Patimile marilor duhovnici ai României. Arsenie Boca, Arsenie Papacioc şi Iustin Pârvu - amintiri din Iad: slujba Învierii în mină, bătăi crunte în beciurile Securităţii
0
Sfântul Ardealului, Duhovnicul Moldovei, Patriarhul Dobrogei. Arsenie Boca, Iustin Pârvu şi Arsenie Papacioc, cele trei mari personalităţi ale ortodoxiei româneşti au în comun şi suferinţele îndurate în temniţele sau lagărele de muncă forţată. Pe niciunul prigoana vemurilor nu i-a clintit din credinţă, chiar dacă încercările şi caznele la care au fost supuşi au fost umilitoare.
Părintele Arsenie Boca (29 septembrie 1910 - 28 noiembrie 1989) - Sfântul Ardealului
Atât regimul monarhist cât şi cel comunist, vedeau în Arsenie Boca o ameninţare, prin prisma presupuselor relaţii legionare. Duhovnicul s-a apărat întotdeauna cu acelaşi argument: lipsa distincţiilor între orientarea politică a oamenilor care îi solicitau sfatul. Dacă regimul monarhist s-a rezumat la atenţionări, când comuniştii au preluat puterea, Boca a devenit automat „persona non grata“.
Părintele Arsenie Boca a fost arestat prima oară în iulie 1945 la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea şi anchetat la Râmnicu-Vâlcea, transferat apoi la Siguranţa Generală din Bucureşti. Din dosarul de urmărire a Părintelui Arsenie Boca reiese că a fost eliberat din arestul Siguranţei Generale din Bucureşti în jurul datei de 30 iulie 1945, la ordinul Ministrului Afacerilor Interne, acuzaţiile care-i fuseseră aduse fiind complet nefondate.
„Totul a plecat de la excesul de zel al proaspătului ministru al Cultelor, Constantin Burducea, care, pentru a se face util guvernului Groza, promisese că va curăţa Biserica de persoanele vinovate de participarea la crime de război şi la dezastrul ţării. Printre cei «vinovaţi» a fost considerat şi părintele Boca, care, în acea perioadă, desfăşura o amplă campanie catehetică, menită să-i pregătească pe monahi şi credincioşi să facă faţă tăvălugului comunist. Anchetatorii, care nu dobândiseră încă năravurile Securităţii, şi-au dat repede seama de eroare, iar părintele a fost eliberat, întorcându-se la Mănăstirea Brâncoveanu”, spune dr. George Enache în articolul „20 de ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Arsenie Boca” apărut în Ziarul Lumina (sâmbătă, 28 noiembrie 2009).
Arsenie Boca a fost anchetat de mai multe ori, între 1945 şi 1948, la Râmnicu Vâlcea, Braşov şi Făgăraş. În final, pentru a-l salva, Mitropolitul Nicolae Bălan îl aduce, pe 25 noiembrie 1948, la Prislop, în judeţul Hunedoara. Credea că îl poate proteja, însă adevăratele probleme ale lui Boca abia urmau să înceapă.
Arsenie Boca, la Prislop, în judeţul Hunedoara
Planul Securităţii pentru compromiterea lui Arsenie Boca
Pe 25 noiembrie 1948, Arsenie Boca ajungea la Mănăstirea Prislop, din Ţara Haţegului. Călugării greco-catolici, prigoniţi de regimul comunist, lăsaseră locul în paragină. Iniţial, mănăstirea trebuia să fie una de călugări, însă, până la urmă, este transformată într-un aşezământ pentru măicuţe, sub conducerea stareţei Julieta Constantinescu, numită Zamfira, după călugărire.
