Mărturiile jurnaliştilor străini ajunşi în Valea Jiului, în 1990: iadul din subteran şi răzbunarea minerilor
0Oraşele din Valea Jiului au atras curiozitatea presei internaţionale în primele luni după Revoluţia din 1989, în principal din cauza mineriadelor.
Cu o imagine devastată de sângeroasa mineriadă din 13 – 15 iunie 1990, Valea Jiului a atras atenţia presei internaţionale, în vremurile tulburi de după răsturnarea regimului comunist.
O mulţime de jurnalişti occidentali au ajuns în regiunea minieră şi au lăsat mărturii despre viaţa localnicilor şi despre mentalitatea minerilor din acele vremuri.
36 de ore de furie
„Minerii români se văd ca o forţă de securitate de top”, a fost titlul dat de un corespondent al agenţiei United Press International (UPI), unui reportaj realizat în Petroşani şi publicat în presa din SUA în 24 iunie 1990. Iată relatarea jurnalistului:
„Petroşani, România (UPI) – La 6:30 p.m., primul autobuz dintr-un lung convoi intră huruind în oraş, ticsit de minerii cu feţele negre, întorşi din minele de cărbune. Autobuzul trece clătinându-se printr-o pădure mohorâtă ce se înalţă în faţa sa, înnegrită şi ea de praful de cărbune. Câţiva mineri coboară, alţii îşi continuă drumul spre centrul oraşului pentru a lua o băutură sau o masă caldă în restaurantele ponosite de pe strada principală. Acesta este Petroşaniul - inima mineritului din ţară, aflat în Valea Jiului din sud-vestul României.
Mineri pe străzile oraşului Petroşani. Foto: Traian Manu, 1999
Este, totodată, oraşul care a răspuns chemării recente a preşedintelui Ion Iliescu cu miile de mineri veniţi în Bucureşti pentru a suprima cu brutalitate protestele de aici. Înarmaţi cu topoare, bice şi bâte, minerii au bătut nenumăraţi suporteri ai opoziţiei, jurnalişti şi pe oricine arăta suspicios în cele 36 de ore de furie. Au distrus sediile a două partide politice şi al unui ziar de opoziţie. În ciuda condamnării internaţionale a actelor de violenţă, minerii spun că sunt mândri de ce au făcut şi că au rămas loiali puterii reprezentate de Frontul Salvării Naţionale, despre care spun că le-a crescut standardul de viaţă. „Suntem lumina acestei lumi şi conştiinţa ţării”, spune minerul Miron Cozma. „Am adus legea şi ordinea în România, după ce Poliţia a dat greş”.
Minerii insistă că nu au fost direct invitaţi să vină în Bucureşti, dar au răspuns apelului general făcut de Iliescu la muncitori, după violenţele anti-guvernamentale.
Petroşani, anii 90. Ilustrată.
„Cu toţii am urmărit la televizor ce se întâmpla în Bucureşti şi, când transmisiunea a fost oprită, am ştiut că este un semn”, spune inginerul minier Gavril Horvath, care a luat primul tren care a pornit din Valea Jiului spre capitală.
„Eu, personal, i-am spus lui Iliescu, în februarie, că dacă Poliţia şi Armata nu pot menţine ordinea, noi o vom face. Tot ce am făcut a fost să ne ţinem de cuvânt”. Încercările cel puţin ale unui şef de mină de a preveni plecarea minerilor s-au dovedit zadarnice”, relata corespondentul UPI.
„Lăsaţi democraţia, oamenii vor ordine”
„Metoda minerilor în stilul Ceauşescu de a aduce liniştea câştigă susţinerea românilor osteniţi. Lăsaţi democraţia, oamenii vor ordine”, a fost titlul dat de jurnaliştii britanic Victoria Clark şi Nick Thorpe, unui reportaj realizat în Valea jiului şi publicat în „The Observer” în 24 iunie 1990. Iată relatarea:
„Pace, pace!”, strigă panourile tăcute de pe marginea drumului spre Petroşani. Sunt ultimele panouri rămase din era Ceauşescu în inima Văii Jiului, Mesajul este pe cât de valid, pe atât de lipsit de conţinut, acum ca şi în trecut. Cinci mii de mineri au trecut prin dreptul lor în 13 iunie, în drum spre Bucureşti pentru a snopi în bătaie pe oricine suspectau că deranjează „pacea” lui Iliescu. Minerii din Petroşani sunt fără regrete. Cel mai socant lucru în cea mai şocantă ţară este că majoritatea oamenilor i-au susţinut. În spatele unor cuvinte nobile, ca democraţia, a rămas dorinţa unei populaţii mult-abuzate pentru stabilitate cu orice preţ.
