Atrocităţile de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Mărturia rară despre metodele odioase de exterminare a deţinuţilor
0
O mărturie rară păstrată în arhivele din anii ’50 oferă detalii despre regimul de exterminare la care au fost supuşi mii de români, prizonieri pe şantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră.
Un document confidenţial păstrat în arhivele din anii ’50 ale Radio Europa Liberă (RFE) prezenta una dintre rarele mărturii din acea vreme ale deţinuţilor care au muncit la construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră. Raportul datează din anul 1955 şi descrie viaţa miilor de prioznieri de pe şantierul uriaş din Dobrogea, dar şi câteva dintre atrocităţile săvârşite asupra deţinuţilor. Iată conţinutul acestuia:
Norma zilnică: 1,25 metri cubi de piatră spartă
Bărbatul a muncit pe şantierul de la Canal de la 15 octombrie 1949 la finele lunii februarie 1951. A lucrat la Taşaul şi la Poarta Albă. La Taşaul făcea parte din Colonia de Muncă nr. 1 Capul Midia, unde se găseau în 1949 circa 200 de deţinuţi politici şi 600 de condamnaţi de drept comun, se arăta în raport.
„Norma de muncă era de 1,25 metri cubi de piatră pe zi, de fiecare individ. Piatra, adusă în blocuri cu carele rechiziţionate de la ţăranii din jur, era spartă cu ciocanele şi folosită apoi la construirea danelor din Golful Taşaul, unde se proiecta ridicarea unui mare port pentru deservirea Canalului. Condiţiile de muncă erau primitive şi istovitoare. Uneltele, desperecheate, erau rechziziţionate la întâmplare din diferite puncte ale ţării. Abia în 1950 au fost aduse din Uniunea Sovietică materiale uzate ca vagonete şi câteva excavatoare electrice. Escavatoarele nu puteau fi puse însă în funcţiune fiindcă lipseau instalaţiile electrice”, se arată în document.
Regimul de exterminare de la Canal
Deţinuţii erau cazaţi în barăci acoperite cu carton gudronat, fără apă şi lumină. Apa se aducea cu sacalele din comuna Corbu, situată la câţiva kilometri de şantier, şi se distribuia în raţii foarte mici. Hrana era compusă din 625 de grame de pâine pe zi, o zeamă neagră caldă dimineaţa şi câte un fel de mâncare la prânz şi seara. Iarna barăcile erau încălzite numai o oră pe zi înainte de culcare.
„În iarna anului 1949, care a fost extrem de aspră, au murit degeraţi numeroşi deţinuţi, care erau înlocuiţi cu alţii aduşi din diferite închisori ale ţării. Era un regim de exterminare fizică. Cei care nu îndeplineau norma erau supuşi la pedepse crunte: li se tăia raţia de hrană, li se lua dreptul de a primi pachete şi scrisori ori de a fi vizitaţi de rude, erau stropiţi iarna cu apă şi vârâţi în carcere fără acoperiş, de unde cei mai mulţi erau scoşi morţi de ger. Bătaia era în toi. Echipele de muncă erau comandate de brigadieri recrutaţi dintre deţinuţii de drept comun, în special dintre criminalii cei mai fioroşi, aleşi de colonelul Albon, inspectorul şantierului. Numeroşi deţinuţi politici de la Taşaul au fost ucişi de brigadierii Teodorescu Nicolae – un criminal pederast din Râmnicu Vâlcea, Valer Duhu, Prejbeanu, Levinski şi Stanciugel Marin. Sursa îşi aminteşte numele următoarele persoane ucise de brigadieri pe şantierul de la Taşaul: doctor Ion Simionescu, fost subsecretar de stat al Ministerului Sănătăţii, căpitanul de aviaţie Rambela, ars de viu în cuptorul cărămidăriei de către brigadierul Stanciugel, muncitorul Ion Munteanu, mecanicul Dragomir, ţăranii Ciripel Aurel, Mircea Neagu şi Matei Ion”, se arată în raportul din 1955.
La Poarta Albă deţinuţii erau supuşi aceluiaşi regim de exterminare. Sentinelele care supravegheau lagărele înconjurate de sârmă ghimpată primeau ca premiu înaintarea în grad, 5.000 de lei şi 15 zile concediu pentru fiecare deţinut împuşcat „la sârmă” în tentativa de evadare, informa autorul mărturiei.
Proiectul uriaş conceput greşit
Pe traseul de 72 de kilometri, cât era proiectat Canalul, erau următoarele colonii de muncă: Saligny, Capul Midia, Kilometrul 4, Kilometrul 8, Kilometrul 16, Kilometrul 31, Poarta Albă, 9 Galeş, Ovidiu, Valea Neagră şi Canara. Colonia de la Kilometrul 31 era transformată în lagăr de pedeapsă, afirma fostul deţinut.
„Proiectul Canalului a fost conceput greşit dintru început. În perioada 1949 – 1951 traseul original a fost de mai multe ori modificat. Porţiuni întregi de săpături au fost abandonate, iar fundul canalului a fost lărgit şi pământul provenit de la săpături a fost deplasat în mai multe rânduri dintr-o parte în alta. În 1951, experţii trimişi de la Bucureşti şi-au dat seama că deschizîtura Canalului era prea mică şi au dat ordin ca malurile să fie lărgite cu câte 1,5 metri în fiecare parte. Risipa de materiale, incapacitatea personalului tehnic şi furturile erau în floare. În apoca aceea s-a făcut o anchetă riguroasă şi au fost arestaţi o serie de ţapi ispăşitori, care au fost judecaţi în 29 august – 1 septembrie 1952”, se arată în documentul de arhivă.
