Consemnări din vremea „Ciumei lui Caragea“, epidemia care a ucis 70.000 de oameni: „Am adunat 15 morţi, dar n-am îngropat decât 14, deoarece unul a fugit“

După războiul din anii 1806-1812 s-a declanşat o cumplită epidemie de ciumă pe teritoriul actual al României. Ioan Caragea, domnitorul Ţării Româneşti, a luat o serie de măsuri pentru a stârpi flagelul.

Una dintre primele măsuri a fost interzicerea intrării zarzavaturilor în Bucureşti, pe motiv că puteau conţine microbi. Acestea puteau fi vândute la depărtare de oraş.

„Pentru ca boala să nu fie adusă de oameni, s-au stabilit puncte de «priveghere». Ele erau la Brăila, Silistra, Giurgiu, şi Zimnicea. Cei care păzeau intrările respective erau plătiţi bine. Astfel ei primeau între 200 şi 350 de taleri. O altă măsură a fost crearea unor spaţii speciale pentru tratarea şi ţinerea bolnavilor. Ele se numeau lazarete şi se înfiinţaseră pe marginea Dunării. În cursul anului epidemia a izbucnit cu violenţă în Teleorman. Cu toate aceste măsuri, epidemia, care-n Evul Mediu dusese la înjumătăţirea populaţiei din vestul Europei a făcut foarte multe victime. Pentru îngroparea lor, a fost nevoie de un mare număr de oameni care purtau denumirea de ciocli“, arată istoricul Gabriel Ciotoran, în lucrarea „Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812“. 

Măsurile pentru diminuarea efectelor epidemiei de ciumă

Epidemia a debutat în anul 1812, iar punctul culminant a fost atins în anul următor, în luna aprilie. Conducătorii ţării nu au luat, însă, măsurile necesare pentru a diminua consecinţele. „Pe străzi se găseau mulţi bolnavi, atât adulţi cât şi copii. Optimist, Caragea îi scrie lui Archisatras, care deţinea funcţia de prim medic, următoarele: «Să orânduiţi a cerceta pe unii ca aceia: ce boli au şi ce bube sunt acelea şi să mi se arate». În 1813 erau 10 doctori, o moaşă şi un doctor empiric «iscusit în meşteşugul tămăduirii celor salatisfiţi de mâini şi oase». Curând, boala s-a manifestat în preajma mânăstirii Văcăreşti. În consecinţă, s-a ordonat spătarului un «zapciu» de 15 oameni care «să nu mai îngăduie intrarea dinspre Văcăreşti spre oraş , fără ştirea Spătăriei şi a şefului lazareturilor». Pe 1 iulie, întregul sistem de combatere a ciumei era definitivat. În conformitate cu acesta s-au rânduit «epistate» de mahalale, care împreună cu preoţii şi vătăşeii mahalalelor «să întrebe de sănătate la toate casele, şi nu numai să întrebe, ci şi să inspecteze ei înşişi de aproape în fiecare zi, raportând boierilor ipistaţi , marele ban Radu Golescu şi fostul Mare Postelnic Costache Sutzu, că îndată ce va fi găsit un bolnav de ciumă să fie ridicat. Să se dea poveţe tuturor, să facă fumuri îndestulate la tot locul». (…) În termen de patru zile, măsurile adoptate trebuiau duse la îndeplinire. Pe 1 iulie 1813, domnitorul Ioan Caragea, i-a scris mitropolitului şi a rugat să se ordone preoţilor să ţină slujba şi «molifte în toate mahalalele şi paradise, rugându-l pe Dumnezeu să înlăture boala». Totodată s-a ordonat marelui Armas «să zgonească» din Bucureşti şi din jurul său pe toţi ţiganii lăeşi şi să fie duşi în judeţele de munte“, arată istoricul Gabriel Ciotoran.

