Românii caută încă în râuri aurul din care s-au făcut brățările dacice. Cum se culege metalul prețios
0Brățările spiralice din aur masiv descoperite în Sarmizegetusa Regia sunt dovada cea mai prețioasă a exploatărilor aurului aluvionar, o tradiție cu rădăcini în cele mai vechi timpuri, care continuă să stârnească interesul românilor.
Toate minele de aur din munții Metaliferi (Hunedoara) au fost închise până la mijlocul anilor 2000, însă căutarea metalului prețios a continuat să îi fascineze pe mulți dintre localnici, într-un ținut cu o tradiție îndelungată în minerit.
Mine de aur închise din anii 2000 în Munții Metaliferi
Numeroase guri de mină zidite odată cu oprirea activității exploatărilor au fost redeschise pe ascuns, iar oamenii au pătruns în galeriile, punându-și uneori viața în pericol, în căutarea filoanelor de aur.
„Au spart pereții și porțile de beton ale galeriilor, făcându-și loc cât să intre pe burtă, ori pe deasupra lor, în munte. Unele erau însă prăbușite sau inundate, astfel că efortul celor care au scotocit după aur putea fi zadarnic. Aurul l-au căutat pentru că se spune că atunci când minele au fost închise, au fost zidite și lăsate așa filoane de aur masiv, ca rezerve de aur la nevoie”, relata un fost muncitor de la Mina Musariu din zona Bradului.
Febra aurului i-a atras chiar și străini pe urmele vechilor mine din Munții Metaliferi, iar unii dintre ei au fost prinși de polițiști și acuzați că au furat minereu de aur din galerii părăsite și că au deținut mercur, folosit la separarea metalului prețios adus din subteran.
Aur aluvionar, căutat în Hunedoara
Aurul a fost căutat nu doar în adâncurile pământului și în carierele deschise în munți. Agenția de Protecție a Mediului Hunedoara a primit, în ultimii ani, mai multe solicitări de la localnicii care aveau nevoie de avize de mediu pentru a putea extrage aurul din râuri.
Cele mai multe provin din zona Bradului – unde au fost descoperite printre vestigiile exploatări aurifere și unelte vechi de aproape patru milenii. Altele solicitări vizează râurile din împrejurimile Hunedoarei, în care aurul a fost căutat încă Evul Mediu.
Numele satului Arănieș de lângă Hunedoara provine din maghiară (Aranyos) şi înseamnă „auriu“, iar la poalele sale curge râul Zlaşti, al cărui toponim slavon înseamnă, de asemenea, „de aur” şi arată că în secolele trecute localnicii se ocupau cu căutarea metalului preţios (aluvionar).
APM Hunedoara a primit cereri pentru avizarea unor perimetre de exploatare de aur aluvionar în Munții Metaliferi, în pârâurile Ardeu, Geoagiu, Valea Tisei, Cremenea, Hoanca Sabăului, Stănija, dar și din râul Cerna și pârâul Cernișoara (zona Toplița, Munții Poiana Ruscă). Râurile Jiu, Strei și Mureș au fost și ele „scotocite” în căutarea firicelelor de aur.
În solicitările adresate Agenției de Mediu, localnicii explică modul în care vor exploata albiile pârâurilor.
„Activitatea de extracție a aurului aluvionar va consta în separarea gravitațională a aurului, împreună cu metalele grele, din aluviunile nisipoase din albia pârâului și cuprinde următoarele faze: extragerea nisipului aluvionar; sortarea gravitațională a acestuia; recuperarea mineralelor grele și a aurului liber; depunerea nisipului sortat gravitațional aproximativ în aceleași zone de unde a fost prelevat. Utilajele folosite sunt jgheabul și draga mobilă”, se arată într-una din cereri.
Potrivit autorilor solicitărilor, în timpul lucrărilor nu sunt folosite substanțe toxice, iar în unele cazuri, instalațiile folosite la extragerea aluviunilor și separarea aurului prin ciururi sunt electrice. După exploatare, aluviunile sunt depuse în albia râurilor.
Aur aluvionar, metoda simplă de extragere
Istoricul Ioan Rusu Abrudeanu explica în volumul „Aurul Românesc” (1933), modul în care dacii și romanii căutau aurul în râuri.
„Cele dintâi exploatări aurifere s-au mărginit la strângerea aurului din albiile râurilor și văilor, unde este adus de ape din stâncile de quarț aurifer, sub forma de foițe sau fire mici și subțiri, ori sub forma de firicele sau grăunțe minuscule și strălucitoare. Acest sistem se practică din timpurile străvechi până astăzi”, arăta publicistul Ion Rusu Abrudeanu.
Dacii și romanii întrebuințau hurca, un plan înclinat format din două scânduri de lemn, așezate una lângă alta, pe care era legată o lână. După ce era identificat zăcământul aurifer, cadrul din lemn era scufundat în albia râului, pentru a fi încărcată cu nisip aurifer sau quartos.