Condiţiile de lucru din mina Livezeni sunt abominabile. Prin galeriile strâmte, sufocate de maşinării abandonate şi de cablurile electrice atârnate, echipamentul este transportat cu mâinile. Este prea întuneric pentru a verifica nivelul metanului, prea fierbinte şi prea mult praf negru de cărbune pentru a putea respira normal şi adesea prea strâmt pentr a putea sta în picioare.
Petroşani, anii 90. Ilustrată.
Un miner trece potincindu-se şi murmurând un „noroc bun” către colegii săi. 90 de oameni şi-au pierdut vieţile în ultimul an în minele din Valea Jiului.
„Deciziile noastre de aici sunt o problemă de viaţă şi de moarte” spune unul dintre ei, în timp ce banda transportoare de sub el porneşte fără avertisment.
„Nu-i urâm pe studenţi”, spune Horia Puiu, şef al Sectorului 2 din Mina Livezeni, „îi urâm pe cei care nu muncesc”.
Mulţi dintre români, în special minerii, au eşuat în a vedea diferenţa dintre piaţa liberă şi piaţa neagră. „Bişniţă”, din „business” este un cuvânt murdar. Iar mâna Securităţii încă lucrează”, scriau jurnaliştii publicaţiei „The Observer”.
Oraşul cufundat în sărăcie
„Lipsurile afectează România la opt luni după Ceauşescu. Viaţa este sumbră în provincialul Petroşani”, scria David Binder, într-un articol din The New York Times, din 28 august 1990.
Petroşani, România - Un bărbat dansa pe treptele Casei de Cultură din Petroşani, vineri după-amiază, ridicându-şi braţele, cu o sticlă de rachiu în mână, şi mormăind versurile unui cântec. „Este de necrezut pentru mine”, spune Aurelian neagu în timp ce observă scena.
Casa de cultură din Petroşani. Ilustrată
„Unde a găsit băutura? Nu este de niciun fel în magazine”. Nu este nici benzinp la staţiile de pompare din Petroşani. Cel mai apropiat loc unde poate fi găsit combustibil este oraşul Târgu-Jiu, din josul Văii Jiului, aflat la vreo 55 de kilometri. Nu sunt nici pui de găină, nici vin, nici bere, e puţină pâine şi nu foarte multă carne în magazinele alimentare ale acestui oraş minier cu aproape 80.000 de locuitori. De două săptămâni a fost raţionalizat zahărul la un kilogram pe lună pentru fiecare locuitor. Cota în Bucureşti era de 1,5 kilograme pe cetăţean.
La opt luni de la răsturnarea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, România este o ţară a lipsurilor în aproape toate categoriile de bunuri de consum, de la chibrituri la şireturi, cu excepţia pepenilor, care sunt acum în sezon.
În piaţa Petroşaniului. 1990. Foto: ziarul Zori Noi.
„Este parţial o problemă de management prost”, spune Valerica Matei, secretară a uniunii minerilor din Petroşani. Pentru a-şi susşine punctul de vedere, îşi aduce oaspeţii la un magazin alimentar din Petrila, un alt oraş minier din vecinătate. Are stocuri suficiente de mezeluri şi o varietate de cârnaţi. „Acest magazin are un şef bun”, spune Matei. „Îşi dă silinţa”.
Piaţa fermierilor din Petroşani are o varietate de bunuri care nu se găsesc în magazinele de stat alimentare, inclusiv brânză proaspătă de oaie, numită caş, ţinută într-un butoi, în apă sărată. „Cât costă?”, întreabă Matei pe o ţărancă tânără care vinde caşul. „17 lei kilogramul”, spune aceasta.
Comercianţi din piaţa Petroşaniului, 1990. Foto: ziarul Zori Noi.
„Este aproape jumătate din câştigul meu într-o zi”, spune Matei. Venitul său este de vreo 7 dolari pe zi, la rata de schimb oficială. Viaţa anostă a românilor este mai vizibilă în oraşe ca Petroşani, decât în capitala aflată la 250 de mile. Teatrul din Petroşani este în permanenţă întuneric, nu are o companie cu repertoriu şi nu vin trupe şi artişti în turneu.
