De ce este fresca tehnica de pictură murală cel mai des folosită la decorarea bisericilor ortodoxe. O regăsim în toată splendoare la Mănăstirea Voroneţ

Pictura bisericească este executată în mai multe tehnici: frescă, ulei, tempera şi encaustică. Fresca este practicată în mod deosebit în bisericile ortodoxe, chiar de la apariţia stilului bizantin. O frescă renumită este pictura exterioară a Voroneţului, mănăstire din timpul domniei lui Petru Rareş.

Pictura murală în frescă există încă din Antichitate. După secolul al XIII-lea, fresca a devenit un termen generic, pentru că nu s-a mai făcut o delimitare clară între fresca veritabilă sau simili-fresca şi pictura murală, care deşi se execută pe tencuială specifică frescei, e finalizată cu ajutorul culorilor tempera. 

Fresca este o pictură murală executată pe tencuială umedă, în care culoarea este încorporată chimic pentru a fi conservată un timp nelimitat.

Are ca suport zidul din piatră sau cărămizi, care trebuie să fie uscat şi fără denivelări. Înainte de a i se aplica tencuiala, peretele se acoperă cu un amestec de var gras stins, nisip şi apă, într-un strat de circa un centimetru, pentru a-l face cât mai neted posibil.

Se întinde apoi tencuiala sau mortarul, stratul purtător al frescei, compusă dintr-o pastă alcătuită din nisip fin, pulbere de marmură, var şi apă.

În general, autorul frescei acoperă zidul cu mai multe straturi de tencuieli, de obicei două, de 1,5-2 centimetri care au ca scop principal egalizarea spaţiilor dintre componentele zidului, precum cărămizi, pietre sau bolovani. 

Tencuielile sunt din var. Pentru o frescă de calitate, se foloseşte un var cu o vechime de peste trei ani. Cu cât este mai vechi varul, cu atât este mai propriu picturii în frescă.

Culorile de frescă trebuie să se absoarbă încet şi să pătrundă la o adâncime foarte mică, la aproximativ 1 milimetru. Tonurile trebuie să rămână la aspectul original. 

* Sursa Liviu Dumitrescu

Pentru a se lega pasta de var şi pentru a i se oferi elasticitate şi consistenţă se folosesc câlţi din cânepă sau păr de capră. În Moldova secolului al XV-lea, la tencuieli erau folosiţi câlţii de in.

”Lucrările în frescă se execută pe tencuiala umedă. Oxizii metalici dizolvaţi în apă pătrund în ultimul strat, elementele active ale varului transformându-i în săruri fixe. Nu se pot face corecturi astfel că, în cazul în care s-au făcut greşeli, se dă jos tencuiala”. Sursa ziarullumina.ro

Artistul trebuie să fie stăpân pe compoziţie. "Lucrul în frescă este legat de o îndemânare excepţională de ştiinţă desăvârşită în compoziţie, cunoştinţe anatomice, desen caracteristic şi siguranţă de mână. (...) În chip evident, în frescă trebuie să lucreze numai cine a ajuns stăpân pe arta lui”, nota I.D. Ştefănescu, istoric de artă şi bizantinolog român. 

Lucrări în tehnica frescă sunt executate în toate ţările de tradiţie bizantină. A fost preferată pentru că oferă pictorului de biserici posibilitatea de a fi spontan şi-i dă libertate de execuţie foarte mare. 

O frescă renumită în România este pictura exterioară a mănăstirii Voroneţ, monumentul fanion al artei medievale româneşti. La restaurarea ei a participat şi buzoianul Valeriu Şuşnea, restaurator de pictură murală de epocă, profesor la Licul de Arte „Margareta Sterian” din Buzău şi preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici Buzău.

”Am lucrat aici sub îndrumarea profesorului meu Oliviu Boldura. A fost o experienţă extraordinară activitatea de restaurare a scenei din Judecata de Apoi. A pune mâna pe o pictură care s-a făcut în urmă cu 500 de ani înseamnă foarte mult. Contactul cu arta murală a marilor pictori bisericeşti a însemnat foarte mult pentru cariera mea”, spune Şuşnea. 

Mănăstirea Voroneţ, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval construit în satul Voroneţ, astăzi localitate componentă a oraşului Gura Humorului.

Pictura exterioară a Voroneţului, datând din timpul domniei lui Petru Rareş, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reuşit ansamblu al artei feudale moldoveneşti. 

Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare şi în care predomină verdele şi albastrul, prin compoziţia larg desfăşurată a diferitelor scene.