„Planul înclinat este acoperit cu niște bucăți de lână păroasă, pe care se așează o cantitate oarecare de nisip și pietriș, anume în partea mai ridicată a planului înclinat. Apoi cu o găleată se toarnă apa pe nisip și pietriș care mânate astfel de apă se rostogolesc pe plan în jos. Cu sistemul acesta, nisipul care conține aur, fiind mai greu, rămâne lipit de bucățile de lână”, arăta Ioan Rusu Abrudeanu.
După ce era scoasă din apă, lâna era pusă la zvântat, iar apoi erau recoltate granulele de aur. Alteori era folosit șăitrocul, pentru cernerea aurului.
„Bucățile de lână se ridică și se spală într-un vas de lemn, numit șăitroc. Nisipul auros, după o manipulațiune specială a șăitrocului, este împins spre capătul mai strâmt al acestuia, de unde apoi se ia, se amestecă cu mercur, se leagă strâns într-o bucată de pânză și astfel se supune arderii prin foc, sub puterea căruia nisipul auros rămâne condensat într-o bucată rotundă de aur, mai mult sau mai puțin curat (de obicei 12 sau 14 carate)”, arăta istoricul.
Mai dificilă și mai costisitoare era extragerea aurului din munți. Primele mine de aur cunoscute pe teritoriul României datează din secolul al doilea și ar fi fost înființate de romani, în munții Metaliferi.
„Străbunii noștri, daci și romani, necunoscând pe atunci pulberea explozibilă, făceau galerii în mină și zdrobeau stanele mari de piatră, care conțineau aur, prin încălzire, adică prin foc. Bucățile de piatră fiind odată încălzite se turna peste volumul lor mărit oțet și apă, ceea ce făcea sfărmarea lor mai lesnicioasă. Rămășițele doveditoare se mai văd și astăzi la Roșia montană, anume la Cetatea Mare și Cetatea Mică, masive străpunse de un labirint de galerii, din interiorul cărora se scotea minereul cu metal nobil. La facerea galeriilor, care de obicei erau largi și spațioase, ei se mai foloseau de ajutorul unor dălți, numite arrugia. Interiorul galeriilor îl luminau cu niște opaițe de pământ”, arăta istoricul Ion Rusu Abrudeanu.
Minereul aurifer era transportat cu ajutorul sclavilor la morile, numite mai târziu, în epoca Imperiului Austro-Ungar, șteampuri, unde era măcinat și antrenat printr-un curent de apă, pentru extragerea aurului prin spălare sau aluvionare. Metalul prețios urma să fie rafinat (separat de corpuri străine) prin topire și apoi turnat în lingouri.
Brățări dacice de aur realizate din metal adunat din râuri
Din astfel de lingouri au fost turnate, potrivit istoricilor, cele mai prețioase artefacte dacice descoperite în România, brățările spiralice de aur din Sarmizegetusa Regia. Un studiu realizat de dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, sub titlul „13 din 24… – Brăţările de aur regale dacice de la Sarmizegetusa Regia” oferea detalii despre tehnica mai puţin obişnuită în care obiectele au fost realizate.
„În prima fază, meşterii au modelat, prin lovituri ferme de ciocan, capetele lingoului, creând conturul celor două protome de „şarpe”. După cruţarea suprafeţei destinată celor două plăci, care se află în continuarea capetelor de dragon, s-a trecut la faza următoare a realizării brăţărilor. Cu acest prilej, restul lingoului cu profil rectangular a fost transformat, prin ciocănire continuă, într-o bară lungă şi subţire, cu profil circular La sfârşitul celei de a doua faze a procesului de prelucrare, brăţările brute atingeau lungimi desfăşurate considerabile, care variază de la: 177,2 centimetri la 269 centimetri”, arăta istoricul Ernest Oberländer Târnoveanu.
A treia fază a prelucrării acestor brăţări dacice de aur a însemnat realizarea decorului acestora, cu ajutorul unor unelte cu vârf ascuţit (poansoane), din bronz, prin metoda cerii pierdute. Alte decoruri au fost realizate cu dăltiţe sau diverse unelte folosite de bijutieri la gravuri.
În final, piesele brute au rulate pe un tambur de lemn, pentru a căpăta forma plurispiralică. Alături de aur de până la 22 de carate, în compoziţia artefactelor au mai fost descoperite, în cantităţi reduse, argintul şi cuprul, dar şi particule de staniu, stibiu, fier, titan, mangan, calciu, potasiu şi bariu.
Potrivit unor cercetări, prezenţa staniului indica originea aluvială (din râuri) a aurului şi faptul că brăţările au fost realizate din metalul obţinut din spălarea nisipurilor aurifere.
Se încarcă comentariile...
