INTERVIU Profilerul Poliţiei Române, bărbatul care ştie secretele ucigaşilor şi agresorilor sexuali: „Oricine poate să omoare, nu toată lumea poate viola“

În februarie 2014, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române (IGPR) se înfiinţează Serviciul de Analiză Comportamentală (SAC), un proiect iniţiat de chestorul Vasile Viorel, la acea vreme adjunct al comandantului Poliţiei Române, în prezent pensionar. Era pentru prima dată în istoria recentă când nevoia expertizei unui psiholog sau sociolog într-o anchetă poliţienească era recunoscută oficial.

Concret, SAC are menirea, în primul rând, să vină în completarea analizei la faţa locului, cu informaţii ştiinţifice, probate matematic, în baza cărora autori necunoscuţi din dosare de mare violenţă să fie identificaţi. În cadrul acestui serviciu, unic în România, lucrează în prezent cinci experţi, trei psihologi, dintre care un profiler şcolit la FBI, Dorin Dumitran, un sociolog şi un judiciarist, Florentin Neagu, şeful acestei structuri speciale a IGPR.

Singurul profiler din România, Dorin Dumitran, a acordat un interviu în exclusivitate ziarului Adevărul.

Adevărul: Cum aţi fost cooptat în acest Serviciu special al Poliţiei Române?

Dorin Dumitran: Eu cu Neagu Florentin, fostul şef de la Omoruri, am fost selectaţi datorită experienţei pe care am avut-o în instrumetarea dosarelor de mare violenţă. Eu începusem de prin 2006 să lucrez cu ei, practic a fost o muncă de încredere. Ei m-au testat pe mine, dar nu ştiam asta. Mi-au spus asta mai târziu. În timp s-a creat o relaţie foarte bună. Eram încă la IJP Prahova, iar în dosarele de mare violenţă lucram după orele 16.00. În 2014 s-a dat drumul la acest Serviciu de Analiză Comportamentală. A fost opera unui sigur om, chestorul de poliţie Vasile Viorel, acum pensionar, din păcate, un om care a militat să facă acest serviciu, unic în România.

Criteriul de bază al selecţiei a fost performanţa pe care am avut-o în dosarele penale, dar nu cu autor cunoscut, pentru că acolo dai din tine. Practic am luat totul de la zero pentru că nu era niciun fel de document, niciun fel de metodologie, niciun fel de proiect de cercetare. Ne-au şi instruit, s-au zbătut oamenii, am fost la instruire la FBI, la profileri la Poliţia Fraceză şi la Poliţia Spaniolă, pentru că fiecare dintre ele au o structură de analiză comportamentală.  

În cadrul Serviciului de Analiză Comportamentală lucrăm doar pe dosarele fără speranţă, adică cele în urma cărora s-au pensionat poliţişti, s-au pensionat magistraţi, procurorii  ş.a. Sunt cele mai grele dosare de mare violenţă, omoruri comise în serie, violuri comise în serie, fapte de mare violenţă cu mod de operare deosebit, cu semnătură crimială, sex post mortem cu cadavru, sex antemortem cu victima, introducere de obiecte străine în orificiile corpului, aberaţii sexuale, tot ceea ce implică fantezii bolnave şi comportamente ce trec dincolo de limita normalităţii, incendieri în serie, dispariţii de persoane, în împrejurări suspecte nu neapărat mionori.

Ca o paranteză, la noi dosarele critice sunt cele cu dispariţie de minori în împrejurări suspecte, cu suspiciune de omor. Se spune că dacă pe un copil nu-l găseşti în 24 de ore de la dispariţie, 90 la sută este mort. Practic acum am ajuns să nu mai facem faţă solicitărilor. Atât de multe vin. Sunt cam unu sau două dosare de mare violenţă cu autor necunoscut pe judeţ. Noi avem cam 300 de omoruri pe an la nivel de ţară, iar procentul de soluţionare este de 96 la sută. Acesta este doar un segment de activitate, pentru că noi intervenim în anchete, acordând suport psihologic. Pur şi simplu determinăm suspectul să mărturisească, să găsim puctele slabe, dacă ştim sigur că el este autorul, însă probatoriul este insuficient pentru a merge cu el la arestare şi am avut rezultate bune în gestiune.

Cum ajungi să identifici un autor necunoscut? De unde începi?

