Marile tragedii ascunse de regimul comunist. Mărturiile cutremurătoare ale martorilor
0Mai multe accidente miniere cu urmări grave, petrecute în județul Hunedoara, dar și o operațiune anti-tero sângeroasă s-au numărat printre marile tragedii pe care autoritățile comuniste au încercat cu orice preț să le ascundă românilor.
Istoria Hunedoarei a fost marcată în deceniile de comunism de numeroase evenimente tulburătoare pe care autoritățile au încercat să le țină sub tăcere cu orice preț. În unele cazuri, au reușit acest lucru chiar dacă au „sacrificat” oameni pentru a-și îndeplini scopul.
Marile tragedii petrecute în județul Hunedoara au fost ascunse sau minimalizate de regimul comunist, astfel că mulți localnici au aflat despre ele abia după 1990, uneori la decenii de la data la care au avut loc.
Explozia din Teliuc a devastat localitatea minieră
Puțini oameni din localitatea minieră învecinată Hunedoarei își mai amintesc de explozia din Teliuc care a cutremurat întreaga așezare de pe malurile Cernei, a ucis mai mulți angajați ai exploatării miniere (cel puțin zece potrivit unor mărturii) și a distrus toate acoperișurile și geamurile caselor din sat. S-a întâmplat în dimineața de 24 august, pe teritoriul vechii cariere miniere din sat – acum acoperit de un întins lac.
Simona Ilca, o localnică din Teliuc, a relatat povestea dezastrului din 1961, ţint secret de autorităţile comuniste. Potrivit femeii, în preajma zilei de 23 august 1961, la Întreprinderea Minieră din Teliuc au fost aduse de la Mangalia 45 de torpile de marină, fără focoase şi au fost depozitate în cariera din incinta exploatării, urmând ca o echipă de artificieri să dezasambleze torpilele şi să scoată din ele trotilul spre a fi utilizat în operaţiunile specifice în minerit.
După serbarea din 23 august, care a ținut până târziu în noapte, a doua zi dimineața, echipa de artificieri ai întreprinderii miniere s-a prezentat la locul de muncă, pentru a demonta torpilele încărcate cu trotil și înșiruite pe o platformă, în aer liber.
„Era, dacă-mi amintesc bine, ora 11,00, şi mă aflam cu alţi copii în zona puţului minier, la circa 250 metri în linie dreaptă de locul unde s-a petrecut explozia din Teliuc! Era cald, era senin, când am văzut în zona Descoperită o lumină orbitoare, urmată de un zgomot puternic! N-au trecut mai mult 10 secunde şi o explozie puternică a învăluit Teliucul, aducând pagube materiale imense. Circa zece oameni (cifra victimelor nu este cunoscută) au murit. Trupurile sfârtecate ale acestora s-au găsit şi la pădurea oraşului, la mare distanţă. Urmare a suflului exploziei, un autobuz a fost aruncat în râul Cerna. Mai toate casele din sat au rămas fără acoperiş şi fără geamuri. Multe clădiri au luat foc ca urmare a obiectelor incandescente aduse de suflul exploziei”, relata localnica.
Pagubele făcute de explozia din Teliuc au fost limitate de diferența de nivel de 30 – 40 de metri dintre cariera unde avusese loc explozia și sat, dar suflul exploziei a produs pagube chiar și caselor din cartierul Gheorghe Apostol al Hunedoarei, aflat la circa patru kilometri.
După explozia din Teliuc, autoritățile s-au grăbit să repare clădirile afectate, în timp ce presa locală a vremii nu a menționat nimic despre eveniment. Până la începerea școlii în luna septembrie, viața localnicilor și activitatea exploatării de minereu de fier – aflată la acea vreme în plină expansiune - a reintrat în normalitate, își amintesc unii dintre localnicii din Teliucu Inferior.
Certej 1971, aproape o sută de morți
În 30 octombrie 1971, la ora 5,00 dimineaţa, barajul iazului de decantare al exploatării miniere Certej a cedat, iar aproape 300.000 cubi de steril s-au prăvălit peste comună, distrugând complet, în câteva minte, zeci de gospodării, șase blocuri și un cămin de nefamiliști ridicate cu câțiva ani în urmă pentru familiile muncitorilor.
Cel puțin 89 de oameni, mulți dintre ei copii, au murit, cei mai mulţi fiind surprinşi în timp ce dormeau în blocurile muncitoreşti. Timp de mai multe zile, localnicii și militarii au căutat trupurile victimelor, acoperite de întinderea de mâl și dărâmături. Primele 52 de cadavre adunate au fost depozitate în căminul cultural.
