Catastrofa minieră în care au murit 53 de oameni. Mărturia tânărului salvat din infern: „Am 23 de ani şi nu vreau să mor”
0Se împlinesc 36 de ani de la cea mai mare catastrofă minieră înregistrată în Valea Jiului, în ultima jumătate de secol. Cele două explozii succesive petrecute în 29 noiembrie, în mina Livezeni, s-au soldat cu moartea a 53 de oameni şi rănirea a peste 70.
Ziua de 29 noiembrie este o zi de doliu pentru minerit. Într-o zi de 29 noiembrie, din urmă cu 36 de ani, în întreprinderea minieră Livezeni două explozii succesive în subteran au dus la moartea a 53 de mineri, salvatori minieri şi militari în termen care lucrau în mină, iar alte 77 de persoane au fost grav rănite.
Prima deflagraţie s-a produs în seara de 29 noiembrie 1980, prinzând în subteran zeci de mineri. La faţa locului au venit imediat reprezentanţii Combinatului Minier şi ai statului. Salvatorii minieri au intrat în subteran, unde se declarase stare de avarie, şi au fost surprinşi de o altă deflagraţie la fel de puternică. Explozia din mina Livezeni, din anul 1980, este considerată cel mai cumplit accident produs în minele de cărbune din România în ultima jumătate de secol.
Mărturii impresionante
O serie de mărturii impresionante despre catastrofa de la Mina Livezeni au fost publicate de scriitorul Marian Boboc, în volumul „Ultimul şut. I.M. Livezeni. 29 noiembrie 1980. File din dosarul unei explozii”.
Una dintre relatările prezentate de Marian Boboc în cartea sa şi în Ziarul Văii Jiului i-a aparţinut supravieţuitorului Doru Valache, care în anul 1980 avea 23 de ani.
„Chiar cu o zi înaintea exploziei, pe 28 noiembrie, 1980, un coleg de tură m-a rugat să vin schimbul II. Am acceptat. Îmi aduc aminte că pe la ora 17:20 s-a rupt cablul la combină. Am fost solicitat să remediez defectul. Era rupt cam pe la vreo 10 metri de combină. Drăgan, şeful de schimb, mi-a spus să înnod repede cablul, ca să ajungă combina pe staţie. Eu am refuzat şi el m-a înjurat, ameninţându-mă chiar că voi rămâne fără loc de muncă. Îmi amintesc exact că acest şef de schimb mi-a spus: <<Mâine, unul dintre noi o să dispară>>. Nu ştia nici el cât adevăr ascundeau vorbele lui”, a mărturisit Doru Valache, în volumul publicat de Marian Boboc.
„Am 23 de ani şi nu vreau să mor”
Prima explozie petrecută în 29 noiembrie a dezlănţuit calvarul din mină. „Am căzut peste alţi morţi, sub suitor. Am stat acolo circa două ore. Nu puteam să-mi mişc nici o parte a corpului. Îmi era foarte sete. Strigam după ajutor. Încetul cu încetul am început să mă obişnuiesc cu întunericul. Îmi era o sete... Maistrul Danco era căzut cu capul în cărbune. După aproximativ două ore, am văzut o lampă. Am strigat după ajutor. Respectivul s-a îndreptat spre mine. L-am întrebat ce s-a întâmplat. El mi-a răspuns: „explozie, măi băiete”. I-am spus: „te rog frumos să mă iei de aici, că am 23 de ani şi nu vreau să mor”. Mi-a spus că dacă a venit el, nu o să mai mor. Ulterior am aflat că este vorba de inginerul Călugăru. Acesta mi-a zis că merge să aducă o targă”, relata fostul miner, citat în volumul „Ultimul şut. I.M. Livezeni. 29 noiembrie 1980. File din dosarul unei explozii”.
Tânărul a fost extras din întunericul minei de salvatori. „Au intrat şi au controlat să vadă care sunt morţi. Atunci, un salvator mi-a auzit vocea. De frică a leşinat. A vrut să mă ajute să mă aşez pe targă, însă m-am aşezat singur. Nu suportam să mă atingă cineva. Am simţit tot drumul parcurs... Când m-au scos afară, la ziuă, au sărit pe mine cu pături. Iar eu ceream apă. Atunci a sărit un momârlan cu un bidon de cinci kile cu apă; nu mi-a dat să beau. Doar mi-a udat buzele”, declraa minerul, citat în cartea lui Marian Boboc.
Doru Valache s-a ales cu arsuri grave, care au necesitat mai multe luni de îngrijire medicală la Spitalui de Arşi din Bucureşti. S-a numărat însă printre cei norocoşi. Alţi ortaci de-ai săi, care au fost scoşi în viaţă din subteranele devastate de cele două explozii au murit în spital, după săptămâni de agonie.
Vă recomandăm şi:
Se împlinesc 45 de ani de la cel mai mare dezastru minier din ultimul secol. Aproape 100 de oameni au murit în 30 octombrie 1971, după ce iazul de steril din Certej s-a prăvălit peste un cartier muncitoresc şi a distrus totul în calea lui. Autorităţile comuniste au minimalizat tragedia, dorind să ascundă amploarea ei.
Aroape 100 de oameni au murit în urma celei mai mari catastrofe miniere din ultima jumătate de secol. În dimineaţa de 30 octombrie 1971, mâlul toxic din iazul de decantare al Exploatării miniere de la Certej – Săcărâmb a înghiţit un cartier muncitoresc. Arhivele fostei Securităţi păstrează o serie de note informative despre urmările tragediei colective şi despre modul cum au reacţionat autorităţile în faţa acesteia.
Minele morţii: cele mai mari dezastre petrecute în istoria recentă a Hunedoarei
Cel mai grav accident petrecut într-o mină a avut loc în urmă cu nouă decenii, la Lupeni: în urma unei explozii cauzate de acumularea de gaz metan în galeriile minei au murit peste 80 de ortaci. În localitatea minieră Certej (25 de kilometri de municipiul Deva), în 1971, o alunecare de teren care a prăvălit halda de steril a exploatării miniere peste un cartier de blocuri a provocat moartea a 89 de oameni.