Poveştile femeilor care au supravieţuit în iadul băuturii şi al drogurilor
0
După ani grei de dependenţă, zeci de femei au învăţat să ia viaţa de la capăt într-un centru unic în România, unde se tratează dependenţa de stupefiante, alcool şi medicamente.
De 16 ani, în judeţul Sibiu funcţionează „Insula Speranţei“, un centru unic unic în România, în care femeile dependente de droguri, alcool sau medicamente se pot trata prin terapie de grup, individuală, autoterapie şi ergoterapie.
Pe balansoarul din curtea centrului, o femeie tânără zâmbeşte cald, cu ochii după fetiţa care, astăzi, este mai mare bucurie a ei. Gabi P. are 30 de ani, este de profesie proiectant, vine din Bucureşti şi, timp de patru ani, între 2003 şi 2007, a fost consumator constant de heroină, în toate formele – întâi ţigară, apoi folie şi, în cele din urmă, injectabilă. Astăzi, când face bilanţul, nu doar cel sufletesc, ci şi cel material, spune că şi-ar fi putut cumpăra două vile cu banii daţi pe droguri.
Calvarul a început după liceu, când şi-a făcut un prieten care începuse să consume. Lucra, iar bărbatul pe care îl iubea îi cerea bani, fără să ştie, la început, pentru ce. După ce a aflat, „a tras“ şi ea, din curiozitate. A fost doar începutul. „Asta era distracţia noastră. Ieşeam afară, ne întâlneam, mai mulţi, ne întrebam câţi bani avem, consumam. Era cu peripeţii, mergeam, căutam, nu găseam, ne ascundeam de părinţi, de familii, ceream bani pentru haine, ne împrumutam, făceam credite“, povesteşte femeia.
Lucrurile au evoluat rapid, nevoia de drog era tot mai mare, a trecut la următoarea fază, consumul „la folie“. La un moment dat, iubitul de atunci a ajuns după gratii, pentru consum de droguri, însă ea a continuat alături de ceilalţi consumatori din anturaj. A ajuns la ultima fază, heroina injectabilă. Prima internare la „Insula Speranţei“ a durat şase luni, credea că se vindecase. S-a întors acasă şi, la un moment dat, a recidivat. „Nu eram mulţumită, consumam din ce în ce mai mult, mă certam cu părinţii. Fiecare ceartă, fiecare supărare, toate erau un pretext să iau“, îşi aminteşte Gabi.
A revenit la „Insula Speranţei“ şi îşi aminteşte zâmbind că, pe drum, s-a oprit la mânăstirea de la Sâmbăta: „A fost prima dată când m-am rugat la Dumnezeu să scap“. Cu voinţă, viaţa ei s-a reaşezat, apoi şi-a cunoscut actualul soţ, a adus pe lume o fetiţă superbă şi, de şase ani, nu s-a mai atins de droguri.
Cum s-a umplut paharul
Peste 20 de ani de alcoolism, „dintre care ultimii zece au fost devastatori“. Aşa îşi rezumă, scurt, drama Monika T. din Arad, în vârstă de 60 de ani, de profesie avocat. „Am conştientizat în urmă cu 11 ani că modul meu de băut nu este normal. Şi înainte mi s-a atras atenţia, dar am considerat că sunt o băutoare socială şi că aşa bea toată lumea, nu mi-am dat seama că băutul meu începuse să fie exagerat. Consumul zilnic a dus la dependenţă şi nu ştiam atunci că alcoolismul este o boală, că o să-mi fie tot mai rău“, povesteşte femeia.
Prima internare la „Insula Speranţei“ a avut loc în 2002, a plecat apoi şi a revenit de câteva ori, a avut patru recidive puternice, încheiate cu faze de comă alcoolică. „Am minţit foarte mult. Pe mine în primul rând, pentru că nu vroiam să recunosc că am o mare problemă. A fost un proces îndelungat, cu iertarea mea şi cu iertarea celorlaţi“, povesteşte femeia. De cinci ani, Monika nu s-a mai atins de alcool.
Puterea exemplului
Isabela B. are 47 de ani, este de profesie inginer electronist şi vine de la Constanţa. Are în spate 15 ani de consum, dintre care zece de dependenţă. Consumul de alcool a debutat în facultate, în mod obişnuit, la chefuri, şi a continuat în perioada în care, primind post la Medgidia, făcea naveta, iar în tren, alături de ceilalţi colegi, „se consuma, pentru a face faţă frigului, pentru că se aştepta foarte mult prin gări“.
„Consumul în perioada respectivă era în creştere, consumam tării, votcă în mare parte. Apoi am obţinut post în Constanţa, la o firmă privată. Consumul s-a redus şi l-am ţinut o perioadă destul de lungă sub control, începusem să am motivaţie profesională. În timp, lucrurile au scăpat de sub control. Am ajuns să plec de la acel loc de muncă luată de salvare, în comă alcoolică“, povesteşte femeia.
Şi-a pierdut locul de muncă şi apoi alte câteva. În 2005, mama ei a aflat dintr-un ziar de „Insula Speranţei“. A venit aici, şi-a revenit, iar din 2006 nu s-a mai atins de alcool şi a decis să rămână în cadrul centrului, convinsă fiind că ajutorul cel mai mare vine prin puterea exemplului. Din 2010 este ergoterapeut şi anul acesta termină şi facultatea de psihologie.
Vă mai recomadăm
Se încarcă comentariile...
