Dunărea

Dunărea este a doua ca lungime dintre fluviile Europei (după Volga), fiind singurul fluviu european ce curge de la vest la est. Izvorăşte din munţii Pădurea Neagră, Germania, sub forma a două râuri numite Brigach şi Breg, ce izvorăsc de sub vârful Kandel (1.241de metri) şi se unesc în oraşul Donaueschingen (la o altitudine de 678 de metri) în curtea castelului Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau. Dunărea curge către sud-est pe o distanţă de aproximativ 2.860 de kilometri, până la Marea Neagră. La vărsarea fluviului în Marea Neagră s-a format Delta Dunării.

Dunărea este un important drum fluvial internaţional, curgând prin 10 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) şi are afluenţi în alte şapte ţări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad. Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru / Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile greceşti şi Danubius în cele latino-romane.Pe teritoriul României, Dunărea are 354,1 kilometri, malul drept, şi 1,050 de kilometri, malul stâng.

Denumirea dată de romani „Danubius“, adică Zeul fluviilor, a fost mai târziu preluată de alte popoare, şi modificată, devenind Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară, Dunav în limba croată, Dunav; Дунав în limba bulgară şi limba sârbă , Дунай (Dunai) în limba ucraineană, pentru ţările riverane, şi Danube în limba engleză şi limba franceză şi Tuna în limba turcă.

Numele din limba română, Dunărea, deşi este înrudit cu numele latin, nu poate fi derivat din acesta folosind schimbările fonetice normale. S-a încercat o explicaţie printr-un nume intermediar, Donaris, dar acesta nu este găsit în niciun document antic, fiind o reconstrucţie a lingviştilor moderni.

Dunărea la Baziaş

Caraş-Severinul este locul în care Dunărea sărută pământul ţării şi, tot aici, Nera face o impresionantă deltă la vărsarea în fluviu. Zeu antic şi de temut, „drum fără pulbere“, graniţă între popoare şi totodată leagănul unei civilizaţii. Pe toate acestea le însuşeşte Dunărea, cel mai lung fluviu al Uniunii Europene.

Fie că l-au numit Phison, Istru, Donaris sau Dunăre, oamenii l-au iubit şi respectat. Fluviul le aducea hrană, îi purta pe apele sale sau pe gheţurile iernii, dar era şi un duşman de temut atunci când nu era respectat, milioane de vieţi pierzându-se în apele lui. Baziaş, un micuţ sat sârbesc ce aparţine comunei Socol, este locul prin care marele fluviu intră în ţara noastră şi, tot aici, bănăţenii vin vara la scăldat şi plajă, condiţiile fiind aproape ca la mare.

Cunoscut pentru prima dată sub numele  de Mataes, râu norocos, a căpătat de-a lungul timpului diferite denumiri, de la un popor la altul, astfel, fenicienii spunându-i Phison, iar grecii Istros. Romanii l-au denumit Danubius până la Porţile de Fier, păstrând vechea denumire de Istros sau Ister, de la Porţile de Fier până la vărsarea în Marea Neagră. În România, numele de Dunăre, vine de la o formă prescurtată, Duna(cea)-rea. Întreaga istorie a neamului nostru este legată încă din antichitate de legendarul Istru, Phison, Danare, Donaris, Danubiu, Rio Divinia sau Dunăre, denumiri purtate de-a lungul timpului, leagănul formării multor popoare, culturi şi civilizaţii.

Dunărea la Cazane şi legenda grotei săpată de apele fluviului

Pe teritoriul judeţului Mehedinţi, Dunărea are un curs de 182 de kilometri începând de la vărsarea pârâului Poloşeva în vest până la Drincea, în sudul judeţului. Cu siguranţă cel mai spectaculos sector al Dunării este cel al Cazanelor Mari şi Cazanelor Mici. Se presupune că Defileul „Porţile de Fier“ provine dintr-o veche strâmtoare marină, care făcea legătura între Lacul Panonic, din Vest, şi Lacul Pontic, ce ocupa actualul spaţiu al Câmpiei Române. Cu timpul, apele fluviului au săpat în şisturile cristaline, granite şi calcare cel mai spectaculos defileu european. Conform unei alte ipoteze, defileul s-ar fi format prin captarea de către un râu, ce curgea spre Lacul Pontic, a unei Dunări vechi, ce curgea spre Lacul Panonic.



