FOTO Actualul teritoriu al României, prin ochii străinilor în secolele trecute: „Porţiunea Carpaţilor are din abundenţă: aur, argint“
0La sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, călătorii francezi care ne vizitau ţara erau uimiţi de cât aur şi argint avem în Carpaţi.
La mijlocul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a existat o prestigioasă publicaţie în Franţa, „Tour du Monde” - un jurnal de călătorii care a publicat de-a lungul timpului nenumărate impresii ale străinilor care trecuseră prin ţara noastră, legate de obiceiuri, locuri, tipologii, costume, mentalităţi, localnici etc.
Printre cei aproximativ 500 de autori a unor astfel de articole se numără renumitul litograf Auguste Dieudonné Lancelot cunoscut drept cel mai prolific peisagist de documentare străin al Ţărilor Române care a publicat la jumătatea secolului al XIX-lea nenumărate imagini şi observaţii despre locurile pe care le-a vizitat în ţara noastră, dar şi Th. Hebbelynck de la care ne-au rămas o serie de observaţii şi povestiri în urma călătoriilor pe care le-a făcut pe meleagurile noastre.
Într-un amplu traseu care porneşte de la Mănăstirea Horezu din judeţul Vâlcea, trece prin Râmnicu Vâlcea, urmează firul Oltului spre Cozia, până la Turnu Roşu, apoi trece Carpaţii spre Curtea de Argeş şi ajunge până la Defileul Dâmbovicioarei.
Sunt extrem de interesante observaţiile şi descrierile sale legate de oraşul Râmnicu Vâlcea, un târguşor extrem de bogat şi de bine poziţionat la vremea respectivă: „Cerealele nu sunt singura resursă din raionul Râmnic. Această porţiune întreagă a Carpaţilor conţine minerale din abundenţă: aur, argint...”.
„În Valea Oltului, peisajul devine vesel şi surâzător”
Bogăţiile zonei începeau încă din zona Ocnele Mari - unde există celebrele saline încă de pe vremea dacilor şi romanilor pentru care sarea reprezenta acum 2000 de ani un produs de lux, la fel de preţuit ca aurul. Ei au fost cei care, după ocuparea zonei, au creat faimosul Drum al Sării care mergea de la Ocne, până la Olt şi de acolo cobora până la Dunăre.
„În Valea Oltului, peisajul devine vesel şi surâzător, iar la orizont se estompează munţii bogat împăduriţi. Birje acoperite, trase de mici cai plini de viaţă, se întorc în oraş, iar prin deschiderea din faţă vedem feţe curioase ale unor copii, cu feţe bronzate şi ochi negri strălucind de inteligenţă. Căruţe pline cu blocuri de sare indică vecinătatea faimoaselor cariere de sare de la Ocne. Ne-am oferit să le vizităm, dar ziua era deja pe sfârşite, iar la şase seara, salinele sunt închise. Mai mult, vom avea ocazia să le vedem pe cele din Slănic, din Prahova, despre care se spune că sunt cele mai importante şi mai frumoase din România”, scria Th. Hebbelynck dezamăgit că nu se poate opri să se cazeze în zonă.
„Vile radiante, unde o mulţime elegantă se înghesuie la terase”, la Ocnele Mari
Cu atât mai mult cu cât cochetul oraş era extrem de animat în acea perioadă: „Micuţul oraş Ocna, a cărei arteră unică şi largă o traversăm curând, pare foarte interesant şi plin de viaţă. Trebuie să o spun, dar după găzduirea proastă din ultimele zile, simţim un pic de strângere de inimă că nu putem opri să ne bucurăm de plăcerile din Ocne, în mijlocul acestor vile radiante, unde o mulţime elegantă se înghesuie la terase”.
Impresiile bune vor fi rapid estompate de revenirea în zonele de ţară şi de întâlnirea cu o altă tipologie a etnicilor romi: „Abia avem timp să ne exprimăm regretul că ne trezim din nou în mediul rural, în mijlocul unor corturi sfâşiate şi pătate, în jurul cărora se agită un clan de ţigani (traducere aproximativă a expresiei „un peuple de Tziganes” - în acele vremuri încă li se mai spunea ţigani, nu romi ca acum - n.r.). Au un aspect extrem de sălbatic şi îndrăzneţ, care contrastează cu fizionomia blândă a ţiganilor pe care i-am întâlnit până acum în România”.
„Restaurantele prin care turcii circulă ca în serai, conferă Râmnicului o înfăţişare aparte”
Imaginea „îndrăzneţilor romi” va fi curând înlocuită de cea a târguşorului de pe marginea Oltului, a cărui descriere este extraordinară: „După trei sferturi de oră pe drum, intrăm în Râmnic. Este un oraş tipic românesc. Hotelurile, cu galeriile lor la primul etaj, ocolind curţile interioare precum adevăratele hanuri; teatre în aer liber, unde se joacă drame şi vodeviluri; restaurantele prin care turcii circulă ca în serai, iar paznicii de noaptea scot, la intervale regulate, strigăte şi fluierături înalte, care răsună în oraş precum apelurile santinelelor din fortăreţe, toate acestea conferă Râmnicului o înfăţişare aparte, specială”.
Iar descrierea oraşului continuă cu cea a împrejurimilor şi bogăţiilor din zonă: „Având muntele în fundal, Râmnicul vede întinsă vale bogată a Oltului, cu câmpuri enorme de grâu şi porumb... Cerealele nu sunt singura resursă din raionul Râmnic. Această porţiune întreagă a Carpaţilor conţine minerale din abundenţă: aur, argint, mercur, fier, cupru, arsen, plumb; dar până acum, toate aceste bogăţii au fost puţin exploatate sau deloc”, adaugă oarecum uimit de ceea ce vede francezul Th. Hebbelynck.