Bolnavii de ciumă s-au refugiat în păduri

Spitalelor, în special celui de la Dudeşti, li s-au acordat o atenţie aparte. S-a alocat o sumă de peste 3.000 de lei pentru reparaţii. Cerşetorii au fost îndepărtaţi de pe străzile oraşului. Mulţi dintre cei bolnavi au fugit şi s-au ascuns prin păduri. „Mulţi contaminaţi fugeau prin crânguri, porumburi şi câmpii. Îşi făceau colibe acolo, iar după ce mureau erau mâncaţi de câini. Dacă se mai însănătoşeau, reveneau în oraş, însă îi contaminau pe cei sănătoşi . De aceea domnitorului a dat ordin pe şase octombrie 1813 Marelui Spătar de a cerceta împrejurimile oraşului şi să-i ridice pe cei ascunşi, ducându-i în lazareturi. Prin AGA s-a ordonat că «nu-i este permis nimănui să primească» în gazdă oameni fără învoirea epistoşiei lazaretului. S-a decis ca în cazul în care se va îmbolnăvi cineva în vreo casă, să fie dator a da de ştire preotului mahalalei; acesta să anunţe doctorul. Dacă se constată că nu este bolnav de ciumă va fi lăsat în casă; dacă a murit, să fie îngropat fără pomană. Dacă moartea s-a datorat bolii  «bolnavul din împrejurimi, cei care intraseră în contact cu ei, să fie internaţi la Spitalul Dudeşti. Cei care i-au ascuns pe bolnavi să fie izgoniţi; lucrurile lor să fie arse; celetnicele (prostituatele) să fie izgonite din zona cârciumii». S-a decis oprirea circulaţiei evreilor înspre oraş, şi-n sens invers (umblau cu boccele prin oraş pe care le vindeau). Crâşmarii să vândă doar ziua şi pe la uşă; dacă murea vreo vită, ea să fie adânc îngropată; primirea hainelor să se facă doar în cazul în care erau însoţite de «răvaş», ce atestă că provin de la un om sănătos“, se menţionează în lucrarea „Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812“.

Comportamentul îngrozitor al cioclilor

Bâlciurile au fost redeschise în primăvara anului 1814. Cioclii purtau o bucată de postav roşu. Ea îi determina pe oamenii sănătoşi să se ferească de ei.

„Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi devotament. Mama îşi păzea copiii, iar bărbatul, soţia de mâinile cioclilor, care erau nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi desfrânaţi îşi agăţau un şervet roşu de gât şi urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din uşă, din curte. Intrau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau: bani, argintărie, ceasornice, scule, fără ca nimeni să îndrăznească să le spună ceva. Fugea lumea de ei ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă şi plecau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor; se încreţea carnea pe trup audiindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari asupra cutărui creştin căzut în ghearele lor peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două, trei zile. Mai de jale erau cei aruncaţi de vii în câmpul Dudeştilor, rară aşternut, rară acoperământ pe pământul ud şi îngheţat; cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor“, relata Ion Ghica. 

Revolta ciumaţilor

Comportament îngrozitor al cioclilor a dus la revolta ciumaţilor, care s-a soldat cu uciderea a 10 ciocli, cu toporul. „Urmarea a fost că s-a organizat un serviciu sanitar. Conform acestuia, cioclii erau însoţiţi de «rătăşei», mergând din casă în casă, cu aceeaşi întrebare: «Sănătoşi copiii?». Fundamentală schimbare a comportamentului, o dovadă că şi-n acest caz revolta n-a fost în zadar! Într-un raport înaintat unui superior de către un cioclu se arăta textual: «Adi, am adunat 15 morţi, dar n-am îngropat decât 14, deoarece unul a fugit şi nu l-am putut prinde!». Elocvent pentru mentalitatea lor în privinţa vieţii omului! Cei vii erau puşi la un loc cu morţii! Datorită faptului că la cei care fuseseră bolnavi nu mai contactau boala, ei se făceau ciocli, fără teamă că se vor îmbolnăvi. Datorită situaţiei excepţionale, judecătoriile s-au închis, iar datornicii au fost eliberaţi. Alte arestări nu s-au mai făcut pe acest motiv“, arată istoricul Gabriel Ciotoran.

Finalul epidemiei 

Alte măsuri care au fost luate au constat în: trecătorii nu erau primiţi în case; banii trebuiau ţinuţi în oţet; marfa să fie dezinfectată. Nimeni nu putea intra în oraş decât dacă i se făcea o inspecţie, măsură care se aplica şi în primăvara anului 1814. Dacă era găsit sănătos, primea un bilet şi pătrundea în oraş. 

În toamna anului 1814, epidemia a apărut în Ialomiţa, Ilfov şi-n alte judeţe limitrofe. Un focar de infecţie reprezenta fiecare cetate ocupată de turci. În anul 1815, epidemia a cunoscut o stagnare, dar numărul morţilor continua să fie mare, astfel că spre sârşitul anului s-a instituit o comisie ca să se ocupe de starea de sănătate din ţară. Comisia a decis crearea la Mânăstirea Plumbuita a unui loc de dezinfecţie pentru călătorii şi negustorii care vin la Bucureşti cu marfă. Pentru lazareturi s-au tăcut donaţii din partea diferitelor mănăstiri de la particulari. Epidemia a reizbucnit aşa că s-a dispus interzicerea organizării vânzărilor în târguri a blănurilor, a pânzeturilor, a obiectelor din cânepă.

Abia după trei ani de la declanşarea epidemiei, numărul îmbolnăvirilor începe să scadă. 70.000 de oameni au pierit. A rămas cunoscută în istorie cu numele de „ciuma lui Caragea".