Peştera Veterani, odinioară sanctuar al lui Zamolxis

Un loc cu totul magnific din Defileul Dunării îl întâlneşti după confluenţa cu pârâul Plavişeviţa, unde bătrânul fluviu intră în cel de-al treilea sector de îngustare, Cazanele Mari, flancat de abrupturile calcaroase ale Ciucărului Mare (316 metri) şi ale vecinului său sârbesc, Veliki Strbac (768 de metri). Pereţii Cazanelor Mari au înălţimi de peste 200 de metri, iar lăţimea medie a albiei este de 150 de metri. În pereţii Ciucărului Mare se deschid mai multe guri de peşteră, dintre care două sunt mai importante, Gura Ponicovei şi Veterani. La peştera Veterani nu poţi ajunge decât pe apă. Cunoscută şi sub numele de „Peştera lui Veterani“, „Peştera din Pînza Curii“ sau „Peştera Piscabara”, grota, situată la o înălţime de circa 70 de metri deasupra apei, cu o lungime totală de 173 de metri şi o lăţime de 40 de metri, are o istorie încărcată de evenimente, ale căror începuturi se pierd în negura mileniilor.

Borcea, braţul Dunării la Călăraşi, botezat de un boier la 1541

Cu toate că descoperirile arheologice dovedesc continuitatea de locuire încă din neolitic, documentele care s-au păstrat amintesc pentru prima dată de o aşezare aici, la cotul Borcei, în secolul al XVI-lea. Se pare că braţul, afluent al Dunării, fost botezat după numele unui boier.

Aşa cum apare menţionat în Istoria Călăraşiului, scrisă de Pompei Samarian, într-un hrisov din 1 iunie 1541, domnitorul Radu Paisie declină proprietatea şetrarului Borcea asupra satului Crăceani (Crăceni), satul Măgureni de mai târziu, cartierul cu acelaşi nume de astăzi, al municipiului Călăraşi.

Teritoriul municipiului Călăraşi este udat de apele braţului Borcea care se desprinde din albia Dunării în amonte de oraş la circa 9 kilometri – Ostrov - şi are o lungime totală de 99 de kilometri până la unirea sa din nou cu Dunărea, în dreptul localităţii Giurgeni.

Brăila, oraşul care a înflorit datorită Dunării

Numele şi renumele Brăilei sunt legate de fluviul Dunărea. Datorită Dunării, Brăila a cunoscut mărirea, a devenit port înfloritor în perioada interbelică, portul brăilean fiind locul în care se stabilea preţul cerealelor pentru Europa. Până şi legenda „La noi la Brăila, la tanti Elvira“ s-a născut datorită Dunării. Brăila este însă judeţul a încă două ape mari: Siretul şi Buzăul.

În jurul fluviului s-au creat numeroase legende: vara şi toamna îşi ia tributul de vieţi omeneşti, iarna „fierbe“ sau se transformă în patinoar, primăvara, ca acum, se umflă ca un bour negru cotropind pământurile, faleza şi înghiţind podeţe sau diguri.

Fluviul Dunărea şi râurile care străbat teritoriul judeţului Brăila au o mai mare importanţă în definitivarea reliefului.

La numai patru kilometri de oraş se află cea de-a doua deltă a Dunării, Balta Mică a Brăilei, parc natural protejat cu triplu statut: Parc Natural, Sit Ramsar şi Sit Natura 2000.

Deşi zona încă este virgină, fiind mai degrabă sub stăpânirea coloniilor de cormorani şi a egretelor, turistul poate pătrunde în această lume mirifică, mergând cu vaporaşul sau cu şalupa până la Chiriloaia, un drum nu costă mai mult de 15 lei de persoană.

Denumiri de legendă: de ce se numesc astfel Gârla Împuţita, Lacul Nebunu, Lacul Sărat sau Murighiol

Lacurile din Delta Dunării au primit, de-a lungul anilor, denumiri care mai de care mai ineresante. În spatele fiecărui nume se regăseşte câte o legedă, pe care localnicii o vor povesti oricărui turist care ajung prin zonă.
Numele bălţilor din deltă au fost date tot de către localnici. În urmă cu mulţi ani, aceştia au botezat lacurile Deltei Dunării după anumite caracteristici care le definesc.


