VIDEO 25 de ani de la nopţile magice din Italia. Povestea naţionalei României la primul mondial ca ţară liberă

Cine nu-şi aminteşte de celebra melodie „Notti magiche”, cântată de Eduardo Benatto şi Gianna Nannini, care a dat culoare primei veri pe care România a trăit-o liberă?

Iunie 1990 n-a fost doar luna minerilor veniţi în Bucureşti să-şi umfle muşchii cu ciomegele în faţa studenţilor cu ciomege, ci şi luna Mondialului din Italia.
Un Campionat Mondial la care România a revenit la masa premianţilor după 20 de ani de pauză. Ei bine, de la Coppa del Mondo, cum îi spuneau italienii, dirijată de micuţul Ciao, mascota turneului final, au trecut 25 de ani. Pe 18 iunie e fix un sfert de secol de când România a fost egala Argentinei, campioana mondială en-titre, în vulcanul de la „Sao Paolo” din Napoli. Dar până la meciul cu Maradona şi compania drumul a fost lung şi plin cu întâmplări neobişnuite, care azi par rupte din altă lume.
Primul meci al României libere a fost un amical cu Olympique Marseille, pe 28 ianuarie, partidă la care jucătorii l-au avut lângă ei pe Florin Vieru, copilul de 13 ani devenit celebru după ce revista Paris Match a publicat o poză pe copertă cu el înfăşurat în steagul României. Imaginile Revoluţiei erau vii în toată lumea şi răsturnarea dictaturii lui Ceauşescu făcea din România o ţară simpatizată.
„Tricolorii” au pierdut pe Stade Velodrome, scor 1-2, dar merită amintite echipele de atunci. Aşadar OM: Huard – Amoros, Mozer, Sauzee, Di Meco – Vercruysse, Deschamps, Tigana, Francescoli-  Waddle. Papin. România: Lung – Dan Petrescu, Andone, Iovan, Rotariu – Sabău, Hagi, Gh. Popescu, Lupu – Balint, Lăcătuş. Golul nostru a fost marcat de Ştefan Iovan, cel care avea să ajungă unul dintre marii absenţi de la turneul final.

În continuare, România a mai jucat un amical cu Pisa (0-3) şi apoi primul amical interţări, 0-0 cu Algeria, pe 2 februarie la Alger. Faţă de echipa care obţinuse calificarea la CM au apărut în lot Marius Cheregi şi Ştefan Stoica. Lipsea Cămătaru, care juca în Belgia la Charleroi şi nu putea onora toate convocările.

Până la Mondiale, România a mai jucat cu Egipt (3-1, în deplasare), Elveţia (1-2, deplasare),  Israel (4-1, deplasare), Egipt (1-0, acasă) şi  Belgia (2-2, deplasare).  În mare, lotul se ştie, nu puteau fi multe suprize, pentru că grosul fotbaliştilor erau de la Steaua şi Dinamo, plus Gică Popescu şi Emil Săndoi, de la Universitatea Craiova. Au mai fost câteva încercări firave, dar când s-a tras linie pe lista oficială de 22 de jucători (acum sunt 23) au fost trecuţi 10 de la Dinamo (campioana), 7 de la Steaua (vice-campioana), 3 de la Universitatea Craiova (locul 3) şi câte unul de la Petrolul şi Charleroi. Situaţia putea fi schimbată, dacă nu existau două accidentări nefericite, Dan Petrescu şi Ştefan Iovan, ambii de la Steaua, fiind indisponibili pentru turneul final. În cazul lui Petrescu a fost chiar un scandal, el acuzând că a fost lovit intenţionat de Pavel Badea, într-o partidă în care Universitatea Craiova a învins Steaua cu 2-0, iar antrenorul Sorin Cârţu a ordonat oltenilor „să dea drumul la câini”, pentru că bucureştenii nu mai aveau nicio protecţie din partea puterii.  

