„Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete“, cel mai recent volum al lui Andrei Şerban | FRAGMENT
0„Adevărul“ vă prezintă, în premieră, un scurt fragment din volumul "Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete" de Andrei Şerban, apărut de curând în colecţia „Ego-grafii” a editurii Polirom, cuvânt înainte de Toma Pavel.
Piesă cu piesă, Andrei Şerban compune un mozaic al artiştilor străini şi români pe care i-a cunoscut, o frescă personală a lumii culturale, cu punctele ei forte şi vulnerabilităţile mai puţin ştiute. Nume mari din lumea artei sunt evocate nu doar din perspectiva regizorului, ci şi a omului care a cunoscut alţi oameni. Peter Brook, o autoritate în teatrul contemporan, i-a facilitat autorului întâlnirea cu gândirea lui Gurdjieff. Ellen Stewart, fondatoarea teatrului newyorkez La MaMa, ieşit din şabloane şi devenit platformă de expresie pentru artiştii tineri, şi-a învăluit viaţa privată într-o aură de legendă. Meryl Streep, stăpânită de impulsuri contradictorii şi mereu imprevizibilă, avea în tinereţe ambiţia de a fi prima în toate. Pina Bausch le cerea dansatorilor o sinceritate absolută, aproape brutală, făcându-i pe unii să izbucnească în plâns la repetiţii. Dând la o parte măştile – tot atâtea conversaţii cu sine, autorul ne arată nemijlocit chipurile de sub ele, ipostaze ce construiesc împreună imaginea omului care îşi închină viaţa artei şi arta vieţii, ca să înţeleagă diferenţa dintre fantezie şi realitate.
Andrei Şerban, ca tânăr regizor absolvent al Institutului de Teatru din Bucureşti, a fost invitat cu o bursă Ford la New York, la teatrul La MaMa. A studiat apoi un an cu Peter Brook la Centrul Internaţional de Cercetări Teatrale din Paris. A ajuns curând unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru şi operă din lume, cu o carieră remarcabilă în SUA şi Europa. A lucrat pe scene prestigioase (Metropolitan Opera, Comedia Franceză, Opera din Paris şi Viena, Covent Garden, Teatrul Naţional din Londra etc.) şi a revenit după 1989 în România pentru a conduce timp de trei ani Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a pus în scenă, printre altele, Trilogia antică, montată iniţial la La MaMa, cu un succes internaţional răsunător. A rămas prezent în viaţa teatrală a ţării. A fost şeful catedrei de actorie la Universitatea Columbia, a predat la diverse şcoli de teatru din lume, a fost nominalizat pentru Tony Awards şi a primit numeroase premii şi distincţii, printre care Obie, „Mr. Abbott”, Elliot Norton for Sustained Excellence, Ordinul „Steaua României”, precum şi numeroase premii UNITER. A mai publicat albume cu fotografii din spectacolele sale (Editura ICR, 2008; Nemira, 2013) şi O biografie (Polirom, 2006, 2012).
FRAGMENT
„Aproape nu e zi în care să nu citesc (să aud, să văd) o ştire despre Meryl Streep... că a făcut sau că se pregăteşte să facă un nou film, că a fost sau va fi nominalizată pentru un premiu, că militează pentru cauze fierbinţi, în care chiar crede...
Oare visez că am lucrat cu ea vreodată? Nu mai sunt sigur. S-o fi întâmplat într-o altă viaţă? Şi totuşi, amintirile par concrete, adevărate. Sau mă înşel?!
Deşi noi am colaborat doar de două ori, pot spune că avem în comun o pasiune mistuitoare pentru meserie. Aflând că suntem născuţi la diferenţă de o zi (plus sau minus şase ani), mi-am spus că sigur trebuie să mai împărtăşim şi altceva. Şi totuşi, nu pot spune ce. Scriu acest text sperând că voi reuşi să descopăr.
Încep cu începutul. Remarcabila actriţă Irene Worth, revenită acasă, la New York, după o lungă şi strălucită carieră în Anglia, a dorit să încheie seria marilor ei roluri cu Ranevskaia din Livada de vişini la Lincoln Center, unde cel mai temut dintre producătorii teatrali, Joe Papp, tocmai preluase conducerea. Joe văzuse Trilogia la La MaMa şi m-a invitat să regizez. Cu Irene mă împrietenisem în timpul lucrului cu Brook la Persepolis, unde ea jucase în Orghast. Proiectul Livezii era gata să fie sădit: Irene l-a dorit în Gaev pe prietenul ei, legendarul vodevilian ceh exilat Jiří Voskovec, iar Raul Julia, tânărul şi frumosul actor portorican, foarte iubit la New York, a fost propus de Papp să fie Lopahin. În rest, distribuţia era deschisă. Meryl Streep dorea mult să joace „orice rol“ şi ne-am bucurat, căci, deşi abia ieşită de la Yale Drama School, se simţea că era predestinată unui mare viitor, deci era căutată de mulţi directori de teatru. Aparent, avea o mare admiraţie pentru Irene Worth şi îşi dorea să înveţe de la ea, jucând pe aceeaşi scenă. Intuindu-i talentul comic şi inventivitatea, am distribuit-o în servitoarea Duniaşa (mai târziu a declarat că adoră comedia, dar că, după Livada, nu i s-au mai oferit multe şanse). Curiozitatea de a se pune în locul altora, de „a se încălţa cu pantofii lor“, de a le îmbrăca hainele, pentru ca ei să devină o parte din ea însăşi Meryl a avut-o de la început.”