România prin ochii călătorilor străini din secolele trecute: de la sarabanda puricilor la captivantele melodii turceşti, impozantele mănăstiri şi portul religios
0
Într-o publicaţie celebră a secolului al XIX-lea, un jurnal de călătorii, „Tour du Monde”, există o serie descrieri impresionante şi amuzante despre ţara noastră.
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, societatea românească, închistată până atunci în propriile prejudecăţi şi graniţe, a început să se schimbe. A manifestat deschidere spre cultura şi mentalitatea europeană, rezonând în mod special cu cele de factură franceză. Au ajutat în acest sens călătorii şi diplomaţii francezi şi nu numai.
O publicaţie celebră în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, „Tour du Monde” - „Turul lumii”, care era un jurnal de călătorii, publica printre altele şi o serie de impresii legate de ţara noastră, aparţinând inclusiv călătorilor care ne vizitaseră plaiurile mioritice.
Săptămânalul francez a apărut în ianuarie 1860, iar între 1895 - 1914 s-a numit „Le Tour du monde, journal des voyages et des voyageurs”. Pe lângă impresiile de călătorie apăreau şi gravuri după desene ale unor peisagişti celebri. Publicaţia reuneşte peste 900 de poveşti de călătorie, franceze sau străine, scrise de peste 500 de călători, inclusiv treizeci de femei. De-a lungul timpului, aici au apărut sute de litografii şi impresii.
Celebre sunt imaginile şi impresiile pictorului Auguste Dieudonné Lancelot care a publicat în faimoasa revistă gravuri şi descrieri ale locurilor, obiceiurilor, tipologiilor, costumelor etc. pe care le-a văzut în ţara noastră, în 1866, într-o secţiune denumită „De Paris a Bucharest”. Datorită acestora este cunoscut drept cel mai prolific peisagist documentar străin al Ţărilor Române.
Mai puţin cunoscute sunt însă descrierile care apar în aceeaşi prestigioasă revistă în 1905, sub semnătura lui Th. Hebbelynck. Acestea semnează trei capitole sub Secţiunea „En Roumanie” – „În România”: I. „De la Budapesta la Petroşani” - care cuprinde descrieri ale zonei dintre Valea Jiului şi Mănăstirea Tismana; II. „Mănăstirea Horezu” – cu excursie la Mănăstirea Bistriţa (vâlceană), apoi de la Râmnicu Vâlcea, pe defileul Oltului până la Turnu Roşu, de la Curtea de Argeş până la Câmpulung, iar ultima parte – Defileul Dâmbovicioarei; III. „Bucureşti, aspecte din oraş”, urmate de minele de sare de la Slănic, sursele de petrol de la Doftana până la pădurile din Sinaia şi Buşteni.
Sarabanda puricilor pe cearceafurile de un alb imaculat
Zeci de pagini de descriere în limba franceză... Articolul de faţă se opreşte asupra impresiilor autorului legate de oraşul Horezu şi locuitorii săi, de mănăstirile Horezu şi Bistriţa, dar şi de drumul până la Râmnicu Vâlcea.
„La 65 de kilometri de Târgu Jiu se află Mănăstirea Horezu, lângă micul oraş cu aceeaşi denumire. Cum drumul este suficient obositor, ne-am tot lovit în trăsura noastră trasă de patru cai cu capul de plafon. Urmăm o direcţie opusă Tismanei...”, îşi începe autorul descrierea.
Odată ajuns însă la Horezu, va face cunoştinţă cu... puricii: „a trebuit să ne bazăm pe vizitiul nostru pentru alegerea unei locuinţe. Ne conduce către un fel de casă pe care o găsim absolut goală. Nimeni înăuntru, în salonul hanului, nici o persoană, la etaj, unde aruncăm o privire rapidă şi furişă. Dar totul ni se pare atât de murdar, atât de îngrozitor de murdar, încât nu ne putem resemna la a petrece noaptea aici şi căutăm şi alte spaţii de cazare adecvate. După multe cercetări, găsim un han mai puţin preistoric, aproape modern. Hangiul ne arată camere unde paturile sunt înlocuite de canapele de modă româneşti, pe care cearceafurile sunt de un alb imaculat”.
Doar că, supriză: „Vai! Am minţit. Toată noaptea, insecte săritoare şi-au dansat sarabanda. Amoniacul, apa de colonie, nimic nu le-a îmbunat şi a trebuit să ne petrecem noaptea fără somn”.
O noapte albă, uitată datorită frumuseţii localnicelor şi a cântecelor acestora
Amintirea nopţii albe va fi curând ştearsă de frumuseţea oraşelor şi mai ales a femeilor din Horezu.
„Micul oraş Horezu este fermecător şi plin de viaţă. Locuinţele, mai puţin obişnuite decât în Târgu Jiu, ies în relief cu ale lor mari balcoane care dau spre stradă. Localnicii, mai ales femeile, arată mai vesele, mai copilăroase. Seara, dinspre drumul principal, ajung la noi cântece ciudate, cântate de fete tinere care se întorc de la muncă. Sunt melodii turceşti, cu modulaţii extrem de particulare, captivante, atât de captivante încât urmărim aceste grupuri până în momentul în care dispar din raza noastră vizuală, încă cântând şi răsunând în depărtare, trilurile şi notele lor înalte”.