Arsenie Boca îşi reia titulatura de preot duhovnic, iar mulţimile ce-l urmau orbeşte la Sâmbăta de Sus încep să-şi facă apariţia şi în Hunedoara, iar Securitatea se pune în mişcare. Pe numele lui Boca este închegat un dosar de urmărire, numărul 564, pe a cărui copertă, colonelul Gheorghe Crăciun scria: „A se strânge material compromiţător contra lui Arsenie Boca“, adăugând apoi, într-un raport separat:
„Arsenie Boca este un element ostil şi duşmănos regimului, care caută să deruteze oamenii de la muncă, infiltrându-le în suflet misticismul şi fanatismul, speculându-le în acelaşi timp ignoranţa. Faţă de cele de mai sus s-au luat măsuri pentru a se face o reţea informativă serioasă în mediul acestuia, în sensul de a trimite la el elemente bine instruite, eventual travestite, care să caute a-l compromite (…) Mutarea lui Arsenie Boca în altă parte nu rezolvă problema, atâta vreme cât nu e compromis“.
Din rapoarte rezultă că Arsenie Boca era urmărit pas cu pas, zi şi noapte, prin prieteni sau simpli observatori, în biserică sau pe stradă, în atelier sau în intimitate. Întreaga sa viaţă era recompusă: la ce oră a ieşit din casă, cum era îmbrăcat, în ce tramvai s-a suit, ce loc a ocupat, cine a trecut pe lângă el.
La dosar există delaţiuni de la apropiaţi ai părintelui, de tipul: „Fachiristul Arsenie Boca“ sau „Paranoic, voia şi el să aibă aureola de mare duhovnic“. Când materialul informativ a fost suficient, Securitatea s-a pus în mişcare.
Privind spre cer, nemişcat
Pe 16 ianuarie 1951, la ora 5 dimineaţa, 10 securişti spărgeau uşa chiliei în care dormea Arsenie Boca. Părintele este trimis, fără judecată, la muncă, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru mai bine de un an.
Eliberat în aprilie 1952, Boca revine la Prislop, însă pentru scurt timp: este din nou arestat şi anchetat la Timişoara, Jilava şi Oradea. Două mărturii datează din această perioadă, ambele reproduse în documentarul „Părintele Arsenie Boca, Omul lui Dumnezeu“, în regia lui Nicolae Mărgineanu.
În una din mărturii, preotul Viorel Trifa redă spusele unui fost gardian, angajat la una dintre închisorile la care fusese deţinut Boca. „I-au spus părintelui să le spună ceva despre Dumnezeu, ca să-i facă să creadă. Şi părintele le-a spus că la al doilea rând de porţi ale închisorii, se află două femei. Le-a descris, cu lux de amănunte, ce avea fiecare în desagă. Cei doi gardieni au fugit şi le-au scotocit femeilor în saci. La întoarcere, au reclamat la conducerea închisorii că printre deţinuţi se află un părinte care vede prin ziduri.“
Dezbrăcat de haina monahală şi scos din Altar
Arsenie Boca este eliberat după alte şase luni. Se întoarce, din nou, la Prislop. În luna mai 1959, printr-o decizie a Episcopiei Aradului, i se interzice să mai poarte haina monahală şi să slujească la altar ca preot, pedepse aplicate, în mod normal, celor vicioşi sau cu grave abateri disciplinare.
Scena este descrisă de măicuţa Celestina, cea care a adunat zicerile lui Arsenie Boca din cartea „Seminţe duhovniceşti“: „Părintele a ieşit din altar şi, în faţa iconostasului, ne-a citit hârtia pe care o primise cu o zi înainte: trebuia să părăsească mănăstirea în 48 de ore, fiindcă era un element dăunător vieţii monahale de la Prislop! Să nu poată face nici măcar Paştile cu noi! Ce câini! Însă Dumnezeu şi părintele n-au voit aceasta şi, pe când ne tânguiam noi, a venit în grabă o maică să ne spună că avva (n.r. – duhovnicul) a căzut de pe o scară şi şi-a rupt câteva coaste! Voia Domnului, voia părintelui! A mai rămas astfel cu noi avva încă două săptămâni, până când au venit câţiva indivizi îmbrăcaţi la costum, cu o căruţă, să-l ia“.