Dacă este autor necunoscut, fundamental este cunoaşterea vieţii victimei. Practic, victima a fost la început o sticlă întreagă, iar în momentul morţii este un puzzle. Dacă nu ai aparţinători, dacă nu ai alte persoane care să-ţi ofere informaţii, totul s-a petrecut în taină, adică la locul faptei nu au fost decât victima şi autorul, victima devine o sticlă spartă, ai o grămadă de cioburi din care trebuie să reconstitui viaţa ei, pas cu pas. Reconstituirea minut cu minut a ultimelor 48 de ore din viaţa victimelor, acesta este primul pas, iar aici precizia este esenţială. Practic noi luăm victima de când s-a născut până în momentul în care a murit, dar ne concentrăm pe ultimele 48 de ore. Cu cine s-a întâlnit, cu cine a vorbit, cum a vobit, când s-a întâmplat, cât ar fi putut parcurge pe jos... De cele mai multe ori noi reluăm traseul victimei, îl cronomentrăm, încercăm chiar să reconstituim condiţiile fizice sau atmosferice, dacă se poate. Dacă ştiu că a dispărut pe timp de ploaie sau pe lapoviţă, încerc să cronometrez cât ar fi făcut, care ar fi fost timpul de deplasare dacă s-ar fi adăpostit undeva, unde s-ar fi adăpostit şi acesta este doar un exemplu.

Unul dintre dosarele la care v-aţi adus aportul a fost cel al unui pedofil violator. Un caz celebru, care s-a petrecut în vara anului 2011 la Ploieşti.

În ultimul dosar în care am lucrat aici în Ploieşti la pedofilul în serie, lucrurile s-au întâmplat undeva în iunie. Am început prin a relua un posibil traseu pe care acesta l-ar fi putut urma. Trebuia să simt traseul, să mă pun în pielea lui, să văd unde aş putea să beau apă, unde m-aş putea adăposti, unde aş putea să-mi trag sufletul, pentru că era în urmărirea minorelor. În astfel de cazuri ţin cont dacă e vară şi are un anumit ten, dacă nu ar fi suportat razele soarelui, unde s-ar fi băgat, dacă ar fi avut un ten mai măsliniu probabil că ar fi parcurs mai multă distanţă, dacă era slab, ar fi consumat mai puţină apă, dacă era gras ar fi consumat mai multă apă. În cele din urmă am stabilit că el mergea prin zona de Nord a Ploieştiului şi intra printre două blocuri unde se afla un singur bar. Am spus încă de pe atunci că el stătea în preajma unei şcoli şi aşa a fost. Am trasat raze pe hartă peste tot municipiul Ploieşti către locul unde au fost agresate fetele. În stabilirea profilului geografic am greşit cu 47 de metri.

Cum vă ajută recostituirea acestui traseu

Aşa îi înţeleg ritmul lui de funcţionare, dinamica şi ajung să-l descriu pe el ca om, ca individ, ce face înainte de comiterea faptei, în timpul faptei, cum a procedat, ce a făcut după şi, cel mai important lucru, ce a făcut el în perioadele lui de pauză, de respiro. Ce  afăcut în perioadele în care el nu s-a dus după minore. Trebuia să înţeleg atunci de ce el preferă zona asta din Nordul oraşului şi nu alta. Pentru că era zona cea mai familiară pentru el. Iar întrebarea era ce îl leagă pe autor de locul faptei, întrebare pe care ne-o punem mereu. Pentru că foarte rar infractorii acţionează într-un mediu geografic pe care nu-l cunosc sau faţă de care nu au niciun sentiment. Ei trebuie să fi avut cu locul unde se săvârşeşte fapta o legătură profesională, şcolară, de colegialitate, de afaceri sau dacă este curier, acolo a avut mai multe comenzi, este un exemplu, sau dacă livrează pizza, cunoaşte străzile, cunoaşte cum se intră şi cum se iese de acolo.