Împuţita, de la mirosul de materii descompuse

Te-ai întrebat vreodată dacă denumirea „Împuţita“ are corespondent în realitate? Din câte spun localnicii deltei, da: denumirea vine de la mirosul de stricat pe care această apă în emană atunci când nivelul scade.
Specialiştii spun că ar fi vorba despre „materii sub formă coloidală în stare de descompunere pe care le-ar conţine apa“ şi că„fenomenul biologic de descompunere se datorează sulfo-bacteriilor“.

Murighiol, lacul violet

Denumirea vine din limba turcă: lacul Murighiol se traduce drept lacul violet. Din câte spun localnicii, această denumire ar veni de la culoarea pe care o capătă, în anumite momente, lacul. Specialiştii spun că apele sărate, de tip cloruro-sulfatic, sunt caracterizate de o mare diversitate a zooplactonului şi a fitoplanctonului.
 

Mureş, de la „Fata mării“ la „Râul cu spini“

Râul Mureş izvorăşte din Muntele Hăşmaşul Mare şi străbate Transilvania de la un capăt la celălalt, fiind al doilea râu al României, ca lungime, după Dunăre, acesta măsurând 761 de kilometri. O apă cu un nume predestinat să fie purtat de meleagurile noastre. Puţini ştiu povestea din spatele denumirii râului Mureş.

Provenind din latinul Maris, un nume de fată care înseamnă „a mării“, Mureşul se bucură de o bogată istorie cu caracter religios. De altfel, expresia latinească „stella maris“ (steaua mării) face referire la Fecioara Maria.
Romanii considerau că apa râului este una extrem de bogată, dătătoare de viaţă şi astfel i-au acordat o importanţă aproape religioasă.

Încă din perioada antichităţii, râul Mureş a fost o cale navigabilă foarte intens folosită atât pentru traficul comercial, cât şi în scop strategic, devenind o adevărată autostradă a zonei de la Nord de Dunăre.

Menţionat de Herodot încă din anul 484 î.Ch. (cu 4 secole înainte de crearea „Drumului Mătăsii“), sub denumirea de Maris, Mureşul are o suprafaţă hidrografică de 27.890 de kilometri pătraţi. În timpul războaielor daco-romane controlul Mureşului a constituit una din manevrele militare-cheie, pe care armata romană s-a străduit să o obţină pentru a avea un avantaj asupra sistemului defensiv al Regatului Dacic.

Legenda celor doi fraţi: Mureş şi Olt

Alte legende vorbesc despre faptul că numele râului Mureş ar veni de la copilul unui împărat. Mureşul este o atracţie turistică deosebită şi pentru Arad. Se spune că era odată un împărat şi o împărăteasă care aveau doi băieţi, ce semănau la chip, dar cu firi foarte diferite: unul era aprig şi tulburat, altul liniştit.

Pe unul îl chema Mureş, iar pe celălalt Olt. Şi a plecat împăratul la război, pe când erau copiii mici, dar nu s-a mai întors niciodată. Crescând băieţii mari, au dorit să-l caute pe tatăl lor, poate i-or da de urmă. De aceea au mers la mama lor, împărăteasa, cerând binecuvântare de drum.

Mama s-a bucurat de gândul lor bun, dar s-a şi întristat, că se duc în lume. Ea le-a dat binecuvântare şi i-a rugat să meargă împreună, să nu se despartă pe drum, orice ar fi. Aşa au promis flăcăii. Numai că, îndată ce au părăsit palatul, aflat pe vârf de munte, s-au şi certat, din cauza firilor lor diferite... Şi Oltul a luat-o spre sud, iar Mureşul spre nord, plecând în calea lor. Împărăteasa a aflat de separarea fraţilor şi mult s-a supărat şi a plâns.
A încercat să-i caute şi să-i unească, dar nu a reuşit. Mureşului i s-a făcut dor de fratele lui şi s-a întors şi el spre miazăzi, dar nu l-a mai ajuns din urmă pe Oltul cel năvalnic. Iar de la plânsul mamei lor, şi Oltul, şi Mureşul, s-au prefăcut în două râuri. Oltul a tot alergat printre stânci, spumegând, iar Mureşul a luat-o în altă direcţie, curgând liniştit, între şesuri.

