni cu soluții credibile și nu prin obișnuita și deja primejdioasa lor demagogie de până acum? Deocamdată se luptă și se autodistrug reprezentanții soluției cooperative (diversele forme asociative între state și continente) și cei ai revenirii al izolaționismul  presupus de retragerea între competențele statelor-națiune.  Și nici măcar acum, cu războiul la ușă și o gigantică „permacriză” instalată și în evoluție, vocile europene, măcar, nu cântă folosind o partitură comună. Ba chiar dimpotrivă, sunt parcă animate de o voință teribilă de auto-distrugere.

Verificăm acum ceea ce spunea Maurice Druon în „Les Rois Maudits”: „Tragediile istoriei sunt cele în care se arată marile personalități; dar cei mediocri provoacă tragediile”. Într-adevăr, mediocrii acestei lumi, aleși mai mult sau mai puțin democratic, aflați în sala butoanelor, gerează starea prezentă de „permacrize”. Mai apucăm oare să-i vedem și pe viitorii mari oameni de stat care vor transforma istorie?