Un mirean, într-o franceză foarte corectă: ”Maica stareţă vă invită în salon”
Însă, ceea ce-l va fascina cu adevărat pe călător va fi Mănăstirea Horezu şi locuitorii acesteia.
„La douăzeci de minute de oraş se află Mănăstirea Horezu. Coborâm din drumul principal şi mergem spre un deal, dominat de impunătoarea mănăstire veche. Acolo calea devine atât de abruptă şi stâncoasă, încât trebuie continuăm pe picioare. La mijlocul drumului întâlnim un călugăr care înfruntă alături de noi acest calvar. Îl urmărim pas cu pas, îmbiaţi de zâmbetul frumos care se conturează pe sub mustaţa lui subţire şi la scurt timp îl urmăm în marea curte centrală a mănăstirii, extrem de animată în acest moment. Un mirean se apropie de noi şi după o scurtă discuţie cu călugărul care ne-a prezentat, vorbindu-ne într-o franceză foarte corectă ne spune: „Maica stareţă vă invită în salon.”
Confuzia „aproape fatală” legată de portul religios
Şocat, descoperă că ceea ce ştia a fi o mănăstire de călugări, este în realitate una de maici, şi nimic aici nu este ceea ce pare la prima vedere, fiind indus în eroare de portul religios de la noi.
„Suntem stupefiaţi. Nu ştiam că Mănăstirea Horezu, care a fost dintotdeauna o mănăstire pentru bărbaţi, a devenit între timp una de maici, iar costumul şi mustaţa călugărului ducându-ne în totalitate eroare. Într-adevăr, costumul maicilor din România este aidoma celor a călugărilor. Aceeaşi robă neagră, foarte amplă, cu mâneci largi, strânsă la talie cu un cordon din lână neagră care ţine rozariul, iar pe cap, cu părul scurt, este aceeaşi tocă rotundă şi rigidă, mai puţin înaltă faţă de cea a bărbaţilor.
Pentru profani ca noi, eroarea a fost aproape fatală, cu atât mai mult cu cât în momentul întâlnirii, maica superioară nu avea voalul care este pus numai în împrejurări însemnate...”
Stilul oriental de la Mănăstirea Horezu
Dorind să-şi îndeplinească datoria de ospitalitate faţă de noi, ne conduce la etaj, într-un living modest mobilat în stil oriental, adică împodobit peste tot, cu canapele mari. O tânără călugăriţă, după obiceiul turcesc, vine cu o tavă plină cu gemuri şi pahare cu apă cu gheaţă.
După câteva minute de discuţii, în timp ce ne exprimăm dorinţa de a face câteva fotografii, maica stareţă, în mod spontan, adună întreaga comunitate, care vine să ne întâlnească, în costum ceremonial, în faţa uşii principale a bisericii”.
„Abaţia Horezu, una dintre cele mai impunătoare şi mai bine păstrate mănăstiri din România”
Th. Hebbelynck reuşeşte, după ce dezmeticeşte din uimire, să facă o extraordinară descriere a uneia dintre cele mai frumoase mănăstiri din ţara noastră, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO.
„Abaţia Horezu este una dintre cele mai impunătoare şi cele mai bine păstrate mănăstiri din România. Anterior mănăstire de călugări, este transformată astăzi în spital, sub conducerea religioasă a ortodoxiei greceşti.
De asemenea, nu ar trebui să fim surprinşi de tristul spectacol oferit de curţile şi împrejurimile mănăstirii. Nenorocirile umane, cu tot ceea ce ascund mai mult şi mai respingător, îşi caută aici alinare pentru suferinţa lor. Maicile primesc fiecare, de la stat, doar suma de 35 centi pe zi, în timp ce călugării - 70; Guvernul susţinând că din cauza felului de muncă pe care-l desfăşoară reuşesc practic mai uşor să-şi asigure ce au nevoie.
Mănăstirea din Horezu a fost fondată în ultima jumătate a secolului al XVII-lea, de Constantin Brâncoveanu, penultimul voievod autohton din Ţara Românească, care aspira în secret să-şi elibereze ţara de sub jugul otoman, dar care a fost trădat de către boieri care l-au predat sultanului şi a pierit la Constantinopol în cea mai îngrozitoare tortură.
De la distanţă, mănăstirea seamănă cu un castel feudal, cu enormele sale turnuri şi cu puţinele sale rămăşiţe de fortificaţii. Dar, după ce intri cu greu în curtea centrală, aspectul general se schimbă.
Pomii magnifici îşi aruncă umbra asupra vastei construcţii, la etajul căreia se deschide o minunată galerie de coloane, iar alături de fostele apartamente princiare se află un un minunat mic pavilion în partea din faţă.
Biserica, ca în aproape toate mănăstirile, ocupă partea centrală a curţii. Este construită în cel mai pur stil românesc, după cum ni se spune. Per total, este stilul bizantin, cu aspect simplu şi sever, fără supraîncărcare de ornamente. Porticul este bogat decorat cu tablouri pe un fundal auriu.