Oltul: Alutus sau Aluta



Cu o lungime de peste 600 de kilometri, Oltul este unul din cele mai mari râuri care străbat România. Oltul izvorăşte din munţii Hăşmaşul Mare şi străbate nu mai puţin de 7 judeţe, respectiv Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu, Vâlcea, Olt şi Teleorman. Trece prin oraşele Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe, Făgăraş, Râmnicu Vâlcea şi Slatina, are o lungime totală de 615 kilometri şi se varsă în Dunăre lângă Turnu Măgurele, la Islaz. Între judeţele Sibiu şi Vâlcea, pe o porţiune de aproape 50 de kilometri, râul străbate Defileul Oltului sau Valea Oltului, considerat cel mai lung defileu din ţară. 

Colectează aproape 80 de afluenţi, printre care Lotru, Olteţ, Arpaş sau Cârţişoara, iar pe Olt sunt aproape 30 de lacuri de acumulare. În perioada dacică era cunoscut sub denumirea daco-getică de Alutus, iar după aceea sub cea romană de Aluta. De altfel, de-a lungul văii romanii au construit o linie de fortificaţii - Limes Alutanus - ce cuprindea castrele: Romula, Acidava, Buridava, Castra Traiana, Alutela(Arutela).

Oltul, frate cu Jiul

Dacă în Transilvania se spune că Oltul ar fi fost fratele Mureşului, la câmpie, legenda este puţin diferită. De-a lungul timpului, oamenii au încercat să îşi explice geneza râului Olt, fapt ce a dus la apariţia a numeroase legende. Cea mai cunoscută şi mai des întâlnită legendă despre râul Olt este cea în care este menţionat alături de un alt mare râu al ţării, Jiul. Povestea încearcă să se apropie de realitate prin modul în care Oltul a fost şi este în continuare văzut ca un râu tumultos şi greu de „îmblânzit“.

Astfel, potrivit legendei care este povestită în special în mediul rural, dar nu numai, Oltul ar fi fost băiatul unui rege din Carpaţii Răsăriteni. El ar fi avut un frate în persoana lui „Jiu“ şi, deşi semănau ca două picături de apă, cei doi erau firi extrem de diferite.

Astfel, în vreme ce Jiu era tăcut, rezervat şi închis în sine, Oltul era ambiţios, orgolios şi mereu pus pe harţă. Din acest motiv, cei doi se certau şi se băteau cu orice ocazie. De-a lungul anilor, certurile şi bătăile copilăreşti dintre cei doi fraţi s-au acutizat şi au devenit tot mai violente. Nu de puţine orice, fraţii se luptau între ei până nu se mai putea ridica de la pământ sau până nu erau plini de sânge. Pentru a-i mai domoli, regele a poruncit să se construiscă pe un munte din apropierea cetăţii două turnuri – pentru fiecare fiu al său. Când au crescut şi erau tocmai buni de însurat, regele a trebuit să plece la o luptă cu unul dintre duşmanii care se apropiase periculos de hotarele regatului.

Numai că regele nu s-a mai întors din expediţie şi nici altcineva dintre cei care plecaseră cu el. Regina, îngrijorată de soarta soţului şi crezând că a fost luat prizonier, a apelat la cei doi fii pe care i-a rugat să plece să îl caute pe rege. Regina sperase ca această călătorie să fie punctul de pornire al împăcării între cei doi fii, mai ales că aceştia i-au promis că vor sta nedespărţiţi pe toată durata expediţiei, dar s-a înşelat.

Rhabon, prima denumire a Jiului

Jiul, unul dintre cele mai importante râuri din România, străbate trei judeţe: Hunedoara, pe teritoriul căruia se formează, Gorj şi Dolj.

Primele însemnări legate de Jiu provin de la Herodot. Prima denumire a râului a fost Rhabon. Aşa apare în primele referiri importante despre cursul de apă pe care le fac istoricul Strabon şi  Pliniu cel Batrîn, în secolul a II-a d.H. Primul document în care este schiţat cursul râului aparţine lui Claudius Ptolomeus din Alexandria. În perioada de formare a statului dac, denumirea râului a fost înlocuită cu Gilfil sau Gilpil.

În anul 1700, râul apare într-o hartă cu actuala denumire. Stolnicul Cantacuzino a întocmit prima hartă în care râul figurează sub numele de Jiu.
 

Someşul: legenda marelui voievod Gelu Românul

Mitologia face nenumărate referiri la legende ce ar explică numele unor forme de relief, râuri, izvoare sau alte toponime. Este şi cazul râului Someş, de care se leagă legenda populară a viteazului Gelu Românul. Legenda spune că demult, în partea ţării noastre care se numeşte Transilvania, trăia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul. Era înalt, spătos, voinic şi frumos.

