„Cuţitul japonez“ al scriitorului Răzvan Petrescu, cea mai recentă apariţie marca Polirom FRAGMENT ÎN PREMIERĂ

„Adevărul“ vă prezintă în premieră un fragment din volumul de povestiri „Cuţitul japonez“ al scriitorului Răzvan Petrescu, recent publicat de către editura Polirom, în colecţia Fiction Ltd.

„Bucăţică ruptă din şi de poporul cotizant, dar opiniatru, şleahta politică românească îşi ia şvasturi atente în Cuţitul japonez al lui Răzvan Petrescu. Figuri politice spectrale, vizibile prin gaura cheii, sunt chiuretate şi damnate mai ceva ca-n Dante: în proză tăioasă cu cheie întoarsă din iad. Ele, descărnate, ne spun că ce-a fost odată va mai fi; iar cu ce e, murim de gât.

Fraza lui Răzvan Petrescu – agilă, nebun de spontană, fracturată diamantin, generată din interior de chtonica Demeter – îşi este propria, neostenită, origine. În ea, generaţiile spontanee de personaje din ţara unde doar aerul şi arbitrul sunt liberi ajung doar la spartul târgului, al codului şi al atomului să fie scoase din ciulamaua resentimentului de cruzimea pe care infanţii o-mpart cu Antonin Artaud.

Ieşite din comun, năravurile-i narative nu se întorc; de acolo, de sus, îi seduc pe cititori întru-a ieşi şi dânşii. Unii, nu mulţi – domnia-voastră, poate –, o vor face. Cărţile lui Răzvan Petrescu sunt prea bune ca să se vândă bine. De pildă, Cuţitul japonez.” (Călin-Andrei Mihăilescu)

„Încăpăţânarea cu care Răzvan Petrescu rămâne fidel prozei scurte – în aceste vremuri, în această literatură – este inexplicabilă şi, prin asta, măreaţă. Rareori se întâmplă ca un scriitor atât de înzestrat să-şi contureze un univers, să-şi cizeleze un stil, să-şi şlefuiască obsesiile cu asemenea credinţă, vreme de peste treizeci de ani, într-un gen atât de puţin admirat. Cu această a cincea colecţie de povestiri din cariera sa, Răzvan Petrescu se dovedeşte, o dată în plus, un maestru neegalat, ale cărui fraze taie adânc şi insesizabil în mintea cititorului, rămas în urma lecturii deopotrivă înspăimântat şi entuziasmat, tulburat şi cu un mare zâmbet pe chip.” (Marius Chivu)

Răzvan Petrescu (n. 1956) a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti şi a profesat opt ani ca medic. Din 1990, a renunţat la medicină şi a lucrat la revistele Cuvântul şi Amfiteatru, apoi la editurile Litera, All şi Curtea Veche Publishing. La Cartea Românească i-au apărut volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989, Premiul Fundaţiei „Liviu Rebreanu”), Eclipsa (1993, Premiul oraşului Târgovişte), Într-o după-amiază de vineri (1997, Premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a anului şi Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi metajurnalul Foxtrot XX (2008, Premiul Radio România Cultural). În 2013, i-a fost publicată cartea de interviuri în proză Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini la Curtea Veche Publishing – unde i-au mai apărut un volum epistolar, Scrisori către Mihai (2014), Ursuleţul lui Freud, cronici ficţional-literare (2015), şi Mandarina, proză scurtă (2017, Premiul Observator cultural, Premiul Naţional Ziarul de Iaşi şi Premiul „Iocan” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2017). A scris două piese de teatru: Farsa (1994, Unitext, Premiul UNITER) şi Primăvara la bufet (1995, Expansion, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie „Camil Petrescu”, ediţia I, şi Premiul Uniunii Scriitorilor). A fost tradus în Spania, Anglia, Israel, Suedia, Germania, Bulgaria, Ucraina, Serbia, Franţa şi SUA.

