Porțile de Fier, colosul energetic de pe Dunăre. Cum au fost construite marile hidrocentrale
0Porțile de Fier I, cel mai ambițios proiect hidroenergetic din România, a fost construit în numai opt ani, pe fluviul Dunărea, de români și sârbi. Lacul său de acumulare a rezolvat una dintre marile probleme întâmpinate de navigatori, pe fluviu.
La mijlocul anilor ’50, după abandonarea lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră, România a anunțat cel mai ambițios proiect hidroenergetic din istoria sa: Porţile de Fier I, sistemul hidroenergetic și de navigație de pe fluviul Dunărea care avea să fie una dintre marile resurse de energie ale României deceniilor următoare.
Proiectul hidroenergetic Porțile de Fier I a fost inițiat la mijlocul anilor ’50, iar viitorul lac de acumulare de pe fluviul Dunărea urma să se suprapună defileului Dunării, la intrarea fluviului pe teritoriul României.
Cazanele Dunării, defileul interzis navelor mari
Aici, navigația vaselor mari era extrem de dificilă. Trecerea prin Cazanele Dunării, cu o lungime de circa nouă kilometri, în amonte de Orşova, punea cele mai mari probleme marinarilor.
„Canalul în această secţiune are o lăţime medie de 60 de metri, dar în zona Porţilor de Fier, pe un sector de circa cinci kilometri, lăţimea căii de navigaţie se îngusta la 20 de metri. Doar câte un vapor sau o barjă aveau loc să navigheze prin Porţile de Fier. Pe partea românească, o locomotivă cu ecartament îngust era folosită la nevoie pentru a trage vasele şi barjele în amonte. Uneori, vasele erau trase cu ajutorul unui remorcher. Dura cam două ore – două ore şi jumătate pentru ca un remorcher de 600 de cai putere să tragă o barjă de 80 de tone prin Porţile de Fier”, arăta un raport secret al Agenției Centrale de Informații a SUA (CIA), din 1952.
În anii ’50, peste 2.500 de kilometri din cei 3.000 de kilometri ai Dunării – de la izvoarele sale la Marea Neagră – erau navigabili, însă vasele mari, de 600–1.000 de tone nu puteau trece prin sectorul dintre Baziaș și Drobeta Turnu Severin. Noul lac de acumulare urma să rezolve această problemă.
„Curentul natural în această porţiune face imposibilă navigaţia cu remorchere în susul apei. De aceea vasele se trag la edec cu locomotive de la mal și cu remorchere speciale trase pe cablu. În situaţia Dunării amenajate în baraje, se măresc adâncimile la 5—20 metri şi se micşorează viteza apei. Astfel se creează condiţiile pentru sporirea traficului aproximativ de cinci ori”, arăta inginerul Dorin Pavel, laureat al Premiului de Stat în 1956, într-un interviu din „Scînteia Tineretului”.
Amenajarea Dunării rezolva mai multe probleme ale României
Barajele proiectate în anii ’50 la Porțile de Fier urmau să îmbunătățească navigația pe Dunăre și pentru că gurile fluviului nu ar mai fi fost astupate de mâl și nisip. Planurile de amenajare a Dunării viza irigarea a aproape 1,2 milioane de hectare de terenuri agricole din jurul apei, cu ajutorul lacurilor de acumulare.
„Cele trei lacuri vor putea forma o bază piscicolă de proporţii uriaşe. În solul din apropierea Dunării există multe bogăţii naturale. Acestea, împreună cu energia eletrică și cu apa, creează condiţii favorabile pentru ridicarea unor noi industrii ca: electrosiderurgia, metalurgia, electrochmia, industria alimentară etc. De-a lungul Dunării vor lua fiinţă orăşele noi, se vor strămuta şi dezvolta unele localităţi vechi. Lacurile amenajate vor permite înfiinţarea de staţiuni climaterice. Microclima întregii regiuni se va schimba, devenind mai favorabilă. Prin dublele legături (căi ferate şi şosele) ce se vor forma cu țârile vecine, barajele vor constitui şi punţi peste fluviul Dunărea”, arăta inginerul Dorin Pavel, în 1956.