Voievodatul lui se întindea pe valea râului Someş, iar Gelu îl conducea cu multă pricepere. De aceea românii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte. Şi toţi îl ajutau să gospodărească bine voievodatul, adică ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor căci era foarte mult de muncă pentru că multe sute de ani ţara fusese prădată şi pârjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăţi. Gelu, cu românii lui, au alungat pe acei năvălitori.

S-au apucat şi au arat iar pământul şi l-au semănat, la vreme, cu grâu bun. Au sădit pomi cu roadă dulce. Au construit iar case şi cetăţi, în locul celor arse de năvălitori. Cetatea de piatră unde sta Gelu se înălţa pe malul Someşului, unde trăia liniştit, împreună cu soţia şi copiii, cu sfetnicii si oştenii săi. Dar, aflând vecinii că voievodatul sau ţara lui Gelu Românul ajunsese a fi bogată în roade, au venit asupra ei cu armele s-o cuprindă. Îi conducea un general de-al lor, pe nume Tuhutum. Om straşnic, războinic iscusit şi viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogăţii, cum rar se vede.

Râul de aur al dacilor

Denumirea râului Someş vine din cuvântul dac Samus şi printre semnificaţiile găsite de istorici se numără adjectivele „agitat“, „învolburat“, „amestecat“. Râul a stat la baza dezvoltării a numeroase aşezări din Ardeal, mai ales că până la începutul secolului trecut din apele Someşului Mare se scotea aur prin spălarea nisipului.

Potrivit istoricilor, multe zone din Transilvania au fost populate datorită goanei după aur a strămoşilor noştri. Unul dintre râurile care au dezvoltat şi populat zona care avea să formeze judeţul Bistriţa-Năsăud este Someşul. 

Aurul din Ardeal ajungea în ţările din sud şi sud-vest, unde metalele preţioase au început să fie apreciate şi căutate. Strămoşii noştri dădeau aurul la schimb pentru animale şi cereale. În scurtă vreme cererea a crescut exponenţial, iar exploatarea s-a mutat de la râul Someş şi afluenţii săi la zăcămintele din munţi.

Crişurile, trei tineri au fost transformaţi în stană de piatră de Vâlva Comorii

Legenda spune că demult, pe când oamenii şi uriaşii trăiau împreună, jos, în câmpie, trăia un crai lacom după aur care a auzit că în munţii dinspre răsărit ar fi o mină de aur foarte mare. Dar locul unde se afla aceasta nu-l ştia decât Criş-cel-Bătrân şi cei trei fii ai săi.

Craiul a pus soldaţii să-i prindă, i-a închis şi i-a bătut, doar, doar v-a afla de la ei unde este comoara. Bătrânul a murit în chinuri, dar nu a divulgat secretul cel mare. Feciorii, înspăimântaţi, au hotărât să destăinuie locul şi să scape cu viaţă, să poată răzbuna moartea bătrânului lor tată.

Au pornit ei spre soare-răsare, spre locul minei de aur, cu paşi nesiguri, însoţiţi de soldaţii de pază. După trei zile şi trei nopţi de mers istovitor, cei trei tineri nu s-au mai înţeles în privinţa drumului de urmat, fiecare arătând altă cale.
Feciorul cel mare zicea că trebuie ţinut drumul spre răsărit, ceilalţi doi drumul bun ar fi mai la miazăzi. Fiind iute din fire, fratele cel mare s-a supărat pe ceilalţi doi şi a pornit val-vârtej încotro gândea el că e bine, însoţit de o parte dintre soldaţii craiului.

Mijlociul, un flăcău bălan, şi mezinul, un băieţandru oacheş, au apucat-o spre miazăzi. Dar după un timp, fratelui mai mic i s-a părut, totuşi că fratele cel mare a avut dreptate şi a luat-o şi el spre soare-răsare. Au rătăcit ei aşa, însoţiţi de soldaţii craiului, multe zile şi nopti în căutarea băii de aur.

În cele din urmă, feciorul care apucase spre miazăzi a dat în munţi peste comoară. Dar în clipa în care vrut s-o arate soldaţilor, a ieşit din baie Vâlva Comorii l-a fermecăt, prefăcându-l în stană de piatră, iar pământul călcat de picioarele lui apă curgătoare. La fel a făcu şi cu ceilalţi doi fraţi ai săi, ca aceştia să nu poată găsi niciodată comoara.