Această biserică frumoasă a slujit, ca şi cea din Curtea de Argeş, ca tipar pentru pavilionul românesc de la ultima Expoziţie din Paris”.
Farmecul "dolce far niente" al satelor vâlcene
Urmează apoi o descriere a drumului spre Râmnicu Vâlcea, cu satele sale frumoase şi obiceiurile care par să-l fascineze pe călătorul străin.
„Pe drumul spre Râmnic, multe sate au un aer festiv. Nimic nu este atât de original ca aceste festivaluri paşnice, cu farmecul lor în stil "dolce far niente". Femeile sunt grupate pe o parte a drumului, bărbaţii pe cealaltă parte. În momentul dansului, toţi aceşti oameni se împletesc şi este dificil să vă faceţi o idee despre farmecul şi poezia acestor scene tradiţionale. Dar aceşti oameni sunt excesiv de timizi, şi dacă vrei să le urmăreşti hârjoana, trebuie să fii foarte discret.
Ne oprim în satul Tomşani, mai mult din necesitate, ca să ne întindem picioarele, lăsăm trăsura pentru a face o vizită pe picioare la Mănăstirea Bistriţa. Această excursie, foarte lăudată de ghizii noştri, care ne-au spus că e doar la o oră de mers, nouă ne răpeşte trei ore. Sarcina de la amiază, sub un soare de plumb, ne epuizează.
Cu siguranţă, locul nu duce lipsă de poezie: munţi înalţi, acoperiţi cu păduri, apar la orizont şi gospodării care respiră de bunăstare şi îndestulare, sunt răspândite de-a lungul drumului. În fundul curţilor rustice şi umbrite, femeile, în ale lor costume biblic, ţinând în mână fusuri grele, rotesc la lâna destinată familiei.
Vederea acestor tablouri fermecătoare nu compensează oboseala pe care o experimentăm pe acest drum prost marcat, parţial rupt, unde nu există absolut nicio umbră”.
„Ne agăţăm de banchete, în speranţa că vom ajunge la destinaţie cu rinichii întregi”
Peripeţiile excursiei la Mănăstirea Bistriţa sunt descrise cu un umor greu de egalat, înlocuind deziluzia creată de vechiul lăcaş de cult devenit între timp „şcoală militară”, cu totul diferit decât cel din zilele noastre.
„Mănăstirea Bistriţa, transformată acum într-o şcoală militară, ne provoacă o deziluzie completă. La intrare, clădirile sunt impozante, dar fără stil şi, să o spunem, fără interes. Ofiţerul de serviciu ne oferă doar o vizită la cascada ascunsă într-un gol de stâncă, în spatele abaţiei.
După dezamăgirea pe care tocmai am experimentat-o, această ofertă nu ne mai tentează şi nu-l mai aşteptăm să se întoarcă înapoi.
Lăsăm vorbă unui ţăran care, după câteva discuţii, este de acord să ne împrumute şareta şi calul, în timp ce vecinul ne oferă un ponei pentru a completa echipajul. Şareta este un fel de birjă; două scânduri fixate pe fiecare parte prin funii formează băncile, iar pe post de covor, avem un pat gros de fân parfumat.
Am pornit... La fiecare făgaş, şi Dumnezeu ştie cât de multe sunt, intrăm unii peste alţii, iar de două ori vizitiul nostru, un puşti mic de vreo 15 ani, este proiectat din şaretă; dar se agaţă înapoi şi sare pe pe scaunul său cu uşurinţa unei veveriţe. Cât despre noi, ne agăţăm de banchete, în speranţa că vom ajunge la destinaţie cu rinichii întregi”.
„Bancheta cedează şi iată-ne pe grămada de fân din spatele căruţei”
Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, până la urmă călătorii vor trebui să testeze parfumul şi moliciunea fânului din căruţă, după ce, din cauza hârtoapelor de pe drum, vor ajunge claie peste grămadă. După o astfel de experienţă, cu greu ceva mai poate fi găsit plăcut pe drumul spre Râmnic.
„Deodată, bancheta cedează şi iată-ne pe grămada de fân din spatele căruţei. În această stare jalnică ne alăturăm vizitiului nostru din Horezu care, îngrijorat de îndelungata noastră absenţă venise să ne întâmpine cât de mult îi permitea starea proastă a drumului.
De la Tomşani la Râmnic, călătoria este o superbă poezie sălbatică. Este un deşert stâncos imens pe care trebuie să-l străbaţi. Lanţul înalt al Carpaţilor continuă să domine pe partea stângă, iar pe drum întâlneşti doar câţiva trecători şi rare case. Doar câinii vagabonzi cutreieră aceste câmpii stâncoase pe care-i vedem hrănindu-se cu cadavrele unor animale abandonate. În tot peisajul este ceva sinistru, sumbru.
Abia la marginea văii Oltului, peisajul îşi schimbă aspectul, crucile mari, înşirate ici şi colo, ne spun că se apropie satele şi se sfârşeşte deşertul”.
Se încarcă comentariile...