Mănăstirea de la Prislop este închisă, iar măicuţele, obligate să se întoarcă în lume. Aşezământul devine azil de bătrâni. Iar Arsenie Boca este din nou pe drumuri, de data aceasta fără haina monahală.
Părintele Iustin Pârvu (10 februarie 1919 - 16 iunie 2013) - Duhovnicul Moldovei
Despre suferinţele părintelui Iustin a vorbit el însuşi de câte ori a fost întrebat în ultmii ani de viaţă, dar există şi mărturii indirect despre patimile la care a fost supus de comunişti. Astfel, detalii despre dosarul întocmit de Securitatea din Roman părintelui Iustin Pârvu au fost făcute publice recent de ziarul Lumina, publicaţie a Patriarhiei Române.
Dosarul, mai puţin cunoscut, conţine detalii legate de arestările din 1948 operate în Roman odată cu aplicarea la nivel naţional a ordinului nr. 5 al Cabinetului ministrului Afacerilor Interne. Toţi cei suspectaţi de activitate legionară au fost arestaţi atunci, iar în fostul judeţ Roman au fost reţinute 44 de persoane suspectate că ar duce activitate legionară conspirativă. Printre aceştia s-au numărat studenţi, intelectuali, preoţi şi chiar elevi din liceele romaşcane.
Între ei s-a aflat şi Iustin Pârvu, care avea atunci 29 de ani şi era student la Seminarul Sfântul Gheorghe din Roman. Dosarul arestării obţinut de la CNSAS la cererea Civic Media, cuprinde astfel şi două fotografii, faţă-profil ale părintelui Iustin Pârvu.
Părintele Iustin Pârvu anchetat de Securitate la Roman FOTO arhiva CNSAS
Episodul arestării a fost descris chiar de părintele Iustin, într-un interviu acordat în 1991 pentru revista „Credinţa Neamului“ publicaţie a Mănăstirii Neamţ.
„Mi-amintesc că pe la începutul lunii mai a anului 1948, pe când eram în ultimul an de studii la seminarul de la Roman, pe neaşteptate am fost înşfăcat de nişte vlăjgani şi împreună cu încă cinci colegi, am fost înghesuit într-o maşină şi dus sub ameninţare la securitate. Totul s-a produs atât de repede, de năucitor, încât pe moment n-am realizat ce se întâmplă cu mine. Ba mai mult, mi-am zis în sine cu naivitate că la mijloc nu poate fi decât o eroare, întrucât nu mă ştiam culpabil cu ceva“, relata părintele Iustin Pârvu.
În fişa personală întocmită de Securitate, părintele Iustin era caracterizat ca „temperament impulsiv, mistic şi puţin sincer”.
„La Securitate, cum toate încăperile erau ticsite cu arestaţi, între care preoţi, avocaţi, medici, profesori, elevi de la alte şcoli din oraş, iar dispoziţia era ca cei aduşi acolo să stea într-o izolare totală spre a nu putea comunica unul cu altul, alături de colegii mei am fost urcat în podul unei clădiri, culcat cu faţa în jos şi pus sub supravegherea a trei haldăi care ţineau pistoalele automate aţintite asupra noastră. Nu aveam voie să facem nici o mişcare, darămite să vorbim“, a povestit părintele Iustin.
Ancheta şi condamnarea
„Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită“.
În urma anchetei, părintele Iustin a primit o condamnare de 12 ani de muncă silnică, executaţi la Suceava, apoi la Aiud şi Gherla. De asemenea, a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea.
Slujbă de Înviere la 800 de metri sub pământ
Părintele Iustin Pârvu a povestit cum în anul 1954, a sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ în mina de sare de la Baia Sprie.
„Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei”.
„Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor am intrat cântând „Hristos a Înviat!”. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă.” - Iustin Pârvu
Nicolae Chizbăian era atunci şoferul Exploatării miniere de la Baia Sprie. El i-a dus pe deţinuţi de la duba-vagon, la barăcile odioase, el ducea mâncarea în colonie şi transporta răniţii la spital. Într-un interviu-document publicat pe pagina marturisitorii.ro., Chizbăian îşi aminteşte cum erau întâlnirile cu deţinuţii:
„Toate întâlnirile cu deţinuţii erau şocante. Că pentru ei toată viaţa a fost un calvar. Iarna, când i-a adus, erau dezbrăcaţi şi în bocanci fără ciorapi, amărâţi, slabi, vai de mine! Erau distruşi fizic, dar au reuşit să se păstreze lucizi prin credinţă şi prin felul lor de a fi. Erau foarte demni. Tot de la ei ştiu că au fost cazuri că li s-au dat suplimente de hrană, dar nu au vrut să le primească pentru că „noi ne limităm la mâncarea câtă o primim, că azi ne daţi şi ne umflăm stomacul şi mâine nu vom avea nimic”. Erau de o corectitudine şi de o disciplină ei între ei de nu vă puteţi închipui. Aveau un respect reciproc de nu-i adevărat. Se ajutau unul pe celălalt că erau în stare să-şi dea viaţa unul pentru celălalt”.
Pentru că era considerat „legionar periculos”, la expirarea termenului de detenţie a fost trimis în lagăr de muncă pentru 72 de luni, fiind eliberat pe 6 mai 1964.
Comuniştii nu i-au permis imediat să revină în mănăstirea Durău şi a muncit la exploatările forestiere din zonă până să primească aprobarea de a reveni la viaţa monahală.
Arsenie Papacioc (13 august 1914 - 19 iulie 2011) - Duhovnicul de la malul mării
Despre duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol, judeţul Constanţa s-au scris pagini întregi. Părintele Arsenie Papacioc este cunoscut pe de o parte pentru faptul că a fost condamnat pentru credinţa sa şi a ajuns în închisorile comuniste, dar după aceea şi-a trăit viaţa până la aproape 100 ani în slujba celor din jur.
Arsenie Papacioc s-a născut în zi mare, la 15 august 1914, în satul Misleanu, din comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa. Anghel, aşa cum a fost botezat, a fost al 7-lea copil agentului sanitar Vasile Papacioc şi al soţiei sale Stanca.
Numele familiei vine de la o poreclă dată bunicului său aromân, preotul Albu venit din Macedonia grecească. „Popa cu cioc“ s-a transformat în renume datorită celui care avea să fie supranumit, chiar de către clerici, „Patriarhul Dobrogei”.
Parintele de la mănăstirea Techirghiol Foto Arhiva Adevărul
În anul 1932, la vârsta de 22 de ani, Anghel Papacioc absolvă Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti după care pleacă la Braşov şi se angajează la fabrica de armament Malaxa, unde lucra şi fratele său mai mare Radu. Devine membru al Mişcării Legionare şi participă la tabere ideologice, dar nu există documente cu privire la participarea sa la acţiunile extremiste.
În decembrie 1938 a fost arestat de poliţia politică a lui Carol al II-lea, şi întemniţat în lagărul de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi confecţionând cruciuliţe, troiţe şi icoane.
În aprilie 1940 este eliberat şi se stabileşte în Zărneşti - Braşov unde lucrează ca secretar la un avocat, iar abdicarea regelui Carol al II-lea îl propulsează în administraţia publică. Devine în octombrie 1940 primar al comunei Zărneşti.
Condamnat de regimul Antonescu pentru insubordonare
După rebeliunea legionară din ianuarie 1941, regimul Ion Antonescu îl condamnă la 6 ani de închisoare pentru insubordonare. Cere să fie trimis pe front, dar este rechemat în închisoare la Aiud, astfel că fuge în Iugoslavia, dar în iunie 1942 este prins şi predat grănicerilor români. Iese de la Aiud în septembrie 1946 şi se întoarce acasă, la Misleanu, hotărât să devină monah.
În ianuarie 1947 pleacă la mănăstirea Cozia, unde intră ca „fratele Anghel“. Este numit profesor de educaţie la mănăstirea Turnu, unde le predă elevilor despre Iisus Hristos. În august 1948 a fost trimis la Schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana. Stă aici până în ianuarie 1949, când merge mai departe la mănăstirea Sihăstria, unde îl întâlneşte pe părintele Ilie Cleopa. Alături de acesta petrece un timp în pustie, singuri cu Dumnezeu.
