Delincvența juvenilă nu este stigmatizare pe viață

Un copil care încalcă legea nu trebuie definit pentru totdeauna prin fapta sa. Protejarea societății și respectarea drepturilor victimelor sunt esențiale, dar răspunsul justiției trebuie să păstreze deschisă și posibilitatea schimbării, se arată într-un articol publicat de Daiana Micula pe JURIDICE.ro.

Foto: Getty Images

În spatele unui dosar penal în care este implicat un minor se află un copil încă în formare. Mediul familial, experiențele de violență sau neglijare, dificultățile școlare și influența anturajului pot contribui la comportamentul său. Înțelegerea acestui context nu înseamnă scuzarea faptei, ci identificarea unui răspuns care să prevină repetarea ei.

Când răspunde penal un minor?

În România, copiii care nu au împlinit 14 ani nu răspund penal. Cei care au împlinit 14 ani, dar nu au încă 16 ani, răspund numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ. De la 16 ani, minorii răspund penal potrivit legii.

Pentru minorii care răspund penal, legea prevede măsuri educative, care pot presupune sau nu privarea de libertate. Scopul intervenției nu se reduce la sancționare: contează și formarea unei conduite responsabile, precum și posibilitatea reintegrării.

De ce contează evaluarea copilului

În cazul minorilor între 14 și 16 ani, stabilirea discernământului este esențială. Expertiza medico-legală psihiatrică nu ar trebui să fie o simplă formalitate. Evaluarea trebuie să privească dezvoltarea și maturitatea copilului, precum și capacitatea sa de a înțelege semnificația și consecințele faptei la momentul comiterii acesteia.

A spune că un copil „știa că nu este bine” nu înlocuiește această analiză. Dacă o expertiză este incompletă sau contradictorie, aspectele neclare trebuie lămurite prin procedurile prevăzute de lege.

Standardele europene prevăd, de asemenea, informarea copilului, asistență juridică și o evaluare individuală a nevoilor sale. Aceasta din urmă este diferită de expertiza psihiatrică: urmărește nevoile de protecție, educație și integrare socială. Copilul trebuie să poată înțelege procedura în care este implicat, nu doar să fie prezent la ea.

Ce se întâmplă după decizia instanței?

O măsură educativă nu poate produce, singură, toate schimbările necesare. Consilierea, sprijinul psihologic, continuarea școlii și implicarea familiei sunt importante pentru a construi alternative reale la comportamentul infracțional.

Familia poate oferi stabilitate, dar poate fi și locul în care copilul întâlnește violență sau neglijare. Școala poate observa dificultățile din timp, însă are nevoie de resurse și de cooperare cu serviciile sociale. Instanța, familia, școala și instituțiile specializate au roluri diferite, care trebuie să se completeze.

Reintegrarea nu înseamnă uitarea victimei. Ea presupune asumarea responsabilității și repararea prejudiciului în măsura posibilului, alături de sprijinul necesar pentru schimbarea conduitei.

O faptă nu trebuie să devină o identitate

Etichetarea unui copil exclusiv prin fapta săvârșită îi poate limita accesul la educație și la oportunități sociale. Respingerea poate întreține tocmai marginalizarea pe care intervenția justiției încearcă să o depășească.

Nici dificultățile familiale, nici abandonul școlar sau influența anturajului nu duc inevitabil la infracțiuni. Ele pot însă amplifica vulnerabilitatea unui copil și trebuie înțelese în fiecare caz.

Fermitatea și empatia nu se exclud. Un minor trebuie să răspundă în condițiile legii, dar trebuie să aibă și posibilitatea de a-și reconstrui viitorul. Miza justiției juvenile nu este doar reacția la o faptă, ci și prevenirea următoarei.