Cum au fost abandonate lucrările
La 28 februarie 1951, deţinutul a părăsit Canalul, fiind transferat într-un alt centru de detenţie. În 1953, lucrările au fost abandonate, coloniile de muncă fiind transformate în penitenciare.
„În august 1955 a sosit la închisoarea de la Piteşti deţinutul Drăghicescu, transferat acolo de la unul dinter penitenciarele de la Canal. Acesta a spus sursei că lucrările de la Canal au fost oprite în iulie 1953. Într-o dimineaţă, când echipele se pregăteau săplece spre şantiere, s-a primit ordin ca toată lumea să rămână în barăci. Nimeni nu a ştiut de ce. Cinci zile deţinuţii au rămas în aşteptare, în prada a fel de fel de zvonuri. Se spunea că a izbucnit războiul, că în Rusia începuse revoluţia, că în România sunt revolte, că ONU a ordonat o anchetă internaţională pentru interzicerea muncii forţate. A şasea zi s-a început demontarea şinelor de cale ferată care deserveau şantierele şi strângerea materialelor. Deţinuţilor li s-a spus că guvernul a descoperit că planul pentru construirea Canalului a fost o născocire criminală a grupului deviaţionist Pauker – Luca – Teohari Georgescu”, se arăta în raport.
Deţinuţii trimişi în alte lagăre
Potrivit mărturiei păstrată în arhive, mulţi dintre deţinuţii politici care erau deja condamnaţi la pedepse minore au fost trimişi să lucreze la mine. Deţinuţii cu pedepse administrative au fost deferiţi tribunalelor pentru judecare. Alţii, condamnaţi la pedepse mai mari, au rămas pe loc în coloniile transformate în penitenciare şi puse sub administraţia Securităţii, pentru a fi folosiţi la munci agricole în gospodăriile de stat din regiune. Ulterior unii dintre aceştia din urmă au fost repartizaţi la orezăriile statului de pe Valea Dunării sau la alte gospodării de stat mai îndepărtate.
„Materialele ridicate de la Canal au fost duse pe şantierul de la Bicaz, pentru construirea centralei hidroelectrice I. V. Lenin. La Bicaz au fost duşi în 1954 şi o parte dintre deţinuţii specializaţi pe şantierul de la Canal. Potrivit informaţiilor adunate de Drăghicescu, la PoartaAlbă se aflau la începutul anului 1955 încă 12.000 de deţinţi politici şi de drept comun care aşteptau să fie transferaţi în alte închisori din ţară, pe măsură ce se vor face locuri”, se arăta în raportul din arhivele RFE.
Când deţinuţii erau puşi în libertate, ei treceau pe la Poarta Albă unde trebuiau să semneze o declaraţie prin care se angajau să nu povestească nimănui nimic despre ce au văzut şi ce au cunoscut pe şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră, sub cea mai severă sancţiune. Formula ofiţerului de securitate a fost următoarea: „Acei care sunt curioşi să ştie ce se petrece aici nu au decât să vină ei înşişi aici, să lucreze la Canal”.
Proiectul faraonic abandonat
Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost unul dintre primele megaproiecte ale noului regim comunist instaurat în România şi controlat de Uniunea Sovietică. Lucrările la canalul fluvial dintre Cernavodă şi Capul Midia, care urma să aibă circa 70 de kilometri, au început în primăvara anului 1949. După aproape cinci ani de lucrări, în care au fost folosiţi zeci de mii de muncitori, majoritatea deţinuţi în lagărele din Dobrogea, proiectul s-a dovedit un eşec răsunător al acelor vremuri. Şantierul a fost abandonat în toamna anului 1953, lagărele de muncă au fost defiinţate, iar muncitorii strămutaţi. Cei mai ghinionişti dintre ei au fost transferaţi la noile mine de uraniu deschise în Transilvania. Autorităţile regimului comunist din anii 1950 au oferit puţine informaţii despre situaţia Canalului Dunăre – Marea Neagră, mulţumindu-se să dea vina pentru eşecul proiectului pe „sabotori”.
Doar 20 de kilometri din Canalul Dunăre – Mare Neagră au fost finalizaţi complet înainte ca lucrările să înceteze în toamna anului 1953. Toate utilajele au fost dezmembrate, iar materialele rămase au fost transportate în Uniunea Sovietică, informa CIA, într-un raport din 1954.
Lucrările au fost reluate în 1975, la dorinţa lui Nicolae Ceauşescu, după ce în Dobrogea au fost concentrate Centrala Atomică de la Cernavodă şi platforma petrolieră de la Midia Năvodari, ce aveau să întărească puterea economică dată României de Portul Constanţa. Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost inaugurat în 26 mai 1984, de către Nicolae Ceauşescu.
Proiectul, pentru care statul român a cheltuit două miliarde de dolari, a însemnat excavarea a aproape 300 de milioane de metri cubi de pământ şi turnarea a cinci milioane de metri cubi de betoane. Canalul scurtează calea navelor spre portul Constanţa, prin Cernavodă, cu 400 de kilometri. Canalului Dunăre - Marea Neagră a avut un rol important în dezvoltarea Portului Constanţa a cărui extindere a început în anii 1960.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
