Mărturii din iadul de la Auschwitz. Supravieţuitorii care au spus lumii ce s-a întâmplat în lagărul din Polonia
0În cele câteva luni petrecute la Auschwitz, din cei peste 7.000 de evrei sălăjeni deportaţi în lagărul din Polonia, au rămas în viaţă doar câteva sute. O parte din supravieţuitori şi-au dedicat, ulterior, viaţa vorbind lumii despre lucrurile greu de imaginat ce au avut loc acolo.
Una dintre cele mai complexe şi mai documentate mărturii din iadul de la Auschwitz îi aparţine medicului Miklós Nyiszli, născut la Şimleu Silvaniei în 1901. El a fost deportat de la Oradea în 1944, alături de fiica sa, şi a scăpat de gazare datorită experienţei sale de medic anatomo-patolog, care i-a atras imediat atenţia ”îngerului negru” Mengele. Medicul român a devenit autopsierul lui Mengele, fiind, din această postură, martorul cumplitelor experimente făcute de diabolicul doctor german. La eliberarea din lagăr, în urmă cu exact 70 de ani, el a mai refuzat să mai facă, vreodată, autopsii. S-a apucat, însă, să aştearnă pe hârtie tot ce a văzut şi a trăit la Auschwitz. Aşa a apărut cartea ”Am fost medic la Auschwitz”, folosită ca parte integrantă a materialului acuzării în procesul de la Nürnberg.
“Subsemnatul dr. Nyiszli Miklos, medic, fost deţinut în lagărul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numărul A 8450, am scris – fără patimă, fără nici o exagerare, evitând orice efect de stil şi respectând întocmai adevărul – această carte despre cele mai întunecate pagini din istoriei omenirii, întrucât mi-a fost dat să fiu martor ocular şi să trăiesc sub ameninţarea crematoriilor şi a rugurilor de la Auschwitz, ale căror flăcări au mistuit milioane de bărbaţi, femei şi copii”, îşi începe dr. Nyiszli Miklos, o lectură se căpătâi pentru orice vrea să afle de ce crime atroce au fost capabili naziştii.
Despre ororile de la Auschwitz a vorbit şi continuă să vorbească Elly Berkovitz Gross, originară tot din Şimleu Silvaniei. Avea 14 ani când, în 1944, a fost dusă, alături de de familie, în ghetoul de la Cehei, iar de acolo, câteva săptămâni mai târziu, în lagărul din Polonia.
”A trebuit să ne dezbrăcăm şi o fată mi-a tăiat părul, apoi m-a ras în cap” Elly Berkovitz Gross, supravieţuitor
”Grupul meu a fost dus într-o clădire. A trebuit să ne dezbrăcăm şi o fată mi-a tăiat părul, apoi m-a ras în cap. Cum am intrat la duş, am primit un săpun mic pe care erau gravate cuvintele „Jude Seife”. După ce am făcut duş, o femeie ne-a spus unde ne aflăm: Sunteţi la Auschwitz 2 Birkenau, Lagăr C”, îşi aminteşte supravieţuitoarea.
După eliberare, Elly s-a întors acasă, la Şimleu. „Părinţii nu mă aşteptau, casa noastră era jefuită, iar la scurt timp după ce m-am întors am aflat că întreaga mea familie fusese ucisă. Mi-am dat seama că sunt orfană. Îmi era greu să accept, să fac faţă acestui adevăr monstruos. Au fost cele mai negre zile pentru mine, umblam ca un zombie, iar câteva zile n-am mai putut nici să vorbesc”, îşi aminteşte Elly. La un an după întoarcerea din lagăr, Elly s-a măritat cu Ernest Gross, supravieţuitor şi el al Holocaustului. Vreme de două decenii au locuit în România Comunistă, iar în 1966 li s-a permis să emigreze în America, stabilindu-se la New York.