Fragment din Disidentul

Am rămas un pic pe gînduri şi atunci s‑a ivit pentru prima oară, umplînd toată camera, chipul scriitorului din Tecuci, i‑am făcut un semn prietenesc cu mîna – nu sînt genul de om care poartă pică. S‑a mulţumit să mă privească în tăcere în vreme ce mă apucam de treabă pe Facebook, în mai puţin de trei luni ajunsesem la cinci mii de prieteni, după ce‑am sărit de zece mii n‑am mai ţinut seama de numărul urmăritorilor, eram fascinat şi extrem de activ, lucram şapte ore pe zi şi‑mi expuneam părerile în absolut orice domeniu, poza de profil mi‑a făcut‑o Marcela, oamenii mă felicitau cu orice prilej, dar şi mai abitir atunci cînd postam fotografii cu mine şi familia, inclusiv cîinele, incredibil cîţi iubitori de animale sînt la noi, totuşi am observat că pisicile sînt cele mai îndrăgite aşa că mi‑am luat şi eu una, o Norvegiană de Pădure, şi‑am pozat‑o zi şi noapte, băieţii mi‑au făcut fotografii cînd dădeam la o parte zăpada din faţa casei cu lopata, o doamnă a pus emoticonul care plînge scriind nu se poate aşa ceva, un geniu la lopată, unde‑a ajuns ţara asta, am urcat sute de poze făcute pe la diferite ambasade, la cimitir, ne duceam toţi patru la înmormîntările săracilor la care nu venea nimeni, la birou cu tîmpla sprijinită în palma dreaptă, privind în sus spre cerul înmiresmat de aprilie, privind spre stînga la porumbel, privind în obiectiv, alergînd într‑un suflet la spital pentru a ne fotografia lîngă o femeie care‑şi rupsese piciorul pe trecerea de pietoni, şi tot aşa, la nesfîrşit. Sigur că‑ntr‑un asemenea ritm îmi micşoram timpul dedicat scrisului şi, în mod oarecum ciudat, dispărea şi o parte din subiecte, într‑o zi a devenit limpede că trebuia să găsesc unul cît mai repede pentru o nouă carte, m‑am gîndit să scriu despre soţia mea, i‑am împărtăşit ideea şi şi‑a ridicat ameninţător colţul gurii, deci mai bine nu, mai bine scriu despre logodnica din vremea cînd nu‑mi întîlnisem nevasta, şi‑am scris învăluit de inspiraţie un roman de 400 de pagini, scriam cînd pe Facebook, cînd la carte, cu două ferestre deschise simultan pe monitor, un Asus împrumutat. După primele pagini, cînd a fost nevoie să‑mi înving nişte reticenţe fără rost, mi‑am dat drumul şi‑am povestit într‑un mod cît se poate de realist hibele anatomice pe care le avea logodnica, apoi am trecut la cele psihice şi de caracter, un caracter foarte urît, înjura, fusese de nenumărate ori la psihiatru, aşa se şi întîlnise cu Marcela, aşteptau amîndouă în acelaşi cabinet pentru a crea o zonă a coincidenţelor, dar în vreme ce soţia mea se vindecase, logodnica, am botezat‑o Florica, un nume clasic, nu s‑a înzdrăvenit, dimpotrivă, a‑nceput să prezinte episoade psihotice pe care le expunea cu toată convingerea, nu se mai pieptăna, nu făcea duş, spărgea obiecte (asta m‑a determinat să rup legătura cu ea, sînt foarte ataşat de obiecte), se farda excesiv, rujul se‑ntindea pe obraji, îşi lega părul într‑un coc înalt pe care‑l acoperea cu o basma mov, umbla de‑a buşilea chiar şi pe stradă, nu‑mi făcea niciodată de mîncare, nu că n‑ar fi putut, ci pentru c‑aş fi fost un oportunist, fluiera în somn, se dădea cu capul de pereţi, după care a‑nceput să se drogheze.