Lotul s-a făcut pentru vânzare

Pe baza selecţiei pentru Mondiale s-au făcut multe speculaţii, vorbindu-se de necesitatea alcăturii unui lot cu jucători care să poată fi vânduţi în străinătate. Adevărul este că România avea atunci fotbalişti tineri şi talentaţi numai buni de daţi afară, pentru sume din care să trăiască toţi, dar la fel de adevărat este şi că nu existau alţi fotbalişti care să fi ridicat pretenţii de naţională.  În cazul în care Petrescu şi Iovan ar fi fost apţi, din lot ar fi căzut Adrian Popescu şi Ionuţ Lupescu. Lupescu a prins lotul în ultimă instanţă, el nejucând nici măcar un minut în meciurile de pregătire. S-a spus că a fost luat la insistenţele lui Mircea Lucescu şi cu o vorbă bună pusă de Cornel Dinu, care era secretar de stat în Ministrul Sportului. Spre lauda lui însă, Ionuţ Lupescu a jucat foarte bine la Mondiale şi la final a prins un contract la Bayern Leverkrusen, una dintre echipele de top ale Germaniei.
Odată stabilit, lotul a plecat pe 30 mai 1990 spre Italia, unde urma un cantonament  la Telese Terme. Nu înainte de se organiza o întâlnire între delegaţie şi noii şefi ai statului, descrisă de ziarul „Sportul” sub titlul: ”Tricolorii au fost primiţi ieri de domnii Ion Iliescu şi Petre Roman”. 

Îmbrăcaţi cu sacouri bleu, cămăşi albe şi pantaloni gri, tricolorii s-au pozat lângă foştii tovarăşi, deveniţi domni. Ion Iliescu le-a tranmis urmărorul mesaj: „Nu vă dăm nici indicaţii şi nu vă facem nici recomandări. Ne interesează starea dumneavostră de spirit corespunzătoare unui examen atât de greu. Este un eveniment personal pentru ce care au onoarea de a reprezenta ţara la un Campionat Mondial. Să nu uitaţi că toată ţara va fi cu ochii pe dumneavostră, va urmări modul în care veţi evolua la acest Campionat Mondial. Vă urăm să jucaţi cât mai multe partide”, a spus Ion Iliescu. Acelaşi personaj avea să cheme peste câteva zile minerii la Bucureşti să reinstaureze democraţia, măcelărind studenţi şi oameni nevinovaţi cu bâte şi furtune, într-o acţiune pentru care nici până azi nu s-au găsit vinovaţi. 

Târgul de la Telese Terme a funcţionat

Telese Terme, locul unde a stat România, a devenit un adevărat târg de fotbalişti. „Curgeau ofertele şi mai mult la astea ne gândeam. Stăteam în cantonament şi mă întrebam cu cine se semnez. Vorbeam între noi, ce să mai cerem, de la cluburile care ne vroiau, pentru că nu aveam experienţă”, a povestit ulterior Gică Popescu. La vremea respectivă, nu se învârteau zecile de milioane din ziua de azi, iar băieţii noştrii, speriaţi, lipsiţi de experienţă şi dornici să câştige şi ei un ban grămadă se „îndoiau” la orice bonus care de duzină aruncat de impresari, gen „patru bilete de avion gratuite pe an”.
Tot atunci în fotbalul românesc şi-au făcut apariţia două personaje noi: Dan Alban şi Ioan Becali. Bucureşteni, plecaţi din ţară în Germania, cu reputaţie de interlopi, ei aveau să conducă vânzarea fotbaliştilori. Capul operaţiunii era Dan Alban, băiat deştept, cu facultate, liderul grupului, şi soţ al Lisei Alban, actuala nevastă a lui Mircea Sandu. Alban a murit în 1991, într-un accident de maşină petrecut în Italia. Aflat în dreapta sa, Cornel Dinu a scăpat ca prin minune, dar a suferit răni grave. Dinu fusese cel care-l primise pe Alban în 1990 în cantonamentul naţionalei, cu scopul de a-i ţine departe pe impresarii străini, care puteau pune în pericol vânzare „tricolorilor” pe alte filiere. La câţiva ani după moartea lui Alban, Mircea Sandu şi-a pierdut şi el soţia ( Simona Arghir, fostă handbalistă, a fost răpusă de cancer) s-a căsătorit cu Simona. Afacerile de impresariat ale lui Alban au fost preluate însă de Ioan Becali, care a devenit cel mai cunoscut impresar român al momentului.

Trebuie să menţionăm că în timpul Mondialului italian, Mircea Sandu (foto sus lângă Dan Alban) nu era preşedinte al FRF, dar pregătea, alături de mentorul său Mircea Angelescu, schimbarea lui Mircea Pascu, pe atunci omul numărul 1 al FRF. Mazilirea acestuia s-a produs în august, după turneul final, dar asta e altă poveste. Morişca transferurilor a funcţionat bine în Italia şi pe baza contractelor semnate acolo au plecat Gică Popescu la Eindhoven,  Sabău la Feyenoord, Lupescu la Leverkrusen, Klein la Uerdingen, Balint la Burgos, Andone la Elche, Rednic la Bursaspor, Lung la Logrones şi Lăcătuş la Fiorentina. Hagi şi Rotariu semnaseră înainte de CM cu Real Madrid, respectiv Galatasaray.