În cazul violatorului din Ploieşti, pot spune că a fost un criminal organizat. A lucrat ca la carte. A aruncat prezervativele la ghenă, undeva pe o stradă paralelă cu Spitalul Judeţean, şi-a dus bicicleta la Bucov (cartier îndepărtat de locul faptei n.r.). Faptul că şi-a luat cloroformul de la farmacie - cum o fi reuşit nu ştim, pentru că nu ai cum să cumperi cloroform de la farmacie - faptul că a pândit victimele, că a observat viaţa şi ritmul zilnic al locuitorilor din scara blocurilor, asculta pe la uşi. El acţiona la orele prânzului, pândea la Simache (şcoala Simache n.r.) şi le urmărea şi de fiecare dată când le urmărea îi creştea şi dorinţa sexuală. Fixa victima. O săptămână, două numai după ele a stat. A stat la uşă, lipea urechea de uşă, avem amprenta cu urechea de pe uşă, urechea este unică, pentru a asculta zgomotele din casă.

Cum le determina pe fete să deschidă uşa?

Intra imediat după ele. În momentul în care era sigur că nu există niciun pericol pentru el, fetele nici nu apucau să închidă uşa. Se ducea foarte liniştit pentru că ştia că în intervalul orar 12-14 nu era nimeni acasă. Le împingea în casă. Una a scăpat pentru că a sunat maică-sa chiar în momentul în care el o dezbrăca. A sunat-o la telefon. A fugit. S-a speriat.

Cum aţi ajuns la suspect. Cum aţi reuşit să-i faceţi portretul

Pentru mine este o bucurie să am victima în viaţă, fac precizarea asta. Dacă victima mea este moartă este foarte greu de ajuns la suspect. Fetele, victimele violatorului din Ploieşti, erau cu părul lung şi purtau dres. El urmărea această chestiune şi, nu în ultimul rând, trebuia să aibă un aspect plăcut. A făcut pândă, a urmărit, cunoştea toată viaţa scării blocului unde intra. Am spus, două săptămâni a stat după fiecare fetiţă. Practic el, cu întâlnirea cu aceste fete reactualiza o experienţă „amoroasă” pe care o avuse cu o fetiţă încă de la vârsta de 4 ani, fetiţă care va muri la vârsta de 7 ani şi pe care o va vizita constant la cimitir. Necesitatea aceasta de a lua contact cu fetiţe venea din faptul că victimele semănau cu prietena lui moartă. Am vorbit cu el în arest despre asta, de aici i se trage lui. La prinderea pedofilului din Ploieşti un mare rol l-a avut presa pentru că a fost o mobilizare extraordinară atunci, în primul rând a mass media şi apoi a cetăţenilor.  Au fost vreo 400 de efective de poliţişti şi civili şi militari, iar fiecare a luat-o foarte personal.

Victimele cum v-au ajutat în acest caz de la Ploieşti şi în general?

Cea care a suferit cele mai mari daune psihologice nu a putut să mă ajute foarte mult, adică ultima victimă. Am avut noroc însă pentru că una dintre fete era foarte isteaţă şi mi-a dat detalii legate de mirosul pe care l-a simţit în momentul faptei, din partea lui, legate de voce, de modul de manipulare şi modul de atingere.

Cu ce vă poate ajuta dacă ştiţi cum miroase autorul faptei?

Este important să cunoşti dacă îi miroase gura, de exemplu, sau dacă miroase a parfum. Asta îmi dă mie posibilitatea să conturez un portret. Dacă are sau nu respect de sine. În primul rând, în funcţie de felul în care autorul îi vorbeşte victimei, el îmi spune mie ce nivel de educaţie are, mi-ar putea descrie modul în care s-ar putea îmbrăca sau preferinţele vestimentare. Tot nivelul de instrucţie şi educaţie îmi spune profesia pe care şi-ar alege-o. Modul în care se comportă cu victima, o manipulează, îmi poate povesti despre profesia pe care ar putea să o aibă. Iar în cazul din Ploieşti le-am spus că are o profesie care implică meticulozitate, spirit analitic, răbdare şi aşa a fost. Lucrase pe lângă taică-su la decoraţiuni interioare, tâmplărie ceva de genul acesta. Repet, atunci când vorbeşti cu o victimă, trebuie să urmăreşti informaţiile perceptive.

Întotdeauna o victimă va rămâne cu nişte impresii nu numai corporale, tactile, rămâne şi cu percepţia mirosului, a transpiraţiei mâinilor care îi atingeau corpul, rămâne cu o anumită percepţie a modului în care s-a apropiat de ea, a modului în care a manipulat-o, felul în care o aşează pe pat, felul în care se apleacă, felul în care se apropie, felul în care îi vorbeşte, dacă îi miroase gura sau nu. Asta te duce cu gându la igienă, repsect de sine, toate lucrurile astea te ajută să conturezi o percepţie corectă cât mai aproape de realitate, pentru că nu poate fi perfectă, despre autor. Pentru mine, cel mai important aspect acesta este, felul în care îşi tratează victima, felul în care se apropie de victimă, îi vorbeşte, dacă îi vorbeşte, felul în care se raportează la ea şi cum părăseşte relaţia cu ea.

