Holocaustul romilor: „Să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Cu prima generaţie, am scăpa de ei“
0Alături de evrei, romii au murit în tăcere. Moartea lor a fost ascunsă chiar și poporului român, care nu trebuia să știe că guvernanții săi transformaseră România într-un stat criminal, cu o violență comparabilă cu cea a Germaniei naziste.
Documentele din arhive atestă că, în 24 mai 1942, în România a fost efectuat, prin organele poliţiei şi jandarmeriei, un recensământ al rromilor în vederea pregătirii deportării.
S-a început prin confiscarea bunurilor, prin Centrul naţional de românizare. Apoi, s-au raţionalizat alimentele, pentru evrei şi rromi, pentru rromi chiar mai puţin. Selecţia indezirabililor se făcea prin categorii de moralitate, criminalitate şi economice etc., dar nu erau suficiente pentru a preîntâmpina deportarea, conform lucrării „O Samudaripen. Holocaustul Romilor“ a Centrului Național de Cultură a Romilor.
Rromii nomazi au fost primii atinşi de persecuţii, prin Ordinul nr. 70S/1942 al Preşedinţiei Consiliului ordonându-se deportarea lor în Transnistria, fără nici o exceptie. Numărul și identitatea acestora vor rămâne pentru totdeauna necunoscute, o mare parte fiind executată imediat.
La 11 august, inspectorul general scria ministrului de interne că deportarea rromilor nomazi, decretată la 1 mai, era aproape terminată, prin faptul că 84% dintre ei ajunseseră în Transnistria. După un studiu, in vara anului 1942 au fost deportaţi 11.440 de nomazi, între care 2.352 bărbaţi, 2.365 femei şi 6.714 copii. Urmare a ordinului dat de Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iunie 1942, nomazii au fost jefuiți, confiscându-se mii de cai și căruțe, inclusiv bunurile și aurul.
Au urmat romii „sedentari, a căror evacuare a început la 12 septembrie 1942, nu înainte ca bunurile acestora să fie luate prin Comisiile de Românizare. „Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Pentru a se acoperi cheltuielile cu întreţinerea lor, trebuiesc puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie, am scăpa de ei. Locul lor va fi ocupat de elementele naţionale, capabile de muncă ordonată şi creatoare. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu. În acest fel, periferiile satelor şi oraşelor nu vor mai fi o ruşine şi un focar de infecţie al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor naţiei, şi nu dăunător”, consemna Gheorghe Făcăoaru, în „Câteva date în jurul familiei şi statului biopolitic“.
În opt zile, 30.176 de romi sedentari au fost plasaţi în Transnistria. Alţi 18.260 de romi, recenzaţi pentru următorul transport, ar fi trebuit să sosească în primăvara anului 1943, dar neaşteptata înaintare a frontului a zădărnicit acest plan. Romii au fost trimişi iniţial în zonele Alexandrovca (Oceanov), Karanica şi Covaliova (Berezovca), Mancovca, Voitovca şi Stunovca (Balta).
Decesul prin inaniţie nu era rar, distribuţia alimentară fiind insuficientă. Tifosul i-a atins pe mii dintre deportaţi. Unii au murit de frig, fiind slab îmbrăcaţi sau goi, alții au fost transferați peste Nistru, unde au fost lichidați de germani. Un decret-lege, din 22 septembrie 1942, a prevăzut condamnarea la moarte a celor ce s-ar fi întors fraudulos din Transnistria şi la muncă silnică, de la 5 la 25 de ani, a celor ce le-ar fi înlesnit înapoierea, a instigatorilor, a complicilor şi a tăinuitorilor.
În aprilie 1945, cînd cetăţenii români aflaţi pe teritoriul U.R.S.S. au fost oficial transferaţi în ţară, cu prilejul tabelelor întocmite de autorităţile sovietice, s-a considerat că unii dintre aceştia fugiseră în România, decedaseră ori rămăseseră în Uniunea Sovietica.
Numărul celor deportați este încă necunoscut, variind de la 25.000 până la 300.000 de romi. Documente disparate vorbesc de reîntoarcerea în țară a 6.000 de copii romi orfani.
Constantin Brăilă este unul din supraviețuitorii romi din București, dispus să împărtășească întotdeauna experiența Transnistriei celorlalți. „Pe 12 ianuarie s-a îmbolnăvit mama mea de tifos exantematic. A venit o soră de-a lui tata, bolnavă de tifos, de la Bogdanovka, ș cum a intrat în casă, s-a îmbolnăvit și mama mea. A mai trăit mama șase săptămâni. Tifosul cerea lapte, lapte acru, alte alimente... Ce să îi dăm? Turte? A murit mama și am rămas șase copii. Ce putea să ne facă tata? Noroc că o avea pe mama sa, bătrână, care a venit să stea cu noi și ne îngrijea, ne mai făcea de mâncare, ne mai curăța de păduchi, că avea pieptene. Păduchii de pe noi nu îi mai curățam câte unul, câte doi, îi dădeam jos cu palmele, ne scuturam, ne duceam mai departe și acolo ne scuturam, dădeam jos hainele de pe noi, care erau și ele niște zdrențe, și le curățam.
Pe 10 martie a murit și sora mea, Ilifridia, era micuță… nu au luat-o cu căruța, au lăsat-o… că aceia care erau cu căruța erau neamuri cu tata, au făcut o gropiță pentru ea, lângă mama. Am ajuns în aprilie 1943, a venit de la Oceacov și de la Varvarovca și ne-a spus că: “ – Acum, dacă mergeți la muncă, veți fi plătiți, veți primi lapte, brânză, carne, se va face mâncare pentru toată lumea, de către bucătărese.” Ne-a luat și ne-a dus la Renoa. Acolo nu ne dădea nici carne, nici brânză, decât făceau un pasat. Ce era acest pasat? Era porumb zdrobit, îl fierbeau, și apoi puneau doi litri de ulei în el. [...] Ne scoteau desculți ca să adunăm porumbul rămas pe câmp. Acolo am rămas până în aprilie 1944, venea Paștele. Au venit niște nemți și ne-au dat afară de acolo, din grajdurile acelea. Unde să mergem?“, este mărturia lui consemnată în lucrarea „O Samudaripen. Holocaustul Romilor“.