Analiză Cum va arăta al cincilea an de război al Ucrainei. Invazia Rusiei a schimbat deja lumea

Al cincilea an al invaziei ruse la scară largă nu va fi doar o continuare a frontului înghețat, ci o cursă în toată regula – tehnologică, industrială și politică, scrie Euromaidan Press.

Atât Kievul, cât și Moscova încearcă să convingă lumea că sunt în avantaj. Fiecare kilometru câștigat sau pierdut este transformat într-un mesaj strategic către Washington, Bruxelles, Beijing sau Delhi. Dincolo de retorică, însă, realitatea din teren rămâne una dură: un război de uzură, în care avansul se măsoară în sute de metri, iar dronele și rachetele rusești continuă să lovească infrastructura civilă.

În 2026, nu doar tranșeele vor decide rezultatul, ci și eficiența sistemului de război: democrația imperfectă a Ucrainei, cu ecosistemul său de startup-uri și inovație descentralizată, sau mașinăria autocratică a Rusiei, construită pe comandă centralizată, producție industrială de tip sovietic și disponibilitatea de a trimite oameni pe front fără limită aparentă.

Pierderi uriașe, câștiguri limitate

În 2025, Rusia a avansat mai rapid decât în anul precedent, ocupând aproximativ 0,8% din teritoriul ucrainean. Potrivit Institutlui pentru Studiul Războiului (ISW), forțele ruse au cucerit sau infiltrat 462 km² în decembrie și 364 km² în ianuarie.

Secretarul general al NATO, Mark Rutte, a comparat ritmul avansului cu „viteza stângace a unui melc de grădină”.

Costul uman este însă uriaș. Estimările indică aproximativ 35.000 de victime ruse în decembrie și 31.000 în ianuarie. Comandantul-șef al armatei ucrainene, generalul Oleksandr Sîrski, a afirmat că pierderile Rusiei din ianuarie au depășit numărul recruților atrași în aceeași perioadă.

ISW apreciază că situația Ucrainei este „dificilă, dar nu critică”, iar o prăbușire a frontului este puțin probabilă. Cele două tabere sunt blocate într-un război pozițional, cu capacitate redusă de manevră rapidă.

Donbasul rămâne prioritatea Moscovei

Potrivit lui Andrii Zagorodniuk, directorul Centrului pentru Strategii de Apărare, Rusia nu are forța necesară pentru mai mult de o ofensivă majoră simultană. Ținta principală rămâne estul – în special Donbasul – unde Kremlinul și-a fixat drept obiectiv „eliberarea completă” a regiunii.

Presiuni se exercită și în sud, spre Zaporojie, însă accentul strategic rămâne în Donețk și Harkov. Analista Christina Harward, de la ISW, arată că Moscova menține presiune pe întreaga linie a frontului pentru a dispersa resursele ucrainene.

Pentru Vladimir Putin, câștigurile teritoriale nu sunt doar militare, ci și politice. Ele servesc atât pentru consolidarea controlului intern, cât și pentru a transmite partenerilor externi că Rusia rămâne o putere capabilă să impună fapte pe teren.

Miza Washingtonului

Dimensiunea internațională a conflictului este esențială. La Washington, președintele Donald Trump a reluat ideea că Ucraina nu poate câștiga războiul și a pledat pentru un acord rapid de încetare a focului.

Fostul consilier pentru securitate națională, John Bolton, a declarat că Trump ar urmări mai degrabă obținerea unui acord simbolic decât conținutul acestuia.

Pentru Kremlin, presiunea exercitată de SUA asupra Kievului ar putea deveni un instrument strategic în 2026, în condițiile în care armamentul avansat utilizat de Ucraina provine în mare parte din Statele Unite, chiar dacă este finanțat de aliații europeni.

Zona morții: noua realitate a frontului

Frontul nu mai este o linie clară. Între cele două armate s-a extins ceea ce militarii numesc „zona de ucidere” – un spațiu dominat de drone, care poate ajunge la 10–30 km dincolo de pozițiile defensive.

Ambele părți încearcă să împingă această zonă cât mai adânc în teritoriul advers. Rusia a reușit să lovească aerodromuri, convoaie și infrastructură la peste 200 km în spatele frontului, folosind unități de elită specializate în drone.

Ucraina încearcă să reducă acest decalaj, însă dezvoltarea și producția dronelor cu rază medie de acțiune sunt costisitoare. În plus, lipsa de personal determină comandanții ucraineni să prioritizeze soluțiile de scurtă rază, vitale pentru supraviețuirea imediată.

Războiul mașinilor

Controlul „zonei morții” înseamnă controlul dronelor. Iar competiția tehnologică evoluează rapid, către arme autonome capabile să opereze fără a fi afectate de bruiaj electronic.

În paralel, ambele economii sunt forțate să accelereze producția militară. Rusia mizează pe un model centralizat, de tip sovietic. Ucraina se bazează pe flexibilitate, inițiativă privată și adaptare rapidă.

În cele din urmă, întrebarea anului 2026 nu va fi doar cine avansează câțiva kilometri în Donbas, ci care sistem rezistă mai bine: cel autoritar, dispus să accepte pierderi masive, sau cel democratic, care trebuie să îmbine apărarea cu presiunile sociale și economice interne.