Violatorul din Ploieşti era un om bolnav?

Din punctul meu de vedere era de psihiatrie, de spital penitenciar. Tot din punctul meu de vedere infractorii sexuali nu se fac bine niciodată, mai ales cei repetitivi, în serie. Nu ai cum să le scoţi din cap, indiferent că sunt violatori de femei vârstnice, de copii sau de băieţi. Nu cred că pot fi trataţi. Am vorbit cu oameni grei din FBI, Roy Hazelwood, este cel care stableşte tipurile de violatori, are lucrări importante în domeniu, şi el spune foarte ferm că nu-i faci bine pe infractorii sexuali, pe cei repetitivi, cei a căror fantezie sexuală se dezvoltă ca un bulgăre de zăpadă care o ia la vale, nu se pot opri, nu au cum.

Ce declanşează un astfel de comportament anormal?

Un răspuns ştiinţific nu există deocamdată. Eu aş minţi sau aş face paradă intelectuală dacă aş spune că pot identifica butonul pe care să apeşi şi să opreşti acel comportament. Fantezia se dezvoltă, pentru că ea se alimentează cu fiecare caz şi cu fiecare experienţă cu victimele pe care le au. Ei aşa se alimentează, pentru că vor încerca întotdeauna să potrivească fanteziile lor la realitate, acesta este nucleul, asta este cea mai bună explicaţie pentru care ei nu se pot opri. De fiecare dată fantezia va încerca să se potrivească cu realitatea, numai că realitatea niciodată nu se va potrivi cu fantezia lor, drept urmare vor repeta cazul, astfel încât să existe o relaţie între cal şi călăreţ şi trec mai departe şi experimentează şi mai mult şi mai mult.

Ultimul violator cu care am discutat în penitenciar este condamnat 30 de ani pentru minimum 14 violuri. A violat de la fetiţe de 6 ani până la femeie de 32 de ani. A violat şi de două ori în aceeaşi zi în interval de patru ore. Nu ţinea cont de riscurile pe care şi le asuma. Nu ţinea cont că poate fi prins şi jucat în picioare de către cetăţeni. Îmi spunea că <<eu când mă dau jos din tren (a violat în patru judeţe) şi pornesc pe stradă, mă uit şi văd 10-20 de femei. Mă apropi de cea care corespunde impulsului meu>>. Expresia lui a fost că în faţa impulsului sexual nu stă absolut nimic, de parcă l-ar fi citit pe Freud, care susţine că implusul sexual este cea mai mare forţă. Deci el nu avea o tipologie victimală, pur şi simplu i se punea pe cineva şi o urmărea. Dacă îi inspira ceva, dacă avea un chip plăcut, imediat se ducea după ea.

A violat mamă şi fiică pe care le-a urmărit în parc şi s-a dus peste ele în apartament. Pe mamă a imobilizat-o, a făcut-o pe fiică şi apoi pe mamă, una în faţa celeilalte. A plecat şi în aceeaşi zi a violat o alta, dar în Giurgiu, nu a mai violat în Bucureşti. În Bucureşti două şi apoi se duce cu trenul în Giurgiu. Îmi spunea că, cu fiecare nouă faptă, fantezia lui mergea mai departe. Dacă la început se limita la sex oral, pentru că el începea obligatoriu cu sex oral şi atingeri în zonele genitale, s-a dus apoi spre sex anal şi a început să-i placă anal. În investigarea unei astfel de infracţiuni pe mine mă interesează de exemplu de ce preferă numai sexul vaginal, de ce nu şi anal.

Cât de importante sunt toate aceste detalii într-o investigaţie?

