În emisiunea de la Digi 24, acesta a explicat şi a argumentat înţelegerea proprie asupra poziţiei Coaliţiei pentru Familie faţă de persoanele gay, făcând şi alte afirmaţii serioase, de aceea mă voi rezuma doar să le redau mai jos. De fapt, întregul său discurs argumentativ ar trebui luat în seamă şi urmărit până la final.

Reacţia unei majorităţi împotriva unei minorităţi

În primul rând, obiectiv şi echilibrat, Cărtărescu înţelege poziţia creştinilor, susţinând că reacţia lor este una bazată pe frică. Ei se simt loviţi în credinţele lor, în valorile lor, chiar şi de grupuri foarte mici. O frică de viitor, o frică imensă de un viitor înspăimântător. Ceea ce are o logică dacă citim doar câteva dintre pancartele de la marşurile dânşilor, unde regăsim valori precum: familie, credinţă, viaţă, Dumnezeu, dragoste. Că ele pot fi înţelese diferit este o altă discuţie.

Dar cu toate acestea, confruntarea dintre o majoritate şi o minoritate este insuportabilă şi a depăşit orice limită. Referendumul este total dizgraţios şi total lipsit de temei, declară scriitorul.

Şi aici apare replica cea mai durăFamilia tradiţională nu mai există de mai bine de 100 de ani, e un basm, un mit. Iar faptul că ea are atâţia susţinători în disputa legată de referendum se explică tocmai prin faptul că miturile au fost întotdeauna atrăgătoare.

Odată cu industrializarea, când femeile au ieşit din spaţiul privat, relaţiile dintre familii s-au schimbat foarte tare. Familia tradiţională nu mai are niciun corespondent social real. La aceste afirmaţii ar trebui să rumege şi susţinătorii Coaliţiei. Oare aşa să fie? Şi atunci 3 milioane de semnături ce mit susţin? 

Închisoarea în vremea comunistă de la 1 la 5 ani

Se cunoaşte prea bine că minoritatea gay are un trecut dureros şi tragic al discriminării, urii şi abuzurilor nu doar în România, ci în lumea întreagă. Practici inumane, cu folosirea violenţei fizice până la tortură se întâmplă din păcate şi astăzi, catalogate fiind ca acte ilegale sau cu scopul „de a vindeca“ persoanele gay.

În unele ţări foste comuniste, persoanele erau persecutate şi arestate doar din acest motiv. În perioada comunistă, în România au suferit nu doar dacă îşi recunoşteau identitatea sexuală (ceea ce era foarte grav, fiind ilegal), dar şi dacă erau suspectaţi de acte de tip homosexual sau de prietenii cu persoanele homosexuale. Ceea ce a dus evident la o altă formă extremă de abuzuri, de control şi derapaje, de teroare din partea Securităţii, care se folosea de articolul 200 din Codul Penal pentru a aduce acuzaţii pe nedrept unor persoane fără nicio legătură cu homosexualitatea. Puteai fi uşor pus sub acuzare şi puteai fi şi mai uşor supus unor violenţe la arest. Din 1968 şi până în 1996, când articolul a suferit o modificare, sute de persoane, în România noastră paşnică şi frumoasă, ospitalieră, creştină şi bună la suflet, au suferit din cauza identităţii sexuale. Codul Penal revizuit în anul 1968 menţiona că:

Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, săvârşite în public sau dacă au produs scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Deci statul îşi băga nasul în dormitorul privat, în intimitatea personală. Vă daţi seama că nu vorbim de epoci trecute, de Evul Mediu, ci de 30-40 de ani în urmă. Cum se întâmplă de multe ori şi astăzi, România, reacţionează pentru respectarea drepturilor cetăţenilor şi pentru o oarecare funcţionare a democraţiei, modificându-şi legislaţia doar ca un rezultat îndelungat al presiunilor internaţionale şi nu pentru că a învăţat ceva sau că s-a maturizat în postcomunism.

Aşa s-a ajuns ca abia în 2001, la 21 iunie, articolul 200 să fie abrogat, prin semnătura primului ministru Adrian Năstase şi a ministrului Justiţiei, doamna Rodica Stănoiu. Cu toate acestea, încă din 1997, Consiliul Europei solicita României, prin Rezoluţia 1123, „să modifice acele dispoziţii ale Codului penal care sunt contrare libertăţilor fundamentale”. Totuşi, gândiţi-vă că în 2001, deci la 12 ani de libertate şi democraţie, au existat demnitari care nu erau convinşi. Bunăoară, au votat împotrivă 63 de deputaţi, 32 de senatori şi s-au abţinut 17 deputaţi şi 6 senatori. Ce s-a uitat prea uşor că la acea vreme inclusiv Patriarhul BOR a trimis o scrisoare parlamentarilor solicitându-le să se mai gândească. Ce este în mod real un paradox, dacă nu cel puţin o ipocrizie, cum oamenii care se numesc creştini şi vorbesc de bunătate şi dragoste adoptă atitudini de condamnare şi ură ? Cu ce drept îşi permiţi să fii agresiv?

Şi totuşi, se întreabă Mircea Cărtărescu: Ce dacă s-ar căsători câteva zeci de perechi de gay? N-are nicio legătură cu scăderea natalităţii. Natalitatea, existentă de-a lungul miilor de ani, nu a fost influenţată de câteva perechi de gay. Deci este un fals argument.

Poate cea mai onestă explicaţie a reacţiei celor anti-gay este faptul că Cei mai mulţi oameni care se împotrivesc vehement n-au avut niciodată de-a face cu un homosexual.

Întrebaţi dumneavoastră pe câţiva preoţi sau creştini obişnuiţi dacă au cunoştinţe sau prieteni gay. Pentru că dacă ar avea, nu ar putea să fie atât de agresivi şi neînţelegători. De o sinceritate rară, Cărtărescu dă mărturie despre persoanele gay pe care le-a cunoscut amintind cu nume pe Alex Leo Şerban şi traducătorul cărţilor sale în norvegiană.

Gay sunt la fel ca noi, sunt oameni. Nu sunt balauri, nu sunt dragoni, sunt oameni la fel ca noi, mulţi decenţi, mulţi indecenţi, ca şi heterosexualii. Aş spune că rareori am văzut oameni mai decenţi în viaţa mea, a adăugat Cărtărescu.