Sfaturile unui veteran de război de 103 ani: „Tinerii din ziua de azi nu mai au timp de odihnă, patronii le-au răpit libertatea pentru nişte bănuţi”

S-a născut în urmă cu mai bine de un secol, într-o comună de lângă Râmnicu Vâlcea, iar viaţa i-a oferit deopotrivă momente de cumpănă şi suficiente clipe de fericire, în care i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a supravieţuit infernului din lagărul rusesc.

La 103 ani, vâlceanul Gheorghe Bălan este unul dintre puţinii eroi ai ţării care se încăpăţânează încă să lupte pentru viaţă. Numele său nu apare în vreun manual de istorie editat din 1989 şi până acum, dar faptele sale curajoase din Al Doilea Război Mondial vor dăinui mult timp de acum încolo, măcar în amintirea celor care au avut bucuria şi ocazia să-l cunoască.

Îşi poartă bătrâneţea demn, fără să se plângă în faţa celor care-i trec pragul, într-o căsuţă modestă din Păuşeşti Măglaşi care te duce inevitabil cu gândul la bordeiul din poveştile lui Creangă. Alături,  la bine şi la greu, i-a fost în ultimele şase deceniii Maria, femeia cu minte ageră care se străduieşte şi acum să aibă grijă de gospodărie, deşi a a trecut şi ea  86 de ani.

Ochii nu-l prea mai ajută, iar auzul l-a lăsat de ceva vreme pe veteranul de război, aşa că tanti Maria e nevoită să facă şi pe „translatorul”  şi să îi repete la ureche fiecare întrebare venită din partea curioşilor care vor să afle ce-a pătimit pe câmpul de luptă.

Amintirea războiului  îl bântuie şi acum, iar Gheorghe Bălan  îşi spune povestea emoţionantă cu glasul tremurând. Trece rapid de copilăria marcată de lipsa tatălui, care a murit în 1916, pe câmpul de luptă, în Primul Război Mondial, la viaţa de soldat. A plecat la război în aprilie 1944, cu Regimentul 2 Dorobanţi, să apere frontul de Est, pe linia Chişinău-Iaşi-Târgul Frumos. Câteva luni mai târziu, în vara lui 1944, Gheorghe Bălan şi camarazii săi luptau morţi de foame să apere Iaşul.

“N-o să uit câte zile voi mai trăi  momentul în care Iaşul a  ajuns oraşul flăcărilor. Am rămas fără hrană şi fără medicamente în timpul bombardamentelor, am luptat mai mult morţi de foame. Mulţi dintre camarazii care au scăpat nevătămaţi din calea inamicului au  murit de tifos. Când au venit ruşii am rămas şi fără arme, că ne-au dezarmat şi ne-au luat prizonieri”, povesteşte Gheorghe Bălan. 

28 de zile în trenul morţii 

La sfârşitul lui august 1944, soldatul Gheorghe Bălan lua drumul Stalingradului, alături de mii de camarazi.  Mai bine de trei săptămâni a suferit de foame şi sete, iar episodul l-a marcat chiar mai mult decât lupta pentru apărarea Iaşului.

„Am mers cu trenul de marfă, fără un acoperiş deasupra capului, cincizeci de oameni  în vagon, de parcă eram nişte vaci. 28 de zile am făcut până în Munţii Urali. Mari dureri am suportat  în timpul transportului şi mulţi dintre ai noştri au murit în tren. O lună de zile ne-au dat să mâncăm  peşte sărat şi pesmeţi uscaţi, dar fără picătură de apă. Aveam noroc  atunci când se înlocuia apa la locomotivă, o dată la câteva zile, că ne strecuram şi ne mai potoleam şi noi setea. Dar cine nu apuca apă de la locomotivă, adio! De sete, am ajuns să ne bem şi urina”, mai spune veteranul de război.

Gheorghe Bălan a stat în lagărele de muncă din Munţii Urali şi Siberia mai bine de un ani, vâlceanul numărându-se printre norocoşii lăsaţi să se întoarcă acasă imediat după terminarea războiului. La începutul anilor 50, Gheorghe Bălan a vrut să-şi întemeieze o familie, aşa că s-a căsătorit cu Maria, mai tînără cu 17 ani decât el. 

Gheorghe Bălan: “Tinerii din ziua de azi suferă din cauza stresului”

La începutul anilor '50, Gheorghe Bălan a vrut să-şi întemeieze o familie, aşa că s-a căsătorit cu Maria, mai tînără cu 17 ani decât el. S-a angajat apoi pentru a-şi întreţine familia, iar o  bună perioadă de timp a fost cantonier şi gestionar la primăria din Păuşeşti Măglaşi. 

 In ciuda varstei, veteranul de război este ancorat în realităţile cotidiene şi extrem de preocupat de viitorul României. Vorbeşte cu mâhnire despre tinerii care au fost obligaţi să-şi facă un rost departe de ţară şi se arată îngrijorat de soarta celor care au rămas să muncească în ţară pe care-I vede ca pe nişte prizonieri: prizonieri ai banului şi patronilor. 

"Tinerii din ziua de azi suferă din cauza stresului. Ca să ajungă la anii mei ar trebui să  facă mai putin efort, să muncească mai puţin. Suprasolicitarea asta le reduce viaţa. Ştiu că lucrează la patroni şi că li se cere să stea multe ore peste program  pentru o primă oarecare, dar nu e bine, trece viata pe langa ei. Tinerii din ziua de azi nu mai au timp de odihnă, patronii le-au răpit libertatea pentru câţiva bănuţi în plus”, conchide bătrânul Gheorghe Bălan.