Arieş, un alt râu de aur

Râul Arieş este cea mai importantă apă curgătoare care izvorăşte din Munţii Apuseni. Are o lungime de aproximativ 164 de kilometri şi curge prin judeţele Alba şi Cluj. Numele său provine de la cuvântul aur, care scoate în evidenţă bogăţia apelor sale în acest metal preţios. De mii de ani, râul Arieş a reprezentat o sursă importantă de aur pentru locuitorii zonei.

În latină, Arieş este echivalent cu Aureus, iar în maghiară cu Aranyos, de la arany, adică „aur”. În latină, râul era denumit Auratus.

Râul Arieş se formează în zona localităţii Mihoeşti din Alba, lângă oraşul Cîmpeni, la confluenţa a două braţe Arieşul Mare şi Arieşul Mic. Se varsă, după aproximativ 164 de kilometri, în Mureş, în aval de Luduş. O parte a teritoriului străbătut de Arieş se numeşte şi Ţara Moţilor, o regiune rustică pitorească, cu mari bogăţii naturale şi culturale.ţia apelor sale în acest metal preţios.
 

Râurile înfrăţite din Banat: cum şi-a căpătat Bega numele

Cele mai importante ape curgătoare din judeţul Timiş sunt Bega şi Timişul, iar cele două râuri împărţeau la un moment dat acelaşi nume.

Conform dicţionarului etimologic al lui Kiss Lajos, numele râului Timiş ar putea veni din limba dacă: thibh-isjo (în traducere mlaştinos). La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca şi Tamiş. Acesta a fost preluat de maghiari prin Temes, de germani prin Temesch şi de români prin Timiş. În perioada romană Timişul a fost numit Tibisis sau Tibiscus.

Puţin ştiu, însă, că numele Bega pentru râul care traversează Timişoara a apărut în scripte doar în 1728. Până atunci, acest râu era cunoscut drept Timişul Mic, cele două ape curgătoare mergând în paralel prin Câmpia de Vest şi apropiindu-se destul de mult în anumite puncte.

Prut, râul cu apă furtunoasă

De râul Prut, unul dintre cele mai mari din România, se leagă numeroase legende şi scrieri ale istoricilor, numele său fiind tradus în vremurile vechi ca „râul cu apă furtunoasă“.

Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae“, se opreşte asupra Prutului şi aminteşte, mai întâi, de autorii antici, ca Ptolemeu sau Ammianus Marcellinus care, după Herodot, au scris şi ei despre râul Prut numindu-l Porata, adică apă furtunoasă. Denumirea este, desigur, daco-getică, trecută în pronunţie greacă sau latină. Tot Dimitrie Cantemir face şi o analiză a apei Prutului şi susţine că, după decantarea nisipului, apa era cu 30% mai uşoară decât apa celorlalte râuri moldoveneşti. 

S-a spus, de asemenea, că, în vechime, oştenii se împărtăşeau cu apă din Prut înainte de a pleca la luptă. Pe lângă această menţiune impresionant circula şi o glumă: „Dacă apa din Prut este aşa de bună, de ce moldovenii preferă vinul?“.

Bistriţa, apa repede ce „ferăstruieşte“ Carpaţii Orientali

Cu o lungime de 288 de kilometri, râul Bistriţa ocupă locul 13 în ierarhia reţelei hidrografice, fiind al doilea mare afluent al Siretului, după râul Bârlad.

Denumirea provine din limba slavă şi poate fi tradusă ca „apa repede“. Râul Bistriţa izvorăşte din Munţii Rodnei, de la 1850 m altitudine, dintr-un mic circ glaciar situat sub vârful Gargalău (2.159 de metri), străbate Carpaţii Orientali, apoi trece prin oraşele Bicaz, Piatra Neamţ, Roznov, Buhuşi şi Bacău pentru a se vărsa în Siret, la 9 kilometri în aval de Bacău. Bistriţa, ,,podoaba apelor moldovene“, cum o numea geograful Simion Mehedinţi, este un râu de munte şi are cel mai lung curs montan dintre toate râurile României. Dacă Dunărea -  între Baziaş şi Drobeta-Turnu Severin - ferăstruieşte relieful muntos „numai“ pe o lungime de 144 de kilometri, Bistriţa îşi croieşte un drum de 216 kilometri.