În septembrie 1949, Anghel Papacioc a fost trimis la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la atelierul de sculptură. Aici devine călugăr şi primeşte numele de Arsenie. Intră în gruparea Rugul Aprins, din care făceau parte preoţii pasionaţi de ştiinţele exacte, artă sau filosofie. Membrii grupării se întâlneau în fiecare seară de joi în bibiloteca mănăstirii Antim şi dezbăteau probleme sociale din perspectivă spirituală. Slujeşte aici până în iunie 1950, când pleacă la mănăstirea Slatina.
Condamnat şi de comunişti
Este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, pentru aceleaşi acuze din timpul regimului Antonescu.
„În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise”, arată George Enache, în articolul „Închisorile părintelui Arsenie Papacioc”, din ziarul Lumina, publicaţie a Patriarhiei Române.
Părintele Arsenie Papacioc anchetat de Securitate FOTO ziarullumina.ro
Judecat în lotul Rugul Aprins, părintele Arsenie a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964.
Părintele Ilie Cleopa (10 aprilie 1912 - 2 decembrie 1988)
Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa, unul din cei mai cunoscuţi duhovnici şi predicatori pe care i-a avut Mănăstirea Sihăstria şi Moldova s-a născut pe 10 aprilie 1912, în comuna Suliţa, din judeţul Botoşani, fiind botezat Constantin.
A fost ucenic al părintelui Paisie Olaru şi în 1929, la vârsta de 17 ani, s-a alăturat obştii schitului Sihăstria, alături de fratele mai mare, Vasile. Constantin a fost tuns în monahism în august 1937, primind numele Cleopa. Mai târziu a ajuns egumenul schitului şi apoi a fost făcut arhimandrit când lăcaşul s-a ridicat la rang de mănăstire.
Săltat de Siguranţă în timpul slujbei
În 1948, urmărit de Siguranţă, s-a retras pentru şase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria. S-a întâmplat chiar pe 21 mai, de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, atunci când părintele a slujit Sfânta Liturghie, iar la predica zilei a lăudat râvna marilor împăraţi.
„În ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena ţineam predică şi am zis: Să dea Dumnezeu ca şi conducătorii noştri de acum să fie ca Sfinţii Împăraţi, ca să-i pomenească Biserica în veac! Atunci unul din popor m-a şi înregistrat şi nici n-am apucat să-mi scot veşmintele, că a venit o maşină şi mi-au zis să merg cu ei. M-au dus la Târgu Neamt şi acolo m-au pus într-un beci care nu avea decât un pat de ciment. Apoi m-au anchetat timp de cinci zile, ţinându-mă fără apă şi fără mâncare. Pe urmă mi-au dat drumul”, le povestea mai târziu Ilie Cleopa ucenicilor.
Stareţul s-a retras apoi în Munţii Sihăstriei, şi-a făcut un bordei din lemn în pământ şi s-a rugat neîncetat ziua şi noaptea.
Anchetat împreună cu părintele Arsenie Papacioc
Pe 30 august 1949, părintele Cleopa a fost numit stareţ al Mănăstirii Slatina, din judeţul Suceava unde a întemeiat o obşte cu peste 80 de călugări. Nici aici nu a avut linişte decât până în 1952, atunci când Securitatea a declanşat o anchetă amănunţită în obştea mănăstirii. Au fost reţinuţi atunci Părintele Cleopa, Ieromonahul Arsenie Papacioc şi fratele Constantin Dumitrescu pe care i-au dus la la Fălticeni pentru anchetă.
„Dumneata sabotezi economia naţională şi spui că astăzi este Gheorghe, şi mâine Vasile şi este sărbătoare, iar oamenii pun ţapina jos, şi nu mai lucrează!”, îi reproşau securiştii părintelui Cleopa.