Penaltyul lui Timofte ne-a frânt visul
Aşadar, ne aflam în iunie 1990 şi România se pregătea de meciurile din grupa B, din care mai făceau parte Argentina (campioană mondială), URSS (vice-campioană europeană) şi Camerun (campioana Africii). Nu era chiar o grupă a leilor, ca la Guadalajara, în 1970, dar tigri puteau fi numiţi cu siguranţă adversarii tricolorilor. Primul meci a fost pe 9 iunie, la Bari, cu URSS-ul lui Dasaev, Zavarov şi Protasov. România  a trebuit să joace fără Hagi, care era suspendat, după roşul primit cu Danemarca, la Bucureşti. Ienei l-a introdus în locul lui pe Lupescu, se pare la insistenţele lui Cornel Dinu. Oricum, România arăta mult schimbată faţă de ultimul meci din preliminarii. Noiembrie 1989: Lung- Petrescu, Iovan, Andone, Rotariu – Sabău, Hagi, Gh. Popescu, Lupu – Lăcătuş, Balint.  Iunie 1990: Lung – Rednic, Andone, Gh. Popescu, Klein – Sabău, Lupescu, Rotariu, D. Timofte – Lăcătuş, Răducioiu. Cinci oameni noi, plus câteva schimbări pe posturi.

La 20 de ani, Florin Răducioiu a fost titularizat în ofensivă, luând faţa mult mai experimantaţilor Cămătaru şi Balint. Dar se juca la Bari, şi Răducioiu era ca şi transferat de Bari, iar fanii trebuiau să-l vadă pe Radu jucând. Răducioiu a fost unul dintre oamenii forţaţi insistent la acel Mondial, dar a făcut meciuri slabe spre foarte slabe. Avea să se revanşeze patru ani mai târziu. Contra ruşilor, omul meciului a fost Marius Lăcătuş, autorul ambelor goluri. Unul cu sprijinul lui Dasaev şi al doilea, după un penalty acordat de spaniolul Aladren pentru un henţ al lui Hidiatulin în afara careului. Silviu Lung a apărat însă magistral în debutul partidei şi ne-a scos de câteva ori la 0-0.
 

Ne-a învins bătrânul Milla

A venit apoi meciul cu naţionala Camerunului, care în primul meci bătuse Argentina. Surpriză mare! Nu la fel de surprinzător a fost şi rezultatul de 2-1 contra noastră. Doar noi ne-am mirat de el, pentru că africanii au fost mai buni. Un meci de care Ioan Andone nu vrea să-şi aducă aminte, deoarece a fost păcălit de veteranul Roger Milla, care l-a dezechilibrat la un duel aerian şi apoi a marcat. Milla avea 38 de ani şi ne-a bătut de unul singur. Balint a redus diferenţa pe final, după o fază în care a fost un pic ofsaid şi un pic henţ. În echipă a revenit Hagi şi a ieşit Lupescu, dar Gică a jucat slab şi Ienei l-a scos în minutul 55, înlocuindu-l cu Ilie Dumitrescu, care a jucat şi mai slab.
Cu doar două puncte după două meciuri, România putea pleca acasă după meciul cu Argentina, dacă l-ar fi pierdut. „Pumele” aveau şi ele cuţitul la os. Duelul meciului a fost Hagi – Maradona, deşi la Diego un marcaj fabulos a făcut Iosif Rotariu. Hagi a făcut cu adevărat un meci bun, singurul remarcabil la acest Mondial, dar golul calificării l-a marcat Gabi Balint, acelaşi fotbalist care ne adusese calificarea în toamna lui 1989, cu Danemarca. Balint avea un simţ al golului cum rar vedeai la un fotbalist şi era mereu omul potrivit la locul potrivit. A simţit că dă gol şi făcuse un pariu înaintea meciului cu Stelea pe tema aceasta, iar pe rezumatul tv al meciului se vede cu primul care sare de pa bancă să-l felicite de „Găboajă” este chiar Stelică. România s-a calificat în optimi şi poate pentru prima dată în istorie ne-a dat senzaţia că se poate bate de la egal la egal cu oricine. Până la urmă Argentina era campioană mondială, nu orişicine echipă, şi-l avea şi pe Maradona.