Moldova, legenda căţelei Molda, animalul de moartea căruia se leagă denumirile unui râu şi a unei regiuni

Istoricii au păreri diferite când vine vorba de etimologia râului Moldova. Cea mai cunoscută legendă o găsim în lucrarea „Descrierea Moldovei“, a lui Dimitrie Cantemir, în care se spune că numele râului ar proveni de la cel al căţelei lui Dragoş Vodă.

Dimitrie Cantemir scrie în cunoscuta lucrare că Dragoş a pornit un marş peste munţi, înspre răsărit, împreună cu aproximativ trei sute de oameni. Evenimentul este plasat de cronicari la mijlocul secolului al XIV-lea. Dragoş plecase în marş alături de căţeaua lui de vânătoare numită Molda.

Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot  gonindu-l, ajunse la poalele munţilor. Când căţeaua lui de vânătoare, căreia-i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgeţile îl uciseră; dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de undele repezi. Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu cel dintâi care numi acest râu Moldova, iar locului unde se precuseră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului“, scrie Cantemir în „Descrierea Moldovei“. După numele noului râu a apărut şi denumirea regiunii istorice Moldova.
 

Buzău, singura apă curgătoare din România în care a fost martirizat un creştin

Principala apă curgătoare care străbate judeţul Buzău are o istorie bogată, cu aproape două milenii scurse de la prima pomenire a sa într-un document. Numele Mouseos (Mousaios), cel de la care a derivat actuala denumire, Buzău, apare într-o epistolă religioasă în care era relatat martiriul Sfântului Sava, pedepsit prin înecare de goţii care se opuneau creştinării localnicilor. Râul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba greacă veche a râului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος). 

Despre originea numelui, există mai multe ipoteze lansate de-a lungul vremii de istorici. Plecând de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), Vasile Pârvan considera că numele Buzăului vine de la forma tracică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul antic a fost omis π). A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul trac Buzes, la care s-a adăugat sufixul -eu, formă a vechiului -aios (greco-latin).

Mai multe surse istorice precizează că prima atestare documentară a râului Buzău apare într-o scrisoare din anul 374 după Hristos, care se află acum la Vatican, privitoare la martiriul Sfântului Sava Gotul. Este vorba despre o corespondenţă între guvernatorul Sciţiei şi Sfântul Vasile cel Mare, prin care era cerută mutarea în Capadocia a rămăşiţelor pământeşti ale martirului Sava.

Frumoasele poveşti care au dat numele râurilor Prahova şi Doftana: „praful apei“, „locul cu catran“

Prahova, Doftana, Cricovul Sărat şi Teleajenul sunt cele mai importante râuri din judeţul „aurului negru“. Încă disputate în unele cazuri, originile acestor denumiri au, însă, pe lângă frumuseţea poveştilor, un punct comun, limba slavă din care şi-au tras seva „botezului“.

După cum ne-a explicat istoricul ploieştean Dorin Stănescu, râul Prahova a fost mai întâi Prahoviţa, un diminutiv care provine din slavul „prah“, în româneşte praf. Nu este vorba, însă, despre praful propriu-zis, ci despre o metaforă care se referea la apa care, în cădere, se transforma în picături mărunte, asemănătoare firelor de praf.

Doftana, „locul cu catran“

Râul Doftana a dat, la rândul său, numele uneia dintre cele mai pitoreşti localităţi din Prahova, pe care o traversează în lung. Izvorând din munţii Gârbovei, râul parcurge aproximativ 50 de kilometri până la „întâlnirea“ învolburată cu râul Prahova, al cărei afluent devine, spre sud de Câmpina.
Lingviştii români au explicat etimologia cuvântului „Doftana“ prin originile slave din cuvântul  „deguti“, un substantiv care numea un loc cu păcură, cu catran. De aici adjectivul slav „deguteana“, mai târziu „dofteana“, „doftana“, care însemna însuşirea unui loc cu păcură.


Ialomiţa, râul sacru al României, înzestrat de zeul Zamolxe cu puteri curative

Istorici, dar şi ezoterişti consideră Ialomiţa unul dintre cele mai sacre râuri din ţară. Toate acestea deoarece, legendele vorbesc despre faptul că era apa preferată a marelui zeu dac Zamolxe.