„Oamenii din zonă, care supravieţuiseră, au fost chemaţi de autorităţi să le identifice. Printre morţi erau o mulţime de copii, ale căror trupuri, dezbrăcate, erau înşiruite pe jos. Corpurile erau strivite în aşa hal, încât cu greu la mai puteai recunoaşte”, își amintește un fost muncitor, în vârstă de 80 de ani.
Alte câteva zeci de cadavre au fost recuperate în urma acţiunilor de căutare din următoarele zile.
În acest timp, Certejul a fost împânzit de forţele de Miliţie şi Securitate care nu au mai dat voie niciunei persoane neautorizate să intre în localitate.
„În cimitir, în spatele unui cordon de jandarmi, am văzut excavatoarele care săpau groapa comună, în care au fost aruncate de-a valma cele mai multe dintre cadavre”, mai spune localnicul.
Certej 1971 - evenimentul despre care nu s-a vorbit până în 1990
Lucrările de refacere a Certejului au durat circa jumătate de an, însă mulţi săteni au rămas traumatizaţi de catastrofa despre care nu aveau voie să mai vorbească deschis.
„Din materialele informative obţinute rezultă că în rândul populaţiei se discută nefavorabil la adresa conducerii exploatării miniere, pe motiv că a amplasat decantorul în loc necorespunzător, deasupra blocurilor de locuit”, arăta o notă secretă a Secretariatului M.A.I., din 1 noiembrie 1971, aflată la Arhivele CNSAS şi publicată de Nicoleta Ionescu Gură.
O știre de agenție de presă menționa tragedia soldată, potrivit bilanțului inițial anunțat de autorități, cu 45 de persoane decedate şi 88 rănite.
Abia după Revoluţia din Decembrie 1989, unii dintre martorii catastrofei de la Certej au prins curaj și putut relata deschis despre tragedie.
„Au pierit peste 118 fiinţe omeneşti. Mari au fost şi pierderile materiale...”, susținea, în vara anului 1990, inginerul Paul Popescu, director al Exploatării miniere Certej la momentul catastrofei.
Trecuseră însă două decenii de la eveniment, iar mulţi dintre cei care au trăit pe viu momentele cumplite din dimineaţa zilei de 30 octombrie 1971 au plecat din Certej. Exploatarea a intrat în declin, iar până la mijlocul anilor 2000 a fost închisă, împreună cu celelalte mine și uzine miniere din Munții Metaliferi.
Într-un colţ al cimitirului din Certej, câteva morminte şi gropi comune amintesc de victimele dezastrului, care nu au putut fi înumate de familii.
Dosarul Certej 1971, fără vinovați
Ancheta catastrofei de la Certej a durat doi ani, iar la finalul ei administratorii unităţii minere au fost scoşi de sub învinuire.
„Nu se poate reţine vinovăţia vreunei persoane, lipsind răspunderea penală pentru această faptă”, au precizat anchetatorii, în dosarul Certej 1971. Comisia de cercetare tehnică a tragediei de la Certej a constatat că o posibilă cauză a prăbuşirii haldei a fost pierderea în timp a stabilităţii masivului de steril pe una din laturi, în urma creşterii peste limita critică în înălţime. Semnalele de alarmă care trebuiau să oprească folosirea iazului au fost trase încă din iarna anului 1966, când acesta se mai rupsese o dată, iar o cantitate mare de steril s-a prăvălit, fără a provocat victime.
Mina a continuat exploatarea iazului, până când suprafața acestuia a fost umplută la refuz cu steril. Anul trecut, la împlinirea a cinci decenii de la catastrofă, un monument comemorativ a fost ridicat în Certej, în amintirea victimelor.
Operațiunea Autobuzul – luarea de ostatici
Unul dintre cele mai controversate evenimente cu urmări tragice ținute sub tăcere de autoritățile comuniste a fost Operațiunea Autobuzul, luarea de ostatici organizată de trei hunedoreni, în 1981, al cărui final a fost sângeros.
În noaptea dinaintea sărbătorii naționale din 23 august, trei tineri au intrat prin efracție în clădirea postului de Miliție al comunei Pui, din județul Hunedoara, de unde au furat trei pistoale mitralieră cu șase încărcătoare pline, trei pistolete de tip TT, cu șase încărcătoare pline, 600 de cartușe, trei baionete, trei cuțite și o busolă.
Au pus armamentul într-un rucsac, iar a doua zi dimineața au urcat în autobuzul care circula pe ruta Petroșani – Hațeg – Deva, trecând prin localitatea lor. Pe drum, unul dintre ei i-ar fi pus pistolul la tâmplă șoferului și a anunțat că pasagerii sunt luați ostatici.