Trebuie să pun întrebarea şi să găsesc explicaţia pentru că asta mă conduce către trăsăturile lui de personalitate şi de gradul de intensitate al bolii şi al aberaţiei sexuale căreia nu-i poate face faţă. Pentru noi este un avantaj dacă am victime în serie, pentru că atunci îmi dau seama de un model comportamental. De la punctul a la punctul b manifestă un anumit comportament, se opreşte şi întreb de ce s-a oprit, pentru că are o perioadă în care nu acţionează, şi apoi începe din nou faptele, le modifică, le rafinează, devine mai brutal, mai violent. Noi bâjbâim în primă instanţă, dar în momentul în care reuşeşti să fixezi un model de comportament, ai toate şansele să ajungi la suspect.

Este important să afli dacă a mâncat la locul faptei, dacă s-a odihnit, dacă s-a aşezat pe pat uşor, sau s-a trântit şi tot aşa. Sunt lucruri pe care eu le văd în cercetarea de la faţa locului. Într-un dosar violatorul a fost trădat de o telecomandă. Era aşezată pe recamier în poziţie de echilibru, iar telecomanda nu a picat. El s-a aşezat pe marginea patului, s-a sprijinit cu ambele mâni de pat şi şi-a lăsat amprentele de sânge pe canapea. S-au văzut cutele, chestiunile astea legate de mobilier sunt foarte importante. Telecomanda a aşezat-o încet, astfel încât a rămas în perfect echilibru.

Şi de ce este important să cunoaşteţi că s-a aşezat uşor sau s-a trântit pe pat? Care este diferenţa?

Pentru că mie asta îmi spune dacă este sfârşit, epuizat fizic, ceea ce înseamnă că a fost foarte încărcat la început. Şi iarăşit mă întreb de ce şi când a acumulat încărcătura asta. În cazul celor care îşi păstrează controlul comportamentului şi post delictum, te aştepţi să repete fapta şi la un nivel de violenţă mai important. Pornind de la toate aceste detalii, de la felul în care este şifonată pătura de pe pat, îi poţi contura portretul.

E mai grav dacă s-a trântit în pat sau din contră, dacă s-a aşezat uşor pe marginea canapelei?

De fapt cei hipercontrolaţi sunt cei mai periculoşi, nu cei nebuni şi impulsivi. Cei mai periculoşi sunt cei care în copilăria lor au fost foarte cuminţi, foarte disciplinaţi, hipermorali sau cu părinţi hipermoralizatori sau cu mame posesive, cu taţi autoritari. Aceştia sunt bombe cu ceas mai târziu la vârsta adolescenţei sau la maturitate.

Revenind la cazul violatorului din Ploieşti, cât de importantă a fost famila bărbatului, relaţia pe care o avea cu părinţii. S-a tot discutat pe tema relaţiilor tensionate cu tatăl său atunci.  

Relaţiile intrafamiliale reprezintă punctul cel mai vulnerabil pe care îl poate avea orice Poliţie din lumea aceasta. În mediul familiei nu ştii niciodată ce se întâmplă şi certitidinea noastră este că în mediul familiar se petrec grozăvii incredibile, pe care nu le vom cunoaşte niciodată. Ele fac parte din cifra neagră a criminalităţii. Iar ce se întâmplă acolo va ajunge să fie cunoscut în momentul în care un astfel de individ iese pe stradă. Şi nu sunt neapărat persoane pe care le-ai putea ocoli pe stradă, din contră. Ei sunt fraţii noştri, soţii noştri, sunt copiii noştri cu care trăim. Cei mai prolifici criminali sunt oameni pe lângă care trecem frecvent pe stradă, unii dintre ei la costum, oameni care arată bine, oameni care vorbesc frumos, şarmanţi, fermecători, buni de gură, care te fac din vorbe, cum se spune. Simulează foarte bine un comportament normal. De fapt acesta este şi aspectul cel mai greu cu care ne confruntăm în anchetă. Sunt genul de oameni pentru care ai putea băga mâna în foc că nu ar putea face nimic rău. Sunt oameni care duc o viaţă dublă, nu înseamnă dublă personalitate, e o prostie chestiunea asta, sunt oameni care trăiesc pe două planete, au o dublă contabilitate, separată pentru fiecare aspect al vieţii.

Dorin Dumitran, singurul profiler al Poliţiei Române  FOTO Arhivă Personală

Este foarte greu pentru partenerul unui astfel de individ să-şi dea seama că trăieşte alături de un monstru?