După trei săptămâni în sudul Italiei, naţionala s-a mutat la Genova, în nord-vest, pentru meciul din optimi cu Irlanda. „Verzii” şi Olanda terminaseră la egalitate perfectă în grupa F şi pentru a se stabili cine e pe locul doi şi cine e pe locul 3 s-a tras la sorţi. Irlanda a tras lozul mai bun şi a căzut cu România. În faţa Olandei avea să iasă Germania, viitoarea campioană mondială. Şi „tricolorii” au avut motive de bucurie, pentru că Irlanda era inferioară Olandei, care deţinea titlul european. Şi a venit meciul de pe Stadio „Luigi Ferarris” din Genova, o arenă relativ mică, ce primea doar 35.000 de oameni. Irlandezi câtă frunză şi iarbă, români mai puţini. Lăcătuş, în tribună – suspendat, Cămătaru pe bancă, deşi mulţi îl vedeau titular, părând singurul capabil să se bată în duelurile aeriene cu masivii irlandezi. Orice s-ar spune, lui Rodion Cămătaru i s-a făcut o mare nedreptate la Coppa de Mondo. Jucase în cinci din şase meciuri în calificări, era golgheterul al zi al naţionalei şi avea o experienţă de 12 ani la naţională. Merita să fie pe teren măcar un minut. Imaginile cu uriaşul nostru încălzindu-se pe marginea terenului şi privind trist cum pe teren intră Lupu şi Timofte greu pot fi uitate. Cămătaru a fost însă un gentleman şi n-a comentat nimic, iar la două luni de la incident s-a întors ca titular la naţională şi a marcat într-un amical cu Scoţia. A fost ultimul meci printre tricolori al celui mai puternic vârf din istoria fotbalului românesc. 

Meciul cu Irlanda a fost urât, cu ocazii rare şi o diminare teritorială a nostră. Soarta a făcut ca el să fie decis la 11 metri, acest blestem care avea să se lovească şi peste patru ani în SUA. Şi tot soarta a vrut ca cel care să rateze să fie tocmai Daniel Timofte, introdus special pe teren în minutul 98, pentru că era un bun executant al loviturilor. Timofte a încheiat seria de cinci lovituri, dar a tras slab şi legendarul Pat Bonner a respins. „Timofte era cel mai bun dintre noi la penalty-uri. Dădea zece din zece. Se uita întotdeauna la portar”, a povestit Neluţu Sabău, cel care i-a lăsat locul pe teren în prelungirile meciului, pentru că suferise o uşoară comoţie. Din păcate pentru el, ratarea acelui penalty a fost o tinichea legată pe viaţă de viaţa lui Timofte. „Eu am vrut să trag tare, pe mijloc, aşa cum făceam de obicei, dar un coleg mi-a zis că Bonner nu se aruncă în nicio parte, că stă pe mijloc. M-am răzgândit şi asta a fost greşeala mea. E un capitol despre care nu prea vorbesc. Niciodată nu m-am uitat la înregistrarea fazei, dar am suferit mult. Lumea mă arăta cu degetul pe stradă şi mă întreba: „Tu eşti ăla care a ratat penaltyul?”. Am primit şi telefoane şi ameninţări”.Timofte a avut tăria şi a trecut peste acel episod, ba chiar chiar şi-a deschis un bar în Petroşaniul natal, pe care l-a numit „Penalty”. Afacerea n-a mers decât vreo zece ani, iar acum în spaţiul respectiv funcţionează o farmacie. Timofte şi Bonner nu s-au mai întâlnit niciodată în carieră, dar anul acesta un jurnalist englez a aranjat o convorbire telefonică între ei. „Eu te-a făcut un superstar”, i-a spus Timofte, iar irlandezul a răspuns: „Îmi pare rău că am apărat acel penalty, dacă viaţa ta s-a schimbat în râu. A mea s-a schimbat în bine”. Pat Bonner n-a devenit titrat datorită lui timofte. El a apărat 20 de ani poarta lui Celtic şi în 1990 avea 30 de ani şi juca deja de nouă ani pentru Irlanda.

România a plecat acasă cu un gust amar. Se putea mai mult. În sferturi urma să întâlnim Italia, ţara gazdă. Am fi jucat fără Hagi, care primise două galbene şi era suspendat. În 1990 însă, experienţa din Italia, a fost baza a ceea ce avea să se petrească peste patru ani în America, când naţionala ne-a oferit cu adevărat nopţi magice.

Meciurile României

România – URSS 2-0
Camerun – România 2-1
România – Argentina 1-1
România – Irlanda 0-0, 4-5 la penaltyuri

În meciul cu Irlanda pentru România au transformat în ordine: Hagi, Lupu, Rotariu şi Lupescu. Din păcate, Silviu Lung n-a „mirosit” nicio minge executată de irlandezi.

Miodrag Belodedici, care fugise în Iugoslavia în 1989, a refuzat să vină la naţională, motivând că îi este frică de regimul politic din ţară.

Marcel Răducanu (35 de ani) şi Ladislau Boloni (38 de ani) au fost pe lista lui Ienei pentru acest turneu. Ambii jucau în străinătate, dar pănî la urmă n-au mai fost chemaţi.

