Cum îi afectează pe copii greşelile în educaţie ale părinţilor. „Noi suntem un popor cu multe prejudecăţi şi stereotipii“

Un psiholog şcolar a discutat cu reporterii „Adevărul“ despre cum ar trebui să le prezentăm copiilor prima zi de şcoală, când să-i lăsăm să meargă singuri la ore, cum să-i verificăm sau ce ar trebui obligatoriu să ştim despre ei.

Se apropie prima zi de şcoală, iar stresul începutului se manifestă atât pentru copii, cât şi pentru părinţi. De câte ori părinţii nu-şi ameninţă, pur şi simplu, copilul care încă se mai bucură de răsfăţ la grădiniţă: „De la toamnă, gata, la şcoală, vezi tu!“.

Psihologul şcolar Mişu Slătculescu spune că atitudinea de acest gen ţine foarte mult de educaţia părinţilor, dar că, cei mici sunt, alături de învăţător, mult mai în siguranţă decât ne-am putea închipui, chiar şi cei care ajung să se teamă de şcoală, sub presiunea unor astfel de replici. Altele, însă, sunt greşelile din educaţie care îi frânează, pur şi simplu, pe cei mici.

„Părinţii îi leagă la şireturi până la 7-8 ani, de exemplu, sunt abilităţi care trebuiesc făcute, sunt elementele de suport pentru motivaţia intrinsecă de mai târziu, încurajează-l să facă el asta devreme. Pe de altă parte, sunt alte greşeli. Copiii sunt şantajişti, iar părinţii cedează. Lipsa de consecvenţă e o mare greşeală. L-am pedepsit acum, nu sunt consecvent, la trei zile l-am iertat şi s-a şters tot ce s-a făcut înainte. Copilul trebuie să înţeleagă că el trebuie să-şi câştige existenţa efectiv făcându-şi sarcinile şi că în cazul în care nu le execută sunt şi consecinţe, şi dacă părinţii nu sunt consecvenţi în treaba asta, copilul n-o să înţeleagă niciodată“, ne sfătuieşte psihologul.

„«Şansa» ca băieţii, în special, să intre în anturaje care lasă de dorit este mare“

Oricât de greu ni se pare să nu greşim în educaţia unui copil mic, problemele se complică pe măsură ce copiii cresc. E important să-i oferi liberate, însă e greu să cunatifici cât e prea mult. Psihologul ne sfătuieşte ca dincolo de încrederea cu care l-am învestit pe copil să încercăm să ţinem lucrurile sub control, prin metode cât se poate de la îndemână. „Să cunosc prietenii copiilor, în felul ăsta ai şansa ca ei să nu-ţi intre în anturaje. Îi chemi acasă, îi spui copilului tău – «Invită-ţi prietenii!». Dacă nu faci treaba asta, mai ales după clasa a V-a, «şansa» ca băieţii, în special, dar şi fetele, să intre în anturaje care lasă de dorit este mare. Urmărirea timpului petrecut pe Internet este o altă temă pentru părinţi. Atâta timp cât părintele nu poate controla ce, cine, cu cine, trebuie instruit copilul, vizavi de ce pericole există, ce site-uri, cum pătrund în intimitate, vizavi de multe, şi aici părinţii să facă apel fie la psihologi, fie să intre pe site-ul Ministerului de Interne, spre exemplu, unde am văzut filmuleţe foarte interesante cu privire la tot felul de capcane de pe Internet. Cum intră în capcane copiii, cum pot fi hărţuiţi, filmuleţe din care părinţii se pot informa şi le pot arăta şi copiilor, să le vadă“, ne mai sfătuieşte psihologul.

Începem, de altfel, să lucrăm la creşterea încrederii în el a celui mic de foarte devreme. Un pas înainte ar fi să-l lăsăm, încă de pe la doi ani, dacă nu am făcut-o mai devreme, să doarmă singur în cameră, dacă ne permit condiţiile să-i amenajăm propria cameră. Un altul ar fi să-i permitem să meargă singur la şcoală, dacă şcoala este în apropiere, încă de pe la sfârşitul clasei pregătitoare. Tot de mic va trebui, însă, să fie conştient şi de limite.

„În momentul în care te dezamăgeşte, atunci îi pui limite. Părintele îi pune limite atunci când este dezamăgit, când părintele nu e dezamăgit, atunci el are mai multă libertate, asta înţelege copilul“, explică psihologul.

Tot pentru a căpăta încredere în el, foarte de folos sunt prezenţele în tabere, încă de la clasele mici. „E ca şi cum îl laşi singur acasă. Dar, în general, e bine să-l ai sub supraveghere până la clasa a VI-a – a VII-a. Totul se face sub supraveghere, până când capătă încredere. (...)Tu îl ţii sub supraveghere, dar îl pui pe el să facă, iar după un timp, verifici finalităţile. Întotdeauan trebuie să controlezi finalităţile. «Uite, faci asta, dar vreau să văd şi eu rezultatul!“, le verifici, ăla nu e un control. Oricum copilul îl înveţi să-ţi ceară imediat ajutorul când se împotmoleşte în ceva şi-i spui – «Ajutorul mi-l ceri mie, doamnei învăţătoare, psihologului...»“, spune specialistul.

„Pudismul ăsta începe să sape, uşor-uşor“

O altă etapă dificilă pentru copii este cea a pubertăţii şi adolescenţei. Au nevoie de confirmări, de certitudini, de înţelegere şi mai ales de a şti ce se întâmplă cu ei, cu corpul lor, lucru din ce în ce mai dificil de oferit astăzi de către şcoală şi chiar de membrii familiei, care fie nu sunt pregătiţi să gestioneze aceste perioade, fie îi împiedică propriile experienţe. Este, însă, momentul în care, foarte-foarte uşor, se strecoară neîncrederea, chiar dacă cel mic avea profilul unui învingător.

„Neîncrederea apare în pubertate şi se prelungeşte în adolescenţă. Fetele scapă de ea pe la 18-19 ani, băieţii, nu, la ei poate să ajungă şi la 28-29 de ani. Cum dispare încrederea de la clasa a IV-a către clasa a V-a?  Apare fenomenul de pudism. Ei, acesta îţi ia din încredere –  «să nu se vadă că... ». Pudismul ăsta începe să sape, uşor-uşor, şi la celelalte elemente, chiar dacă este olimpic la matematică, sau la română sau la ce-o fi. Îi dă o formă de timiditate a necunoaşterii a ceea ce se întâmplă cu organismul lui, iar cu acest pudism nu te poţi lua, pentru că noi suntem un stat cu prejudecăţi foarte multe. Te uiţi la cei din străinătate că la ei nu e atât de amplificat de stereotipuri şi prejudecăţi.  Îşi pune amprenta şi pe componentele celelalte, pentru că are legătură cu eul tău, şi  îţi sapă tot. Oare e bine? Apare ascunzişul faţă de adult şi aşa mai departe, dacă e educat cum trebuie, poate să-ţi ceară... Dacă nu eşti pregătit, ca părinte, apelează la specialişti. Mămicile le învaţă pe fete fel de fel de lucruri - «ai grijă dacă se întâmplă în timpul orei...»  – bagă frica şi anxietăţile în ele“, a mai punctat psihologul Mişu Slătculescu.