Câteodată este imposibil. Cu cât eşti mai închis, cu cât eşti mai ascuns, cu cât ai o viaţă secretă, închisă cu lacăte foarte puternice, cheia ai înghiţit-o de mult, nimeni nu are acces la tine şi nu te va cunoaşte niciodată.

A mai fost un caz mediatizat intens care a şocat România. Tot în Ploieşti, o crimă cu autor necunoscut. Victima, o femeie tânără, căsătorită, mama unui copil, a fost găsită moartă într-un câmp la ieşire din Ploieşti. Aţi lucrat la acest caz?

Tatiana, da. În acest caz am făcut un exerciţiu. Băieţii de la Prahova s-au mişcat foarte rapid şi au reuşit să-l prindă pe autor. Nu le-am cerut colegilor de la Ploieşti decât fotografii de la locul faptei şi am încercat să-mi dau seama cine ar putea fi autorul. A fost doar un exerciţiu pe care l-am făcut pentru mine. Şi am greşit în ceea ce priveşte doar localitatea de domiciliu. Eu am spus că este din Ploieşti sau are legătură cu Ploieştiul, dar că ar avea serviciul aici. Nu am greşit total, dar mi-a fost necaz apoi. Era din Vălenii de Munte. Acolo iar a fost ceva foarte interesant, pentru că ceea ce a făcut el regăseai în manualele de criminal profiling la americani. Era un fel de semnătură criminală. Îi bagă sticla în gât şi apoi îi pune dop. (victima a fost ucisă cu ajutorul unui ciob de sticlă, iar în rana de la gât a fost descoperită o pungă din plastic n.r.) Acţiunea interpretată din punct de vedere al criminologiei americane ar fi fost că acel gest ar fi fost un fel de semnătură, adică este un lucru pe care nu se poate abţine să nu-l facă. Nu conduce la săvârşirea faptei, dar nu se poate opri să nu-l facă. Şi, de unde? Era un gest strict utilitar. Ca să nu ţâşnească sângele. Tu ce-ai face dacă ţi-ar exploda ţeava de apă? Bagi imediat un dop, doar că teoria te arunca departe.

Noi, de fiecare dată, suntem foarte prudenţi când facem astfel de interpretări şi nu o să ieşim niciodată în presă cum fac alţi vestiţi profileri veniţi de pe nu ştiu unde, să spunem că o anume persoană este vinovată sau că este sigur omor. Este o aroganţă care denotă incompetenţă. Nu poţi să faci asta, nu este normal. Omorul trebuie dovedit cu probe. În condiţiile în care nu cunoşti dosarul, nu ai datele de medicină legală, nu poţi să dai verdicte. Pentru mine medicul legist şi criminalistul sunt dumnezeii mei. Eu fără ei nu înţeleg mai nimic.

Ce poţi spune din punct de vedere psihologic despre Vasile Pascale, cel care şi-a înjughiat iubita cu ciobul şi apoi i-a abandonat cadavrul pe câmp?

În primul rând locul în care ei s-au întâlnit presupunea ca cineva să cunoască acel loc. Acolo era o boschetărie şi mai este o chestiune. Este important să faci diferenţa între a te întâlni cu cineva pentru a întreţine relaţii sexuale într-o pensiune, hotel sau acasă la tine sau dacă te întâlneşti cu cineva la o periferie, pe un câmp. Pentru că dacă mă duc la o periferie, asta înseamnă intenţia de a veni şi a pleca repede.

Cine cunoştea locul?

Ea cunoştea. Este important şi faptul că actul sexual nu s-a putut consuma din motive fiziologice. Asta l-a înfuriat. Adică cum, eu bat drumul ca prostul pentru tine şi tu...

După faptă, Vasile Pascale a plecat la mare. Ce vă spune asta?

Este pur şi simplu una dintre caracteristicile criminalilor feroce. Indiferenţa afectivă. Atunci când te duci cu o victimă într-o boschetărie, plină de gunoaie, atunci te aştepţi ca în viaţa lui să nu fi existat relaţii de profunzime, este posibil să nu fie căsătorit pentru că nu-şi poate permite luxul de a sta într-o relaţie stabilă. Atunci când tratezi o femeie ca pe un gunoi, o laşi acolo la faţa locului ca pe un gunoi. Dacă ar fi avut un minumum de respect faţă de femeia aceea, ar fi ţinut cont de faptul că avea o preblemă fiziologică şi nu s-ar fi întâlnit cu ea acolo. Practic a fost o întâlnire între dispreţului lui faţă de sexul feminin şi lipsa ei de resect faţă de ea.