”Pe un perete am văzut poza cu mama, care-l ţinea în braţe pe fratele meu. Atunci mi-am jurat că atâta cât voi putea, voi scrie şi voi spune tuturor despre drama poporului meu şi a familiei mele. Niciodată nu voi putea uita, şi nici ierta, ceea ce i s-a întâmplat familiei mele”
O fundaţie organizată în memoria evreilor care au murit în Holocaust şi condusă de Steven Spielberg, i-a luat un prim interviu referitor la experienţa ei în lagărele naziste. Dar adevăratul declic, care a făcut-o să-şi facă publică povestea a avut loc în 1998 pe când vizita Muzeul care a apărut în locul lagărului la Auschwitz-2- Birkenau.
„Pe un perete am văzut poza cu mama, care-l ţinea în braţe pe fratele meu. Atunci mi-am jurat că atâta cât voi putea, voi scrie şi voi spune tuturor despre drama poporului meu şi a familiei mele. Niciodată nu voi putea uita, şi nici ierta, ceea ce i s-a întâmplat familiei mele”, spune Elly, care anul trecut s-a aflat, din nou, pentru câteva zile la Şimleu Silvaniei, unde a vorbit în faţa tuturor celor interesaţi despre experienţa prin care a trecut în urmă cu 70 de ani.
Povestea cutremurătoare a Evei Mozes Kor
O misiune din a vorbi lumii despre Holocaust a făcut şi Eva Mozes Kor, care a supravieţuit, alături de sora sa geamănă, Miriam, experimentelor doctorului Mengele. De loc din localitatea sălăjeană Porţ, Eva participă şi azi la dezbateri pe această temă în Statele Unite ale Americii, acolo unde locuieşte de zeci de ani. În iulie 2014, însoţită de profesori universitari şi studenţi americani a revenit, pentru câteva zile, în locurile ei natale, într-un alt demers de aducere aminte ale tragediilor petrecute în timpul Holocaustului.
Poveşti zguduitoare, expuse de Biblioteca Judeţeană
Marţi, 27 ianuarie, când se comemorează Ziua Internaţională a Holocaustului şi împlinirea a 70 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, Biblioteca Judeţeană ”Ioniţă Scipione Bădescu” prezintă, prin intermediul cărţilor scrise pe această temă, poveştile incredibile ale supravieţuitorilor. Cele mai multe sunt cuprinse - spune directorul Florica Pop - în cărţile scrise de scriitorul clujean Oliver Lustig, el însuşi un supravieţuitor al ororilor de acolo.
”În lagăr ardeau crematoriile după fiecare transport cu evrei. Mirosea a carne arsă şi ştiam ce se întâmplă. Se făceau apoi trieri pentru muncă şi ne rugam să nu fie de faţă doctorul Mengele (supranumit «doctorul Moarte», n.r.), căruia îi plăcea să omoare şi să facă experimente pe evrei. Dormeam pe pământul gol, ne spălam cu săpun făcut din grăsimea celor ucişi, iar de mâncat mâncam nişte iarbă cu nisip în ea. Mă cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic prin faţa barăcii umbre, oameni care luau drumul morţii”
(Irina Berenstein – supravieţuitoare Auschwitz)
”Pe rampa morţii de la Birkenau cobora, în 1944 şi Cristea Hajnalca, pe vremea aceea doar o fetiţă de 13 ani. Deşi era prea mică să ştie mirosul morţii, fetiţa a simţit în aer că doamna în negru începea să muşte. Pe ritmuri de vals, Josef Mengele, îngerul morţii, făcea prima selecţie: în stânga moartea, în dreapta, viaţa. Gesturi scurte, frânte, nemţeşti... Ca un ordin răstit de viaţă şi de moarte. Nimeni nu ştia care din gesturile doctorului Mengele înseamnă viaţa. Dacă ceea ce se petrecea în lagăr se putea numi viaţă. "Stânga, dreapta, stânga, dreapta, Mengele ne-a selectat acolo şi când s-a uitat la mine mama l-a rugat foarte mult să mă lase şi pe mine acolo pentru că, spuneau că cine merge în partea asta o să fie mai bine, dar nu a fost aşa pentru că toţi care mergeau acolo au fost executaţi”.