„Nimeni să nu mai mişte. Autobuzul pleacă la Roma”, ar fi spus unul dintre ei, potrivit relatării lui Petru Dăncescu, unul dintre călătorii care aveau să fie răniți grav, câteva ore mai târziu în ambuscada sângeroasă numită, mai târziu, Operațiunea Autobuzul.
Între timp, ceilalţi doi tineri au scos dintr-o valiză alte pistoale mitralieră şi pistoale de calibrul 7,65 mm, pe care le-au încărcat sub privirile celor aproape 40 de pasageri înspăimântați.
Autorii luării de ostatici erau cunoscuţi de unii dintre călători. Viorel Butincu, liderul grupului, avea 32 de ani, era din Hunedoara, şi lucrase ca zidar chiar la renovarea Postului de Miliţie din Pui, în care cei trei au pătruns cu o noapte în urmă, pentru a fura armele. Butincu mai fusese anchetat şi condamnat pentru 16 infracţiuni de furturi şi spargeri. Andrei Drăgănescu, de 29 de ani, din comuna Pui, avea şi el un cazier bogat şi tocmai fusese eliberat din închisoare, iar Emil Muntean avea de 23 de ani şi era student în Hunedoara.
Operațiunea Autobuzul, sfârșită cu o ploaie de gloanțe
Autobuzul s-a îndreptat spre Timişoara, iar în scurt timp pe urmele sale au pornit echipaje ale Miliţiei şi Securităţii. Pe traseu, şoferul era silit să oprească în staţii, pentru a lua călători, pentru că autorii luării de ostatici voiau ca numărul pasagerilor să fie cât mai mare. Autobuzul şi-a continuat drumul până în apropierea bifurcaţiei dintre Calea Lugojului şi Aeroportul Timişoara, unde autorităţile au plănuit ambuscada.
Aici, în zona satului Ghiroda, șoseaua a fost blocată cu un ABI (Autovehicul Blindat pentru Intervenție), iar la faţa locului se aflau militari ai trupelor de Securitate și membri ai unității de luptă anti-tero a Securităţii din Timişoara. Comandantul dispozitivului a anunțat prin portavoce: „Predați-vă sunteți încercuiți!”.
Petru Dăncescu relata despre groaza care îi cuprinsese pe cei din maşină, înainte de asedierea autobuzului ticsit de civili.
„Modul în care a fost coordonată acţiunea de la Timişoara a fost la fel de prost ca planurile celor trei fugari. Am auzit cum unul dintre cei puşi să negocieze eliberarea ostaticilor striga către terorişti că la o singură comandă a sa va arunca autobuzul în aer dacă nu se predă. Noi aproape nu am contat ca oameni”, își amintea hunedoreanul.
În după amiaza zilei de 23 august, au avut loc scenele finale ale asediului autobuzului, care potrivit martorilor, ar fi încercat să spargă blocajul forțelor de intervenție. Cei trei tineri ceruseră un elicopter şi 30.000 de dolari, pentru a putea fugi din ţară.
În schimb, Nicolae Ceauşescu ar fi dat ordinul lichidării lor, indiferent de consecințele suferite de ceilalți oameni din autobuz. În ploaia de gloanţe care a urmat, șoferul și cinci pasageri şi-au pierdut viaţa. Cel puţin 12 au fost răniţi, iar în cele din urmă, rămaşi fără muniţie, teroriştii s-au predat.
Operațiunea Autobuzul - „teroriștii” au fost lichidați
Petru Dăncescu a fost grav rănit, însă a reușit să rămână în viață, în mod miraculos. Acesta a povestit cum martorii evenimentului au fost presați de autorități să nu vorbească despre cele întâmplate în apropiere de aeroportul din Timișoara.
Urmele masacrului au fost şterse cu repeziciune, inclusiv documentele de internare în spital ale răniţilor fiind luate de Securitate. Cei trei terorişti au fost lichidaţi la scurt timp după eveniment. Drăgănescu, rănit în ambuscadă, a fost găsit spânzurat în spital, în timp ce pe Butincu şi Muntean au fost împuşcaţi la marginea unei păduri, fiindu-le înscenată o tentativă de evadare. Primul a fost îngropat în cimitirul săracilor din Timişoara, iar ceilalţi doi într-o groapă comună din cimitirul din Deva.
Autoritățile nu au găsit vinovați pentru intervenția brutală asupra autobuzului, însă ancheta a fost reluată după 1990, la cererea rudelor victimelor, și a dus la condamnarea unora dintre participanții la represiune. Printre ei s-a numărat George Homoștean, fostul ministru comunist de Interne în perioada 5 septembrie 1978 - 5 octombrie 1987, cel care ar fi dat ordinul deschiderii focului asupra autobuzului.
Se încarcă comentariile...