Acolo este un loc frecventat de oamenii străzii. Primul suspect a fost chiar unul dintre boschetarii, chiar cel care a descoperit cadavrul, care culmea avea şi antecedente de omor. Nu este un caz singular ca cel care să descopere o faptă să aibă şi antecedente penale, iar atracţia ta ca poliţist este mare să-l acuzi. Criminalul, în cazul din Ploieşti, a fost descoperit studiind profilul de Facebook al victimei. Ofiţerul de caz de la Direcţia de Investigaţii Criminale a fost cel care a pus degetul pe autor pe fotografia de la profilul lui de Facebook.

Totuşi, te-ai fi aşteptat că un criminal să se ascundă o perioadă, nu să se fotografieze pe plajă.

Avem prejudecata, cumva de înţeles, că post factum autorul ar face lucruri iraţionale. Nu. Autorul face lucruri foarte raţionale, de continuare a vieţii. Este un efort de a se readapta la o viaţă din care a dispărut cineva. Este o posibilă explicaţie, poate nu cea mai corectă.

Am avut un dosar cu incendieri în serie, undeva prin Ardeal. Era o simulare de incendiere, tipul urmărea să obţină nişte bani. A tras focuri de armă în maşina proprie, şi-a dat foc la casă cu familia înăuntru şi am reconsitutuit comportamentul membrilor familiei în situaţie de incendii. Percepţia naivă în situţie de incendiu, ca să dau un exemplu, este că victima se aruncă pe geam şi face lucruri ieşite din comun. Nu, este o prostie. Oamenii acţionează raţional. Ies pe intrarea principală pe care au intrat, urmează aceeaşi rută pe care au intrat sau cu care au fost obişnuiţi să o folosească şi nu se aruncă de la etaj, nu dau cu capul în ziduri ş.a.

A fost vreun caz care v-a impresionat, care v-a rămas în memorie?

Da, cazul unui copil victimă. Un copil care m-a scos din priză. Două săptămâni nu am mai putut lucra. A fost violat cu o bestialitate ieşită din comun. Violat oral şi anal de doi autori. I-au scos pur şi simplu dinţii din gură. Cu penisul, nu din lovituri cu pumnul. Mâinile şi picioarele rupte, pentru că l-au violat unul prin spate şi unul prin faţă, în limbajul lor se numeşte “joagărul”. Picoarele şi mâinile au fost rupte prin răsucire. A fost lăsat dezbrăcat afară în plină iarnă. A mers ce a mers şi apoi s-a prăbuşit. A murit de hipotermie copilul. Dar am făcut greşeala să-l asociez cu o figură cunoscută, cu un copil din familia mea, semăna bine cu o rudă, şi în momentul acela am clacat şi am luat o pauză. Cazurile cu copii sunt cele care dau peste cap şi medicul legist, şi poliţistul. Cred că este o problemă pentru toţi. Chiar şi pentru infractori. Dacă te duci în penitenciar şi vorbeşti cu infractorii, indiferent de faptele comise de ei, copiii sunt un punct sensibil.

Prin urmare există o limită şi pentru un investigator

Cred că există o limită pentru fiecare. Eu sunt împotriva celor care spun că trebuie să te înveţi cu toate. Nici nu trebuie să faci o bravadă din asta, că rezişti. Trebuie să te păstrezi şi pe tine ca om. Dar noi ne facem singuri igiena psihică. Eu nu lucrez la două cazuri odată. Mi-este imposibil. Acum am un viol urmat de moartea victimei şi am interpretarea comportamentului non-verbal şi verbal în urma audierilor.

Cât de important este studiul comportamentului non verbal în timpul unei anchete?