Din lotul României Lung. Rednic, Andone, Klein, Hagi şi Cămătaru au participat şi la Euro 1984.

Balint şi Lăcătuş erau singurii fotbalişti din lotul româniei care câştigaseră Cupa campionilor Europeni cu Steaua în 1986.

Campionatul Mondial din 1990 a fost câştigat de Germania, care a învins în finală Argentina, scor 1-0, printr-un gol din penalty, marcat de Brehme în minutul 83.

Golgheterul turneului final a fost italianul Salvatore Schilacci, care a punctat de şase ori. În toată cariera lui, Toto a mai înscris un singur gol la naţională.

Emeric Ienei: „Am avut mult ghinion” Emeric Ienei rămâne la 78 ani acelaşi gentleman desăvârşit. Nea Imi ştie multe, dar aşa cum a făcut mereu, nu spune decât vorbe frumoase.   Cum era echipa noastră în 1990? Echilibrată. Aveam jucători foarte bine antrenaţi psihic, care înţeleseseră că bucuria fotbalului este să te baţi cu alţii mai tari. Degeaba îi baţi mereu pe cei mai slabi, dacă în meciurile tari nu faci faţă. Asta a fost ideea prin care am încercat să-i motivez.   Ce obiectiv a avut România? Ieşirea din grupe. A fost o premieră, dar puteam mai mult. Nu meritam să pierdem cu Irlanda.   Povestiţi ceva despre meciurile din grupă. Pe ruşi i-am surprins. I-am luat tare şi victoria aia ne-a dat moral bun. Apoi a venit meciul contra Camerunului, pe o căldură infernală. S-a jucat de la ora 16.00, iar africanii au rezistat mult mai bine. Au fost două greşeli mari de apărare şi am pierdut. Mulţi de-ai noştri au jucat slab în meciul ăla. Pe Hagi chiar l-am scos prin minutul 50 şi s-a cam supărat, dar am rezolvat-o între patru ochi.   Ce i-aţi spus? Imediat după meciul cu Camerun, seara l-am luat deoparte şi i-am zis aşa: „Gică, te-am scos pentru că ai jucat slab din cauza căldurii şi n-am vrut să te las să joci în continuare slab. Eu ştiu că tu eşti Maradona din Carpaţi şi te anunţ de pe acum că eşti titular contra Argentinei. Arată că eşti mai bun decât Maradona al lor”. Hagi a înţeles şi a făcut un meci foarte bun cu Argentina. Dar Rotariu a fost chiar extraordinar. L-a ţinut pe Maradona din scurt, nici n-a mişcat acesta.   Şi a venit Irlanda... Da, păcat de rezultat. Ne-a lipsit mult Lăcătuş, care era suspendat. Apoi a fost ghinionul acela de la 11 metri. Au bătut cei care s-au crezut în stare. Ando, spre exemplu, mi-a zis că el nu bate, că nu se simte în stare. Eu n-am obligat pe nimeni niciodată să bată. Timofte a avut ghinion mare, el era un bun executant. Să vă spun însă ceva: Au trecut 25 de ani şi m-am întâlnit cu Timofte de zeci de ori de atunci. O dată nu i-am reproşat ceva sau măcar să-l întreb cum a fost, de ce n-a marcat.   S-a spus atunci că i-aţi făcut o mare nedreptate lui Cămătaru, care n-a jucat niciun minut. Ştiu ce s-a spus. Eu n-am vrut să fac o nedreptate nimănui. Pur şi simplu aşa am gândit. Am crezut că folosindu-l pe Răducioiu vom avea mai multă viteză şi vom câştiga, dar nu mi-a ieşit.   La fel s-a spus că vi s-a sugerat să folosiţi jucători tineri ac să poată fi vânduţi. Nu mi-a sugerat nimeni nimic. E adevărat că în cantonamentul naţionalei era un adevărat circ din cauza impresarilor şi din acest motiv m-am şi enervat şi am impus o regulă. Jucătorii aveau voie să vorbească cu reprezentaţii echipelor care îi vroiau doar miercurea, de la ora 15.00 la ora 19.00. În rest, nu mai intra nimeni acolo.   De ce aţi plecat după turneul final? Am considerat că e mai bine aşa,  să las pe altcineva. Nu m-a dat nimeni afară, am plecat eu. De fapt, am rămas consilier tehnic la FRF.   Aveţi vreun regret vizavi de acel turneu final? Am fost mai buni ca Irlanda însă, deşi în viaţă, eu dau rar vina pe ghinion, chiar am avut neşansă.