Şapte ani de pribegie în munţii Neamţului
Stareţul a fost ameninţat să nu mai facă propagandă religioasă, după care i-au dat drumul. Părintele Cleopa s-a spovedit apoi la duhovnicul său şi, cu sfatul lui, s-a retras împreună cu Ieromonahul Arsenie Papacioc, în Munţii Stânişoarei timp de doi ani (1952-1954).
După doi ani de pribegie, a fost readus în mănăstirea Sihăstria, la ordinul patriarhului Iustinian, dar între anii 1959-1964 a urmat persecuţia bisericii, cea mai grea perioadă a monahismului românesc din secolul XX.
Mai întâi au fost excluşi din monahism pentru toată viaţa stareţii şi duhovnicii la care veneau mulţi credincioşi. Apoi au fost excluşi din mănăstiri toţi călugării până la 55 de ani şi maicile până la vârsta de 50 de ani. Decretul a fost aplicat sub controlul Securităţii şi cu supravegherea organelor politice, iar până în primăvara anului 1960 au fost excluşi din mănăstiri peste 4.000 de monahi şi monahii.
În aceste condiţii, în primăvara anului 1959, Părintele Cleopa s-a retras pentru a treia oară în Munţii Neamţului, unde şi-a petrecut următorii cinci ani. S-a reîntors la Mănăstirea Sihăstria în toamna anului 1964, ca duhovnic al întregii obşti.
„Mânca-v-ar Raiul!“, aşa îi binecuvânta părintele Cleopa pe toţi cei care îi cereau o vorbă pentru suflet. A plecat din această lume pe 2 decembrie 1998, fiind condus pe ultimul drum de mii de credincioşi.
Unul dintre cei mai mari duhovnici ai zilelor noastre, părintele Gherontie Puiu a fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste, a petrecut zece ani într-o grotă din Bucegi, ca un sihastru, şi a fost însoţit, de-a lungul vieţii pline de credinţă, de Maica Domnului, care i s-a arătat în viziuni.
O viaţă ca nici o alta, plină de miracole şi credinţă, a fost ceea ce i-a rezervat Dumnezeu părintelui Gherontie Puiu. La naştere, după ce mama murise în chinurile facerii, copilul, despre care s-a crezut că nu mai trăieşte, a fost aruncat de moaşe pe malul unei ape. A fost găsit de o localnică şi luat acasă, într-o localitate din apropierea Paşcaniului.
În copilărie i se arată pentru prima dată Maica Domnului care îi spune că fiul cel mare al familiei Puiu, care îl adoptase, va sta mulţi ani prizonier de front, o viziune care s-a adeverit.
Preotul sălăjean Ilie Borz a decis că moartea e preferabilă lepădării de credinţă. A refuzat să cedeze ameninţărilor Securităţii şi a predicat ani de zile în clandestinitate, motiv pentru care regimul de la acea vreme a decis să îl reducă la tăcere închizându-l mai întâi la Jilava, iar apoi la Aiud, unde a murit, oficial, în urma unui atac de cord. Martorii spun, însă, că moartea lui a survenit, în urma unei injecţii făcute de medicul închisorii.
Potrivit istoricului Marin Pop, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, Ilie Borz s-a născut într-o familie de ţărani în satul sălăjean Marin. Primele şapte clase le-a urmat la şcoala din comuna Marin după care şi-a continuat studiile liceale între 1932-1935 la liceul « Samuil Vulcan » din Beiuş.
Iuliu Hossu este una dintre personalităţile româneşti al cărui nume te face să te înclini. Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, a citit Proclamaţia Unirii Transilvaniei cu Regatul, la Alba Iulia, în 1918. A luptat pentru drepturile credincioşilor greco-catolici din Ardeal, a fost prigonit de comunişti şi închis în temniţa de la Sighet.
Pentru faptele sale şi bunătatea despre care cei care l-au cunoscut vorbesc, Papa îl numeşte cardinal devenind astfel primul cardinal al românilor.
Se încarcă comentariile...