Despic gesturi, emoţii, absolut tot. Este important asta, dacă se vede transpiraţia la audiere eu trebuie să mă întreb întâi ce temperatură era în cameră de respectivul transpiră. Suspecţii vinovaţi, acuzaţi pe drept, au acelaşi comportament cu suspecţii nevinovaţi, acuzaţi pe nedrept. Unul inocent acuzat pe nedrept dă aceleaşi reacţii ca unul vinovat acuzat pe drept. Am avut suspect care s-a dat cu capul de podea, a făcut muşiţă la gură, i se uscase gură, bea apă de ne înnebunise pe toţi, urla, ţipa, transpira, tremura din toate mădularele, în cele din urmă s-a dat cu capul de podea la propriu şi spunea continuu, <<nu sunt eu, nu sunt eu>>. Şi nu a fost el. Dar pe semnele minciunii nu reflecta decât faptul că el era acuzat pe drept. I-am spus procurorului că nu este el, lăsaţi-l în pace şi a fost scos din cercul de suspecţi. Este un domeniu foarte riscant. Nu există reţete de interpretare a comportamentului simulat. Nu există un nas lung al lui Pinocchio. Nu există aşa ceva, să zici că dacă face asta şi asta sigur minte.

Până la urmă este matematică aici.

Este. Noi, în interpretarea comportamentul nonverbal, facem matematică pură. Cel care m-a ajutat cel mai mult să înţeleg comportamentul non verbal este un profesor de matematică de la Universitatea din Reykjavik din Islanda. A simţi nu este o problemă, a simţi că eşti pe calea cea bună ţine de fler, de inspiraţie şi de experienţă, dar trebuie să şi dovedeşti. Noi, pentru fiecare afirmaţie, trebuie să avem dovada. Am fost luat puţin peste picior de un mare profesor, care este guru în domeniu, şi care mi-a spus că suntem contemplativi. Asta ar fi chiar o virtute, pentru că este un apanaj al filisofilor. Dar eu, dacă zic că autorul este un tânăr cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani, trebuie să argumentez de ce spun asta. Pentru că lipsa de autocontrol este caracteristică tinerilor, 18-21 de ani, a sărit gardul într-un anumit mod şi nu în altul, deci este agil, iar unul de 50 de ani nu ar fi putut să sară aşa. Şi demonstrez, prin îndoitura pe care a făcut-o la gard, când a sărit sau dacă a rupt o fibră de sticlă în două locuri.

Calculăm cu criminalistica greutatea pe care ar fi putut să o aibă corpul uman. Dacă îi dă greutatea, îi dă tipul somatic. Dacă îi dă tipul somatic, îi dă tipul de temperament. Dacă îi dă tipul de temperament, îmi dau seama de ritmul lui neurofiziologic la locul faptei în momentul acela. Şi eu argumentez orice. Dacă s-a suit pe victimă şi i-a rupt coastele, îmi spune despre greutatea pe care a avut-o, dar trebuie să o pun în relaţie cu rezistenţa oaselor. Ţiganii au oase foarte tari. Nu ştiai? Nu scrie în cărţi! La medicină legală le sare polizorul din cap când îl declotează, sar scântei. Au ţesutul osos foarte dur. Românii, nu. Faptul că i-a rupt coastele mă pune în relaţie cu greutatea lui corporală, cu rezistenţa oaselor. Aşa calculez. Şi zic - în jur de 60 de kilograme. Dar dacă s-a aruncat? Atunci faci expertiza judiciară de aruncare pe un cadavru sau pe un dinamometru cu aruncarea unei greutăţi. Trebuie să fiu foarte precis. Noi nu ne dăm cu părerea, noi dovedim şi nu suntem contemplativi. Rapoartele noastre sunt trecute în rechizitorii. Pe tot ceea ce spunem, pe tot ceea ce scriem noi trebuie să fim de necombătut. Deocamdată nu ne-a contestat nimeni, pentru că am fost foarte riguroşi.

Cine este Dorin Dumitran

Dorin Dumitran (41 de ani) este de fel din Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Psihologie şi Sociologie din Bucureşti. Din anul 2005 lucrează în cadrul MAI, mai întâi la Serviciul de Prevenire a Criminalităţii din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova, ca psiho-sociolog, pentru ca din anul 2014 să fie cooptat de IGPR, la Bucureşti, unde lucrează ca profiler în cadrul Serviciului de Analiză Comportamentală. În 2014 s-a şcolit la FBI, în cadrul Behavioral Analysis Unit, dar şi-a desăvârşit cunoştinţele în domeniu şi în urma unor schimburi de experienţă în cadrul Poliţiei şi Jandarmeriei din Franţa şi Spania.

La încheierea discuţiei cu Dorin Dumitran, acesta a concluzionat, în urma tuturor cazurilor de care s-a ocupat: „Oricine poate să omoare, dar nu toată lumea poate viola“.