Antonie Plămădeală: „Nu am avut curajul să fim martiri. Nu puteai fi martir decât o singură dată, ceea ce era inutil“

Mitropolitul Ardealului a dezvăluit într-un interviu pentru revista „22“ cum a funcționat cenzura comunistă și de ce multe fețe bisericești nu s-au opus sistemului.

La 10 ianuarie 1982, Antonie Plămădeală a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, funcții pe care le-a deținut până la moarte. Într-un interviu acordat pentru Revista „22“, mitropolitul Ardealului, a dezvăluit de ce filosoful Constantin Noica nu a putut fi înmormântat în curtea schitului de la Păltiniș. „Oricum, el era căsătorit, nu puteam să-i cer călugărirea. Domnii Liiceanu și Pleșu, care m-au rugat să-mi dau aprobarea pentru înmormântarea la schit și să oficiez slujba, știu că am fost de la început de acord. Dar în acele zile s-au făcut puternice presiuni asupra mea ca să nu-l înmormântez acolo“,  a povestit Antonie Plămădeală.

La acea vreme, la Sibiu, tocmai fusese promovat, ca prim-secretar al comitetului județean de partid prințișorul, fiul dictatorului Nicolae Ceaușescu. „Fie din discreție, fie din dispreț, Nicu Ceaușescu a evitat să se amestece în mod direct. Vrând să câștige popularitate, evita să se compromită în fața intelectualilor, a populației. Așa că a procedat prin intermediari. Iar ca întărire a poziției celor de la partid, am primit sugestii care semănau a ordin din partea organelor locale de securitate“.

„Doar unul singur este «mare»“

Antonie Plămădeală a mai dezvăluit faptul că asupra textului scris de mână în noaptea dinaintea înmormântării lui Constantin Noica nu a intervenit nimeni. „S-a intervenit abia după aceea asupra textului dactilografiat, când am vrut să-l public în Telegraful român. În text exista un pasaj despre Noica- mare filosof, mare personalitate a neamului nostru. Pasajul a fost șters: mi s-a spus că în țara asta doar unul singur este «mare».

Deși știa că cenzorii nu aveau pregătirea necesară care să le permită înțelegerea treburilor bisericești și religioase, nu se puteau împotrivi. „Un dialog cu birocrația comunistă era imposibil. Ne disprețuiau, ne umileau, iar dacă se încercau contacte cu alte persoane din afara dictatorului și a soției lui, atunci, cei solicitați intrau într-o panică de moarte. I-am înțeles pentru că împărtășeam aceeași teroare. Orice inițiativă fățișă te excludea din cadrul bisericii, care nici măcar nu era consultată când se luau hotărâri decisive. Nu am avut curajul să fim martiri. Nu puteai fi martir decât o singură dată, ceea ce era inutil, iar mulțimea credincioșilor avea nevoie tot timpul de apa vie a cuvântului lui Dumnezeu“, a spus Mitropolitul Ardealului.

Cu această ocazie, a dezvăluit că în anul 1949 a fost condamnat la 7 ani de temniță grea, dar vreme de 5 ani a fost fugar. „Mai întâi am stat ascuns la București în casa profesorului Dădârlat, apoi la diverse mănăstiri, la Prislop, la Crasna –Gorj, la mănăstirea Slatina din Moldova, unde am fost erodiacon până în 1934. Până la urmă am fost arestat. Zi și noapte am fost anchetat în temniță, apoi mutat la Galați, la Jilava. N-am făcut decât doi ani de temniță grea pentru că am beneficiat de un decret de amnistie.

Pentru că în 1949, din cauză că eram condamnat politic, am fost caterisit, adică șters din rândul clerului, în 1959 am fost reprimit. M-am înscris la doctorat. La sfârșitul celui de-al treilea an, am fost eliminat din facultate, dat din nou afară din preoție și monahism, tuns și bărbierit, îmbrăcat civil și lăsat să mă descurc singur. Trei ani am lucrat eu ziua la construcții, la vopsit tablă, pe unde se putea, iar în 1962 am fost angajat ca muncitor necalificat la fabrica de mase plastice, unde măturam atelierele și unde m-am calificat. La fabrica de mase plastice mi se spunea „părinte“. Anii aceia de fugă, de temniță grea, de muncă mizeră și umilință m-au marcat pentru totdeauna astfel încât ulterior mi-a fost imposibil să lupt pe față“, spune el mai departe în interviu. 

Neavând voie să publice studii teologice, în acea perioadă a scris un roman intitulat „Trei ceasuri în iad“, apărut la Editura Eminescu, în 1969.

Antonie Plămădeală a murit la 29 august 2005, în Sibiu.