Sistemul hidroenergetic de pe Dunăre a fost proiectat în anii ’50, de ingineri români și iugoslavi. Atunci, România se afla sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, iar Iugoslavia era condusă de Iosif Broz Tito.
„Fluviul Dunărea, unul din cele mai mari din Europa, constituie o foarte importantă sursă naturală care poate fi folosită pentru producţia de energie electrică. Deosebit de avantajoasă în acest scop este porţiunea cuprinsă între Baziaş şi Turnu Severin, care pe o lungime de 140 kilometri prezintă o diferenţă de nivel de 30 de metri. Această enormă masă de apă permite amenajarea unei uzine hidroelectrice cu o putere instalată de circa 1,5 ori mai mare decât toate centralele electrice existente în prezent în ţara noastră şi poate produce mai mult decât dublu faţă de producţia actuală de energie electrică din R.P. România. Hidrocentrala care se poate amenaja la Porţile de Fier este aşadar comparabilă ca ordin de mărime cu cele mai mari uzine hidroelectrice care sunt în prezent în construcţie în lume”, arăta, în 1956, Călin Mihăileanu, inginer şef în Ministerul Energiei Electrice şi Industriei Electrotehnice.
Șantierul uriaș de pe Dunăre
Piatra de temelie a hidrocentralei Porțile de Fier a fost așezată la 7 septembrie 1964, într-o ceremonie la care au participat Gheorghe Gheorghiu Dej şi Iosif Broz Tito. Lucrările la Porţile de Fier I au demarat simultan, atât pe malul sârbesc al Dunării, cât şi pe cel românesc, unite printr-un pod provizoriu care lega localitățile Gura Văii și Sip.
„În sectorul Cataracte — cum denumesc navigatorii defileul Cazanelor şi al Porţilor de Fier — Dunărea transportă în fiecare secundă peste 5.000 de metri cubi de apă. Pe linia care uneşte localităţile Gura Văii (R.P. Română) şi Sip (R.S.F. Iugoslavia), unde va fi plasată hidrocentrala, energia potenţială a acestui debit atinge impresionanta cifră de 81.800 kW pe kilometru”, informa revista Flacăra în 1964.
O colonie muncitorească a fost înfinţată pe malul Dunării, pentru a găzdui 15.000 de oameni veniţi din toate colţurile ţării, pe șantierul de la Porțile de Fier I.
„Se construiesc zeci de blocuri de locuinţe destinate constructorilor, instalaţii de alimentare cu apă potabilă şi industrială, o linie electrică de 110 kV între Turnu Severin şi Gura Văii — prin care se va face alimentarea cu energie electrică a şantierului — numeroase depozite de materiale. Se montează maşini şi agregate necesare mecanizării lucrărilor grele. Șoseaua dintre Turnu-Severin şi Gura Văii a fost terminată, iar staţia de cale ferată care va deservi şantierul este transformată şi modernizată în vederea sporirii capacităţii de trafic”, informa revista Flacăra, în 1964.
Aproape 10.000 de oameni au lucrat pe şantierul de la Porțile de Fier, iar potrivit unor statistici, circa 100 au murit în accidente de muncă înregistrate în timpul construcţiei barajului şi a amenajării hidro-energetice.
„Două ecluze, două hidrocentrale de o parte şi de alta a fluviului (cu câte şase grupuri generatoare antrenate de turbine care vor consuma fiecare cam de cinci ori mai multă apă decât poartă Oltul la vărsare în anotimpurile ploioase) şi un impunător baraj, acestea sunt principalele lucrări pe care constructorii români şi iugoslavi le vor ridica la Porţile de Fier. Altfel spus, se vor disloca 22 milioane metri cubi de rocă, vor fi turnate betoane însumând trei milioane metri cubi”, informa revista Flacăra, în 1965.
În primi patru ani de la începerea lucrărilor au fost construite ecluzele, cele două centrale electrice şi trei câmpuri deversoare, timp în care fluviul şi-a continuat cursul pe mijloc.
În a doua fază de construcţie, începută în 1968, zona de mijloc a fluviului a fost izolată, pentru a putea fi construite celelalte guri deversoare.
Nivelul apei a crescut şi s-a format lacul de acumulare cu o lungime de 130 de kilometri şi un volum de peste 2.200 milioane metri cubi de apă, care se întinde de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa. Lacul cuprinde zona Defileului Dunării, cel mai mare defileu din Europa, între localitățile Baziaş şi Orşova.