(A povestit Cristea Hajnalca)
”Vaietele deznădăjduite şi ţipetele de durere ale miilor de oameni nevinovaţi, deportaţi şi închişi în lagărele de concentrare naziste, plânsetele, blestemele şi urletele lor se amestecau, toate, într-un singur şi neîntrerupt vuiet al durerii şi disperării, al revoltei şi neputinţei. Şi totuşi, în acest unic şi neîntrerupt vuiet, s-au auzit, de-a lungul întregii nopţi fasciste, nişte ţipete distincte, sfâşietoare, de o intensitate gregară!”
(Oliver Lustig – supravieţuitor)
”În lagărele de concentrare totul era greu, dureros de greu. Şi să flămânzeşti ani de zile, şi să fii schingiuit zilnic, şi să n-ai unde şi cu ce te spăla, şi să porţi saboţi în picioarele goale, pline de răni, şi să nu mai ştii nimic de ai tăi, şi să munceşti ca un sclav. Şi să fii cobai pentru experienţe. Era enorm de greu să trăieşti şi aproape imposibil să supravieţuieşti.
În lagărele de concentrare totul era îngrozitor de uniform. Mereu şi peste tot aceleaşi garduri de sârmă ghimpată, aceiaşi stâlpi de susţinere încovoiaţi spre interior, aceleaşi turnuri de pază cu aceiaşi SS-işti, aceleaşi barăci, aceiaşi Kapo, Block şi Lagerälteste-ri, aceleaşi comenzi, aceleaşi înjurături şi aceleaşi pedepse, aceleaşi mizere porţii de mâncare, aceleaşi boli, aceleaşi gemete şi blesteme. Numai der Tod, moartea, era inimaginabil de variată. În lagărele de concentrare puteai să mori: rupt în bătăi, călcat în picioare sau izbit cu capul de zidul Bunker-ului. Puteai să mori aruncat în prăpastie în timp ce cărai bolovani pe o creastă, aruncat de pe zid ori de pe schelă sau aruncat peste firele de sârmă ghimpată purtătoare de curent de înaltă tensiune. Puteai să mori spânzurat de gât, de picioare ori cu mâinile răsucite şi legate la spate. Puteai să mori sugrumat, ori înecat într-o baltă cu mai mulţi deodată sau singur, într-o găleată cu apă. Puteai să mori schingiuit, torturat, sfâşiat de câini-lup sau îngropat de viu în pământ, până la bărbie. Puteai să mori datorită unor injecţii făcute cu diferite otrăvuri în venă, direct în inimă sau în plămâni.
Puteai să mori împuşcat în ceafă, mitraliat, sfârtecat de grenade sau pârjolit cu aruncătoarele de flăcări. Puteai să mori zăvorât în trenurile morţii, asfixiat în primitive dube sau moderne camere de gazare. Puteai să mori îngheţat în căzi cu apă rece ori ţinut în pielea goală iarna, afară, în zăpadă şi stropit din 30 în 30 de minute cu apă. Puteai să mori ars în şanţuri, pe rug sau în crematorii.
Nu se ţipa sau brusca, pentru că ar fi creat panică, 3.000 de oameni fiind greu de stăpânit. Se vorbea frumos şi eram minţiţi foarte convingător că cei care erau trimişi spre camerele de gazare se duceau la duşuri. Nu mai vorbim de ceea ce se întâmpla în acele camere, unde când se aruncau granulele acelei substanţe, cum fiecare călca pe cadavrul celor morţi pentru încă o gură de aer. Dar nu supravieţuia nici unul. Uneori naziştii erau obligaţi să folosească răngi de metal pentru a descleşta cadavrele, pentru că în chinurile morţii se forma o piramidă, fiecare dorind să prindă ultima gură de aer.
În lagărele de concentrare, unde der Tod, moartea, era la ea acasă puteai să mori şi de moarte naturală. Şi au murit mulţi, sute de mii, de moarte naturală: de foame …. de sete …. de epuizare …. de boală …. de dor. Dor de copii, de părinţi, de soţie, de iubită …. Dor de casă …. de ţară …. de libertate …. dor de viaţă …. V…I…A…Ţ…Ă!”
