Obiceiuri unice din Bihor, în Săptămâna Patimilor. Ce sunt Lioara, Joimărița sau focurile strămoșilor

Loc cu tradiții cu totul speciale, Bihorul nu face excepție de la regulă nici în Săptămâna Patimilor. Se bate toaca, joacă suratele, se aprind focuri pentru sufletele strămoşilor și multe altele, uneori chiar sub formă de festival.

Fetele îşi dăruiau "felegi", adică ştergare ţesute chiar de ele Foto: Ansamblul Codrenii Bihorului

Gospodarii au început curăţenia prin ogradă, femeile deschid lăzile cu zestre, scot ștergarele, prosoapele şi, împreună cu pernele şi dricarele (dunele) le aşează la soare, ca să le aerisească. „E un simbol al al curățeniei și al purificării casei și gospodăriei”, spune Vasile Todincă, cercetător științific la Secția de Etnografie a Muzeului Țării Crișurilor din Oradea.

Focul din Joia Mare

În Joia Mare, numită și Joimărița, Joia Neagră sau Joia Patimilor, în Bihor există credința că se deschid mormintele, iar sufletele strămoşilor se întorc acasă, să fie alături de membrii familiilor, până după Paști.

De aceea, oamenii aprind focuri prin curți, în fața casei și în cimitire, ca sufletele celor trecuţi la Domnul să se încălzească la ele, dar şi ca focul să alunge spiritele rele, vremea rea şi necazurile. În unele zone, obiceiul a luat o altă formă. Bărbaţii aprind cauciucuri, le rostogolesc din vârful dealurilor spre vale.

Joimăriţa

Joia Mare e şi termenul până la care, în trecut, femeile trebuiau să termine de tors cânepa, altminteri erau pedepsite de Joimăriţa, personaj legendar, considerat patroană a torsului şi a ţesutului, care supraveghează hărnicia.

Legenda spune că femeia umbla deghizată în vrăjitoare, cu găleata cu jăratic, vătrai şi cenuşă, şi le pedepsea pe cele care nu şi-au terminat torsul şi ţesutul până în Joia Mare dar şi pe bărbaţii leneşi ori copiii care nu-şi ajutau părinţii la treburile din gospodărie.

Bate toaca

De joi, la Biserici nu se mai trag clopotele până în seara Învierii, fiind înlocuite cu bătăile de toacă, asemuite cu bătutul piroanelor în mâinile și picioarele lui Isus Hristos. În țara Beiușului, bătăile sunt considerate cântec al lemnului. „Cântecul toacei face legătura între pământ si cer, între uman și divin, între ceea ce se cunoaște și ceea ce nu se cunoaște”, explică crestinortodox.ro.

Împistrirea ouălor

Un alt obicei, rămas încă viu în unele sate de pe Valea Crișului Negru, este împistrirea (încondeierea) ouălor cu motive tradiționale, iar în satul Drăgoteni din comuna Remetea, tradiţia s-a transformat într-un adevărat festival, care adună, an de an, sute de bihoreni cât şi turişti din alte zone ale ţării.

Împistrirea se face cu ajutorul unui instrument numit bizarcă. Femeile topesc ceară de albine și cu ajutorul bizărcii modelează pe ouă diverse motive, păstrate din moși strămoși. Sunt motive geometrice, cum ar fi rombul – care asigură legătura dintre cer și pământ, cercul sau modelele florale - spicul de grâu, trifoiul cu patru foi și frunze, însă un loc aparte îl ocupă motivele religioase – crucea și prescura.

Lioara

Poate cel mai frumos obicei este „dansul suratelor”, ceremonial care în unele părţi are loc în a doua zi de Paşte, iar în altele în Duminica Tomei, când credincioșii îi pomenesc pe cei morți.

După slujba religioasă, fetele ieşeau cântând, două câte două, formând un alai care înconjura biserica, îşi dăruiau una alteia ouă încondeiate, „felegi”, adică ştergare ţesute de mâinile lor, „năfrămuţe”, mărgele sau alte podoabe, ca semn de prietenie şi de „surăţie”, un colac numit „bradoş”, pe care-l frângeau şi-l consumau împreună, ca gest de legătură pe viaţă, prin această „cumunicătură” din rodul pământului, sfinţit la biserică.

În anumite zone, astfel de ritualuri aveau loc şi între fete, şi între băieţi. Ei îşi zgâriau braţul stâng cu semnul crucii solare, până la sângerare, iar apoi îşi suprapuneau zgârieturile, pentru ca sângele să se amestece.

Viaţa satului

În a doua zi de Paști, cimitirele din satele bihorene devin scena principală pe care se „joacă” viața satului. Aici, oamenii dau pomeni și oferă mâncare și băutură pentru sufletele celor plecați, pentru că există credința că cei plecați revin și se reunesc simbolic cu cei din familie. De altfel, în trecut, în preajma cimitirelor se juca și se chiuia.