Râul Ialomiţa izvorăşte din Bucegii dâmboviţeni, iar albia s-a are o lungime de peste 400 de kilometri. Intră în judeţul care îi poartă numele în zona Dridu, şi se varsă în Braţul Borcea al Dunării, în zona localităţii Vlădeni.
Puţini sunt cei care cunosc şi legendele legate de apele Ialomiţei. Denumită de vechii daci „Naparis“, numele apei avea să fie schimbat în „Helibachia“. Cei doi termeni s-au contopit în timp, iar astăzi denumirea apei este „Ialomiţa“.

Dâmboviţa, povestea fascinantă de dragoste dintre prea frumoasa fecioară şi ciobanul Bucur

Povestea celei mai importante ape curgătoare care străbate Bucureştiul a început în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani, atunci când dragostea dintre doi tineri a fost încercată cu probe ca de basm. Bucur, ciobanul care a venit în Bucureşti, a contribuit şi la formarea râului Dâmboviţa.

Legenda spune că într-o pădure din ţara noastră avea casă un tăietor de lemne foarte sărac, dar care se considera un om bogat pentru că avea o comoară de fiică, o tânără sprintenă şi frumoasă pe care o chema Dâmboviţa. Bărbatul o crescuse pe fiica lui fără niciun fel de ajutor, pentru că mama acesteia murise cu ani în urmă.

În apropiere de pădurea în care trăiau cei doi, tată şi fiică, era o câmpie unde îşi ducea existenţa un cioban vestit, Bucur. Dâmboviţa şi ciobanul se cunoşteau din copilărie şi odată cu trecerea timpului s-au îndrăgostit unul de celălalt, ajungând să creadă că legătura lor este ursită de divinitate.

Anii au trecut peste cei doi îndrăgostiţi şi într-o noapte, la uşa tăietorul de lemne a apărut un prinţ. Acesta se plângea de faptul că este urmărit de mai mulţi hoţi şi că nu ştie cum ar putea să scape de aceştia.
După câteva clipe l-a întrebat pe tatăl Dâmboviţei dacă  doreşte să-i arate drumul sper vârful muntelui în care era pădurea. Dâmboviţa s-a hotărât să îl conducă pe prinţul necunoscut spre locul în care dorea să ajungă, deoarece tatăl fetei era prea bătrân pentru a mai putea face faţă unei asemenea drumeţii.
 

Marea Neagră, botezată de înaintaşii lui Suleyman Magnificul

Grecii au alintat-o Pontos Eoxeinos – apa cea primitoare. Romanii i-au adaptat numele: Pontus Euxinos sau Marea Sciţiei. Otomanii au văzut-o altfel: Karadeniz, marea cea întunecată, Marea Neagră.

Dat fiind că marea este situată la miazănoapte de Turcia, este posibil să fi fost denumită astfel nu pentru culoare, ci pentru a o localiza geografic.

Acest argument este susţinut de vechiul nume al Mării Mediterane – Akdeniz, marea de la miazăzi, marea cea luminoasă.

Nuanţele apelor se asortează însă cu poziţionarea de la Nord şi de la Sud: Marea Neagră este de un intens albastru închis, în timp ce Marea Mediterană este azurie.

La acest articol au contribuit:  Cristian Franţ, Corina Macavei, Ionela Stănilă, Claudia Petraru, Alexandru Ramadan, Claudia Untaru, Ramona Găină, Mugurel Manea, Alin Ion, Cristina Cicău, Remus Florescu, Dorin Ţimonea, Vali Silaghi, Ionuţ Balaban, Olimpia Filip, Ionuţ Benea, Iulian Bunilă, Dana Mihai, Mădălin Sofronie, Cristina Răduţă, Sînziana Ionescu şi Florina Barbu.

Peştera Veterani FOTO Corina Macavei

Imagini din aceeasi galerie
  • Peştera Veterani FOTO Corina Macavei
  • Raul Olt - Sursa foto www.sibiul.ro
  • Răsărit de soare pe Borcea, braţul Dunării la Călăraşi Foto: Adevărul
  • Crisul Repede trece prin Oradea
  • Denumirea de ”Mureş” provine din latinescul Maris, un nume de fată, care înseamnă ”a mării”
  • Podul peste râul Olt de la Slatina (Foto: Mugurel Manea)
  • Râul Bistriţa, “apa repede” ce străbate Bacăul
  • Dâmbovița, cea mai importantă apă curgătoare care străbate Bucureştiul 
Distribuie imaginea