Cum se făcea deszăpezirea pe vremuri, cu mijloace rudimentare. Baza era „forța brațelor“

Populaţia din urmă cu un secol primea sarcini clare din partea edililor cu privire la modul de acţiune în timpul iernilor grele de altădată, iar sancţiunile erau usturătoare.

În urmă cu un secol, oraşele erau total diferite ca infrastructură. Clădirile înalte nu depăşeau două etaje, iar aceste construcţii erau destul de puţine.

Populaţia era mai puţin numeroasă, iar mijloacele de deplasare, fie trăsuri, şarete, căruţe sau automobile, deşi nu erau chiar puţine, nici măcar nu se compară cu numărul autovehiculelor de azi. În schimb, nu existau nici utilajele de azi, de îndepărtare a zăpezii, nici tehnologia avansată de astăzi.

„Cu toate mijloacele rudimentare de care dispuneau, cu forţa braţelor, cu ajutorul instrumentelor simple, lopeţi, căruţe şi impulsionaţi, inteligent şi energic, de către autorităţi, un oraş întreg reuşea să intre în normal, după căderi de zăpadă, cu siguranţă consistente. Reuşeau acest lucru cu muncă intensă, cu participare numeroasă, îndrumaţi de autorităţi, care nu ezitau să-i ameninţe cu pedepse din Codul Penal dacă nu vor urma cu stricteţe ordinele”, spune istoricul Florin Dîrdală, care a găsit în arhive documente despre cum se făcea deszăpezirea.

Astfel, în anul 1900, primarul oraşului Focşani a dispus ca ”toţi locuitorii, fie ei proprietari sau chiriaşi, după încetarea fiecărei ninsori să-şi cureţe zăpada de pe acoperişuri şi gheţurile ce se formează pe margini. De asemenea, oamenii erau somaţi să cureţe imediat zăpada şi gheaţa de pe trotuare şi din faţa fiecărei case sau prăvălii.

Curăţirea zăpezii şi a gheţii de pe acoperişuri trebuia făcută dis de dimineaţă sau la prânz, între orele 12.00-13.00, pentru a nu împiedica circulaţia pe trotuare.

Toată cantitatea de zăpadă  şi de gheaţă curăţată de pe acoperişuri şi de pe trotuare trebuia strânsă de proprietari şi chiriaşi în grămezi aşezate în mijlocul străzii, în sensul de a se lăsa liberă circulaţia trăsurilor pe ambele laturi, iar de aici se transporta în afară de oraş cu mijloacele  serviciului de salubritate local", spun documentele de arhivă ale vremii.

Curăţarea gheţii de pe trotuare  trebuia făcută cu razuri late de fier, şi nu cu topoare sau alte instrumente care puteau cauza stricarea dalelor. Era interzis proprietarilor sau chiriaşilor să scoată zăpada şi gheaţa din curţi afară în stradă, în caz contrar zăpada fiind transportată de aceştia pe cheltuiala lor afară din oraş.

 Legat de curăţirea gheţii de pe trotuare, vechile autorităţi orăşeneşti  detaliază în alte acte oficiale că pentru îndepărtarea acesteia sunt permise doar acele razuri late de fier, dar numai pe timp de moină, când gheaţa se dezlipeşte  cu uşurinţă  sau imediat ce a căzut zăpada înainte de a îngheţa .

„În timp de îngheţ este interzis cu desăvârşire curăţirea trotuarelor, dalele fiind îngheţate şi existând riscul de a se sparge. În aceste situaţii, pentru a împiedica alunecuşurile, proprietarii vor trebui să aştearnă câte un mic strat de nisip  sau chiar şi cenuşă”.

În anul 1932, regulamentele urbanistice prezintă neajunsurile iernii în felul următor:

„Ridicarea zăpezilor este de mare importanţă în România, mai ales în oraşele importante, căci clima noastră ne dă ierni, adesea, de 5 luni. Se recomandă ca zăpada să fie ridicată cât mai curând spre a nu fi bătută de circulaţie şi transformată în gheţuri. Operaţiunea constă mai întâi în înlăturarea zăpezii din calea de circulaţie şi apoi se face transportarea ei. Înlăturarea se face bine cu plugul de zăpadă (dacă pavajul e neted) făcut din lemn, sau în formă de pană, trasă cu vârful în sensul mişcării ori cu pluguri metalice special. Zăpada, grămădită lateral, este adesea lăsată acţiunii soarelui, ploii sau vântului spre a fi topită, dar în oraşele cu circulaţie importantă zăpada trebuie transportată aiurea, ceea ce cere cheltuieli mari Transportul se face cu căruţele, autocamioane etc”.

Documentele vremii nu pomenesc mare lucru despre amploarea iernii anului 1954. Partidul Muncitoresc Român nu încuraja dezbateri despre situaţii care îl depăşeau pe omul comunist. În acele timpuri, cuvintele cele mai folosite erau “realizări, reuşite, depăşirea planului”. Nu se putea vorbi deschis despre cum, uneori, vitregiile naturii depăşeau posibilităţile timpului şi nici nu se aducea vorba  despre dramele umane, care, cu siguranţă, s-au petrecut în timpul iernii 1954. 

Forurile locale au încercat să gestioneze cele câteva săptămâni cumplite de iarnă, dar în hârtiile vremii s-au abţinut  sa recunoască, pe fată, greutăţile. Cu toate acestea, organele timpului au fost nevoite să menţioneze în scriptele oficiale, chiar şi voalat, unele neajunsuri ale iernii 1954.