Casa de cultură prezintă ocazional filme cu hoţi şi poliţişti şi se declară discotecă sâmbătă seara. Sunt trei cinematografe în regiunea metropolitană cu aproape 200.000 de locuitori, iar filmele sunt adese vechi de decenii. Puţini rezidenţi deţin automobile, „De asemenea, avem o echipă slabă de fotbal”, spune minerul Alexandru Kiss, de 30 de ani.
Oraşul fără apă
Jurnalistul William McPherson, scriitor şi fost editor la The Washington Post, câştigător al unui Premiu Pulitzer, s-a mutat în România la începutul anului 1990 şi a locuit aici aproape şapte ani. Într-unul dintre articolele sale, publicat în SUA, în toamna anului 1992, sub titlul „Curios şi mai curios, urmele banilor din România”, a scris despre „aventura” trăită în Valea Jiului, în vara precedentă. Iată relatarea publicistului:
„În Petroşani, centrul regiunii miniere unde am petrecut şase zile lungi, la hotel nu era aproape deloc apă, duşul nu funcţiona, iar apa la toaletă nu se trăgea, dar am găsit un buchet frumos de flori sălbatice pe masă, iar staff-ul era amabil. Au suplimentat sticlele de apă minerală. În a treia zi am stat la coadă la benzină în Vulcan, un oraş învecinat. Am aşteptat la rând aproape o oră. Era combustibil, dar nu exista electricitate pentru ca pompele să poată funcţiona.
„Se întâmplă tot timpul”, mi-a spus un localnic, „aşa ne scot ei din minţi”.
Coadă la benzină. 1990. Foto: ziarul Zori Noi.
Am decis să vizitez primăria. Aici era electricitate. Primarul arăta ca Sidney Greenstreet (n.r. actor englez) jucând rolul unui paşă turc. Purta două inele, un ceas de aur şi o brăţară de aur. Despre lipsa electricităţii? „O pană de curent”, m-a asigurat primarul. Şi apa? „În şase săptămâni va fi şi apă”. În şase săptămâni, am remarcat eu, va începe campania electorală.
În cea de-a şasea şi ultima zi de şedere în Petroşani, am fost să mă întâlnesc cu oficialii de top din Liga Minerilor. Am trecut prin protocolul obligatoriu şi am băut un pahar cu apă. Poate o oră mai târziu, în mijlocul primului interviu, am observat că mâna cu care scriam se făcuse foarte mică. M-a luat ameţeala şi am leşinat. Când m-am trezit, cinci minute mai târziu, eram asudat şi nu puteam mişca nici măcar degetul mic, am remarcat cu ceva amuzament. „Ai avut un atac de cord”, mi-au spus. „Am chemat o ambulanţă”. „Nu, nu”, le-am răspuns, „nu a fost atac de cord. Nu vreau ambulanţă”. Nu am mai vrut să merg la spital în Petroşani. Nici acolo nu era apă. Vor să construiască unul nou. Încercaţi să pompaţi nişte apă în cel vechi, m-am gândit eu, dar eram prea slăbit să o mai spun. După jumătate de oră, m-am putut ridica în picioare, cu ajutor, şi am plecat la casa unui prieten.
William McPherson alături de un miner. Foto: Facebook: W. McPherson
„Cu siguranţă ai fost otrăvit”, mi-a spus un prieten român, mai târziu, în Bucureşti. „Îndeajuns să te afecteze, dar nu suficient cât să te omoare. Bine că nu ai mai fost la spital”. Era tare preocupat de asta. „De ce ar fi vrut să facă asta?”. „Cine ştie. Poate pentru că scrii”, relata jurnalistul William McPherson
Pornite din Valea Jiului, mineriadele au fost cele mai violente manifestări de protest ale anilor 1990. Cea mai sângeroasă dintre ele, înregistrată în iunie 1990 a avut drept consecinţe, potrivit procurorilor, moartea prin împuşcare a patru persoane, vătămarea a aproape 1.500 şi lipsirea de libertate abuzivă a altor peste 1.200 de oameni.
Cele şase mineriade dintre anii 1990 şi 1999 au avut urmări ireparabile pentru comunităţile din Valea Jiului şi au creat o imagine sumbră României acelor ani.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