Războiul nu pare aproape de final. Iar anul al cincilea ar putea fi decis nu doar pe câmpul de luptă, ci în fabrici, laboratoare și cancelarii diplomatice.

Invazia Rusiei în Ucraina a schimbat deja lumea

La patru ani de la declanșarea invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina, mobilizând întreaga sa forță militară, rămâne o întrebare esențială: cum a schimbat războiul actorii principali ai conflictului? Chiar dacă un sfârșit rapid al luptei nu se întrevede, analiza rămâne relevantă, scrie Mark Champion pentru Bloomberg.

Pentru cineva care vizitează Ucraina de 35 de ani – înainte și în timpul războiului – schimbarea este izbitoare. Decenii la rând, Ucraina a fost considerată una dintre cele mai dezamăgitoare țări: un popor talentat, căruia corupția endemică îi frâna dezvoltarea atât de eficient încât statul părea paralizat. Agresiunea rusă a creat însă o națiune – chiar în timp ce încerca să o distrugă, scrie Champion.

Nu este vorba doar despre cei patru ani de război intens, ci despre cei 12 ani de atacuri progresive ale lui Vladimir Putin asupra țării, începând cu anexarea Crimeei și sprijinul acordat separatiștilor din est. Dacă Rusia ar fi lansat o invazie totală încă din 2014, succesul ar fi fost aproape garantat: armata ucraineană era slăbită, cu doar 6.000 de militari eficienți. Apărarea a fost organizată de voluntari, cu arme și uniforme finanțate prin crowdfunding sau de oligarhi.

După douăsprezece ani, Ucraina a devenit o națiune de voluntari, formată sub presiunea dublei adversități: liderii proprii neputincioși și o Rusie revizionistă tot mai agresivă. Națiunea rămâne fragilă, afectată de corupție, iar sfârșitul războiului va aduce noi diviziuni – între cei care au luptat și cei care nu, între cei care se vor întoarce și cei care nu. Însă supraviețuirea sa este în sine remarcabilă, un mit viu care dă naștere unei identități naționale.

Rusia readusă către un trecut pe care mulți sperau să-l depășească

Pe de altă parte, Rusia iese din conflict cu o imagine mai puțin inspiratoare. Războiul s-a dovedit a fi o catastrofă – temută chiar și în cercurile Kremlinului –, nu doar pentru că parada de „victorie” planificată de Putin s-a transformat într-un conflict prelungit. Mai grav, războiul a schimbat natura și viitorul statului. Rusia a fost readusă către un trecut pe care mulți sperau să-l depășească.

”În cei 35 de ani în care am vizitat Rusia – și unde am locuit o perioadă – continuă Mark Champion- țara inspira mai multă simpatie decât Ucraina. Atunci, orice viitor părea posibil: revenirea la comunism, un naționalism proto-fascist sau o dezvoltare prosperă. Acum, alegerea e făcută: Rusia revine, în multe privințe, la statutul de economie resursă legată de mașinăria militară sovietică, cu propagandă omniprezentă și o dependență tot mai mare de China. Educația copiilor promovează un amestec de <<sacrificiu>> și <<măreție istorică>>, iar demobilizarea a milioane de soldați traumatizați va fi mai dificilă decât continuarea plăților către ei”.

Rusia a evoluat prea lent, dar transformarea sa a trezit Europa din iluzia că istoria și competiția geopolitică s-ar fi oprit. Războiul a expus vulnerabilitatea militară și politică a continentului, obligând Europa să depindă mai mult ca niciodată de SUA în domeniul securității.

În același timp, răspunsul european a fost una dintre surprizele plăcute ale conflictului. Cine ar fi crezut, la 24 februarie 2022, că Germania – dependentă de gazul rusesc și criticată pentru sprijinul modest oferit Ucrainei – va deveni cel mai mare furnizor de arme pentru Kiev? Sau că Uniunea Europeană, un bloc complex de 27 de state, va reuși să mențină unitatea în sancțiuni și sprijin financiar timp de patru ani?

Excepția a fost Ungaria lui Viktor Orbán, care a amenințat de la început cu veto-ul pentru obținerea unor avantaje financiare și energetice. Chiar și acum, cu alegerile din 12 aprilie aproape, Orbán refuză să susțină un nou pachet de sancțiuni împotriva Rusiei și o linie de credit UE pentru Ucraina de 90 de miliarde de euro, cerând ca infrastructura afectată de Rusia să fie reparată mai întâi.

Schimbarea majoră s-a produs în abordarea SUA față de invazie – în special odată cu revenirea lui Donald Trump la Casa Albă. Sub președinția sa, finanțarea apărării Ucrainei a fost redusă, războiul fiind tratat ca un proiect comercial, în care Europa a plătit pentru armele destinate Kievului, iar negocierile de pace au fost însoțite de tranzacții bilaterale cu Rusia.

Toate războaiele se termină, iar invazia Rusiei în Ucraina nu va face excepție. Întrebarea rămâne: în ce condiții? Răspunsul va defini credibilitatea SUA ca partener de securitate, viitorul politic și teritorial al Moscovei, poziția Ucrainei în Europa și stabilitatea economică și strategică a continentului. Mizele sunt prea mari pentru o pace pripită sau superficială – chiar și după patru ani de vărsare de sânge.