(Oliver Lustig)
”A doua zi dimineaţă, am căutat-o. Ea mă aştepta în uşă, la infirmerie. Când a văzut că vin, a fugit spre mine. Şi atunci, nemţii au împuşcat-o, sub ochii mei...”
(Eva Agh –supravieţuitoare)
”Ţin minte că ne rugam toată ziua să scăpăm din infernul acela. Într-o zi, pe mama au luat-o şi de atunci n-am mai văzut-o. Mai târziu am aflat că fusese dusă în camera de gazare. Eu am scăpat fiindcă eram tânără. Îmi amintesc că a trebuit să defilez goală prin faţa celebrului doctor Mengele, iar el a decis că puteam rămâne în viaţă, fiindcă eram bună de lucru. De multe ori ne duceau şi noaptea la muncă. Trebuia să reparăm nişte maşinării mari, care nici nu ştiam exact la ce foloseau. Eram murdare, pline de păduchi. Săpun nu ni se dădea şi nici măcar chiloţi nu aveam pe noi. Munceam mult, iar masa zilnică se compunea doar din 120 g pâine, puţină margarină şi gem”.
(Viorica Lauszner – supravieţuitoare)
”Un nazist lua şapca unui prizonier şi i-o arunca aproape de gardul electric. I se ordona să meargă să o ia altfel va fi împuşcat. Prizonierul avea de ales, de fapt între două morţi: a celor care i-au aruncat şapca sau împuşcat cu luneta din turnul de supraveghere, căci oricine sfârşea ucis dacă se apropia mai aproape de un metru de gard”.
(Mărturia unui supravieţuitor)
”Grupul meu a fost dus într-o clădire. A trebuit să ne dezbrăcăm şi o fată mi-a tăiat părul, apoi m-a ras în cap. Cum am intrat la duş, am primit un săpun mic pe care erau gravate cuvintele „Jude Seife”. După ce am făcut duş, o femeie ne-a spus unde ne aflăm: Sunteţi la Auschwitz 2 Birkenau, Lagăr C”.
(Elly Gross – supravieţuitoare)
”Sub mine şi deasupra mea zăceau morţii şi răniţii. Unii respirau, alţii gemeau. Brusc, am auzit un copil strigându-şi mama. Suna de parcă ar fi fost fetiţa mea. Am izbucnit în lacrimi. Execuţiile au continuat, iar oamenii continuau să cadă. Am început să împing cadavrele de teamă să nu fiu îngropată de vie. Dar încercam să fac asta astfel încât poliţiştii să nu-şi dea seama. După o vreme, s-a lăsat liniştea. Se întuneca. Germani cu automate îi împuşcau pe cei răniţi. Am simţit pe altcineva, deasupra mea, prefăcându-se a fi mort, indiferent cât de greu era. Apoi am simţit cum ne acopereau cu pământ. Am închis ochii să-i protejez. Când s-a întunecat de tot şi s-a lăsat liniştea - o linişte mortală, în sensul propriu al cuvântului - [...] m-am dezgropat. Am văzut şantul umplut cu mii de oameni ucişi. M-am speriat. Ici şi colo pământul se mişca - oameni pe jumătate vii încercau să respire.
Am văzut grupuri de barbaţi, femei, copii şi bătrâni dezbrăcaţi. Erau duşi la marginea unui şanţ şi împuşcaţi de către soldaţi. Apoi aduceau un alt grup. Am văzut oroarea asta cu proprii ochi. Chiar dacă nu stăteam aproape de şanţ, puteam auzi urletele groaznice ale oamenilor îngroziţi, vocile pierdute ale copiilor care plângeau «mama, mama...». Am văzut o femeie tânără goală hrănindu-şi la sân copilul gol, când un poliţist a venit la ea, a luat copilul şi l-a aruncat în şanţ. Mama s-a grăbit către copil. Un fascist a împuşcat-o în cap şi a căzut în şanţ. Dacă mi-ar fi povestit cineva asta, nu aă fi crezut. Este imposibil de crezut!”
(Dina Mironovna Pronichev)
Se încarcă comentariile...
