Un click pe „Sunt de acord” este un gest banal, dar înseamnă acceptarea unor obligații de care nu mai putem scăpa

Contractele ne organizează viața, uneori fără să le mai observăm. Dar dacă două persoane sunt de acord, pot stabili chiar orice?

Foto: Shutterstock

Libertatea contractuală ne permite să construim propriile reguli în relațiile cu ceilalți. Are însă limite. Iar acestea devin importante tocmai acolo unde legea nu oferă un răspuns pentru fiecare situație, se arată într-un articol publicat de prof. univ. dr. habil. Radu Rizoiu pe JURIDICE.ro.

Când legea tace, contractul intră în scenă

Suntem tentați să credem că orice problemă are nevoie de o lege specială. Dacă nu găsim un text care să descrie exact situația noastră, presupunem că există un „vid legislativ” și că nimic nu poate fi rezolvat.

Dreptul nu funcționează însă doar prin reguli scrise pentru fiecare caz posibil. Are și principii care ajută la completarea golurilor. În plus, oamenii își pot organiza relațiile prin contracte, fără să aștepte ca legiuitorul să prevadă toate împrejurările vieții.

Contractul poate ocupa astfel spațiile lăsate libere de reglementare. Această flexibilitate este utilă, dar ridică o întrebare: până unde poate merge acordul dintre oameni?

De ce acordul nu este suficient

Două limite tradiționale ale libertății contractuale sunt „ordinea publică” și „bunele moravuri”, păstrate și în Codul civil român. Într-un limbaj accesibil, ele arată că voința părților nu este singurul reper: contează și regulile și valorile fundamentale pe care dreptul le protejează.

Așadar, simplul fapt că două persoane acceptă o înțelegere nu rezolvă automat problema limitelor sale juridice.

Întrebarea devine cu atât mai dificilă atunci când acordurile privesc corpul uman, reproducerea asistată sau deciziile legate de sfârșitul vieții. În asemenea domenii, contractul nu mai organizează doar un schimb economic. El întâlnește probleme de autonomie personală, demnitate și responsabilitate.

Legal nu înseamnă automat și bun

Ideea centrală este că libertatea de a conveni nu ne scutește de judecată. Faptul că legea lasă loc unei alegeri nu înseamnă că orice alegere este, prin aceasta, și justificată moral.

Drepturile omului sunt esențiale în această discuție, dar invocarea lor nu înlătură nevoia unei interpretări atente, mai ales atunci când sunt puse în balanță drepturi și interese diferite.

Contractul rămâne un instrument al libertății. Tocmai de aceea, înainte de a spune „Sunt de acord”, întrebarea nu este doar „Pot accepta?”, ci și „Ce accept și care sunt consecințele?”.

Trăim într-o lume a libertății. A libertății de a ne obliga, se subliniază în articolul profesorului Radu Rizoiu.