Insula Ada Kaleh, scufundată
Noul lac de acumulare a scufundat în anii ’60, una dintre marile insule de pe Dunăre, insula Ada Kaleh, situată în apropiere de Orşova şi Drobeta Turnu-Severin. Insula avea 1,7 kilometri lungime şi circa 500 metri lăţime.
A fost locuită din cele mai vechi timpuri, iar în anii dinaintea scufundării ei aici mai trăiau circa 600 de oameni, majoritatea turci.
„Numele insulei vine de la două cuvinte: ada (insulă), kale (cetate). Cetatea aceasta, ale cărei urme mai dăinuie şi azi, a avut pe Dunăre rolul pe care-l au în Mediterana fortificaţiile Gibraltarului. Turcii şi austriecii au găsit pe rând la Ada Kaleh locul cel mai prielnic pentru controlul navigaţiei pe fluviu. Nici antichitatea n-a ignorat insula Ada Kaleh. Anticii o numeau Gyraunis. Austriecii au botezat insula cu numele de Carolina, denumirea de azi datând abia din 1878”, informa revista Flacăra, în 1956.
Ada Kaleh, locuită de o populaţie majoritară turcă, a dispărut sub apele Dunării, care au crescut cu aproape 40 de metri în amonte de baraj, iar cei circa 600 de locuitori ai săi au fost strămutaţi sau au emigrat în Turcia şi în ţinuturile Dobrogei. Cetatea Ada Kaleh, construită la începutul secolului al XVIII-lea, în stil Vauban, a fost demontată, iar componentele ei au fost mutate pe insula Şimian de pe Dunăre.
„Ada Kaleh şi-a consumat, în octombrie, zilele ultimei toamne, răsfrângând în lumina blândă a anotimpului, spre încântarea turiştilor veniţi s-o salute în semn de rămas bun, toată nostalgia coloristică a vechilor ei edificii, din care unele vor deveni piese de muzeu atunci când marele lac de acumulare va scufunda insula pentru totdeauna sub oglinda apelor sale”, informa revista Flacăra, în 1966.
Odată cu creşterea nivelului Dunării au fost inundate, pe partea românească, 3.560 hectare, fiind afectate zece localităţi (Orşova, Ada-Kaleh, Eşelniţa, Dubova, Vârciorova, Tufări, Jupalnic, Ogradena, Tişoviţa, Plavişeviţa), unele inundate parţial, iar altele complet.
Șase ani de lucrări la Porțile de Fier I
în vara anului 1969 a fost dată în exploatare prima ecluză de la Porțile de Fier, astfel că problemele de navigație întâmpinate de vasele mari pe cel mai dificil sector al Dunării au fost rezolvate. În vara anului următor au fost puse în funcțiune primele generatoare ale hidrocentralei. Sistemul Porțile de Fier I a fost inaugurat în 15 mai 1972, de foștii președinți Nicolae Ceaușescu și Iosif Broz Tito.
„Obiectivul este simetric fata de axa Dunării și este compus din două centrale hidroelectrice cu cate șase hidroagregate cu turbine Kaplan de mare capacitate, doua ecluze cu dimensiuni de 310 m x 34 metri (câte una pentru fiecare parte) un baraj deversor cu 14 câmpuri deversoare (câte 7 pentru fiecare parte)”, informa Hidroelectrica.
În 1977, a început construcția Sistemului Porțile de Fier II, iar cele 16 agregate ale sale au fost puse în funcțiune în perioada 1984 – 1986.
Statul român şi autoritățile iugoslave au colaborat la proiectarea și construcţia celor două mari amenajări hidroenergetice, necesare pentru producerea de energie electrică şi pentru uşurarea navigaţei pe Dunăre.
Lacul Porțile de Fier I a devenit cea mai mare acumulare hidrotehnică din România și de pe Dunăre. Are o suprafață de 700 de kilometri pătrați și o lungime de 130 de kilometri. Acumularea începe de la barajul Gura Văii, construit în perioada 1964 – 1972, cu o înălțime de peste 60 de metri.
Se încarcă comentariile...
