Lacul care înghite o mină de fier, la Hunedoara. Cum a dispărut colosul industrial FOTO VIDEO
0Lacul Teliuc, întins pe aproape 20 de hectare și aflat în continuă creștere, acoperă rămășițele mai multor construcții din fosta mare mină de fier de lângă Hunedoara, dezintegrată după 1990.
Cu o istorie de aproape două milenii, minele de fier din împrejurimile Hunedoarei și-au trăit „epoca de glorie” în anii de comunism, când producția de minereu a fost maximă. În același timp, lucru mai puțin prezentat de autoritățile vremii, pierderile de exploatare și de energie erau extrem de ridicate, iar zăcămintele cele mai bogate în minereu urmau să fie secătuite.
Un lac de carieră, adânc de peste 100 de metri în unele locuri, acoperă în prezent o mare parte din rămășițele vechii exploatări miniere de la Teliucu Inferior, localitate învecinată Hunedoarei, traversată de râul Cerna.
Lacul Teliuc, în continuă creștere
Acumularea apei în fosta carieră a Teliucului a început după închiderea minelor de fier, la mijlocul anilor 2000.
Alimentat de izvoare subterane, lacul s-a extins an de an cu repeziciune, iar nivelul său este în continuă creștere. Apele au înghițit cea mai mare parte a fostei carierei, drumurile industriale ale acesteia, construcțiile miniere și vechile galerii. Au transformat fosta carieră a minelor de fier într-o căldare uriașă, întinsă pe aproape 20 de hectare, cu maluri abrupte, pe care din loc în loc se văd urmele lăsate de alunecările de teren.
Terenurile de lângă Lacul Teliuc sunt ocupate de vatra localității miniere și de numeroasele ruine ale fostei mine de fier. La câțiva kilometri în susul râului Cerna se înalță arcul uriaș de beton al barajului Cinciș – Cerna, al lacului de acumulare amenajat la începutul anilor ´60 pentru a asigura alimentarea cu apă a Hunedoarei și a combinatului siderurgic.
Expansiunea minelor din Munții Poiana Ruscă
Din acei ani, datează cele mai mari investiții în minele de fier de la Teliuc și Ghelari, construcțiile uriașe dispărute sau ruinate complet în ultimele decenii.
Cele două exploatări învecinate din Munții Poiana Ruscă au luat avânt la începutul anilor ´50, când după o serie de cercetări geologice au intrat în exploatare câteva rezerve bogate de fier descoperite la acea vreme.
Anual, peste 600.000 de tone de minereu dădeau minele din zonă în anii ´60. Din cauza conținutului redus de fier al acestuia, pentru îmbogățirea concentratului de minereu care ajungea în furnalele Hunedoarei și Călanului autoritățile comuniste au decis construcția unei mari uzine de prepare, în apropiere de mina de fier de la Teliuc.
„Pe malul stâng al Cernei, între Hunedoara şi Teliuc, se profilează liniile moderne ale unei construcţii din care respiră prospeţimea betonului abia turnat. Este o uzină cu profil nou, care în drumul pe care îl parcurge metalul din adâncul munţilor până în cajele laminoarelor, îndeplineşte o funcţie deosebit de importantă. Minereul scos la suprafaţă face aici un prim popas pentru a se purifica de cea mai mare parte a sterilului. Înnobilat sau, mai bine zis, cu conţinutul de metal mult îmbogăţit, el îşi continuă drumul spre benzile şi cuptoarele aglomeratoarelor, de unde călătoreşte mai departe spre temperaturile înalte ale furnalelor”, arătau autorii volumului „Regiunea Hunedoara 1944 – 1964”, din 1965.
Noua instalaţie de preparare a minereurilor de fier era prezentată ca fiind una dintre cele mai moderne uzine de acest fel.
„Prepararea minereului se face aici pe principiul separării magnetice, în urma prăjirii magnetizate a sideritelor. Uzina este mecanizată şi parţial automatizată, utilată la cel mai înalt nivel tehnic atins pe plan mondial în acest domeniu, cu utilaj fabricat la noi în ţară, şi va avea o înaltă productivitate”, scriau autorii monografiei.
În realitate, susțineau unii specialiști, uzina nu oferea randamentul așteptat, din cauza consumului mare de energie, iar tehnologiile folosite nu erau moderne. Preparația a fost pusă în funcțiune în 1965, iar pentru a grăbi alimentarea ei cu minereu un tunel subteran de peste șase kilometri a fost construit, până în 1966, între mina Ghelari și Teliuc.
În următorii ani, datorită acestor investiții, producția de fier a exploatărilor din zonă a crescut considerabil, ajungând de la 610 mii de tone în I97I la peste 1,2 milioane de tone în 1980, recordul în istoria mineritului din munții Poiana Ruscă.
Cartierele muncitorești din Teliuc și Ghelari
În anii 1975 – 1985, în minele de la Teliuc și Ghelari au avut loc angajări masive de muncitori, proveniți din regiunile defavorizate ale României, în special din Moldova. Noii veniți erau trimiși la „munca de jos”, în subteran. Pentru ei au fost ridicate blocurile de confort redus și căminele de nefamiliști din cele două localități, în jurul cărora au fost construite străzi, baruri, cantine, cinematografe și magazine alimentare. Unele dintre clădiri au rămas părăsite complet din anii 2000.
Creșterea vertiginoasă a numărului de angajați în minele de fier nu a putut menține, pentru mult timp, productivitatea exploatărilor.
„Consumul mare de rezerve din deceniul al optulea, în special între anii 1976 și 1985, a dus rapid la o scădere avansată a noilor rezerve deschise, atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ. Recordul de producție înregistrat în 1980a fost însoțit de un record al pierderilor de exploatare. În numai zece ani, capacitatea de producție a minei Ghelari a scăzut la jumătate față de anul 1980. În același timp, Uzina de preparare din Teliuc, al cărui proces tehnologic a fost depășit chiar la punerea în funcțiune, având consumuri ridicate de energie și randament necorespunzător, a avut serioase nerealizări în ce privește extracția, astfel încât s-a ajuns în scurt timp la un conținut de livrare a concentratului de 48 la sută sau chiar mai redus”, arăta Alexandru Vlad, autorul Monografiei comunei Ghelari.
Declinul minelor de fier
Lucrările miniere au fost din ce în ce mai reduse în anii ´90, iar adâncimea tot mai mare de extracție a minereului a implicat costuri mari de producție.
În aceeași perioadă, noua lege a pensiilor, care prevedea că minerii se puteau pensiona la 45 de ani în condiţiile în care aveau 20 de ani în subteran, a dus la reducerea masivă a numărului de salariaţi. Au urmat primele mari disponibilizări din minerit, care în 1997 au redus cu o treime numărul salariaților. Cei mai mulți dintre sutele de mineri disponibilizați proveneau din alte zone ale României și s-au întors în locurile natale.
La fel ca și în alte mine din județul Hunedoara, exploatările din Teliucu Inferior și Ghelari nu au mai fost retehnologizate după 1990, funcţionau cu utilaje şi instalaţii care îşi depăşiseră de mai mulţi ani termenul de casare, vagoneţii şi uneltele minerilor au devenit insuficiente, iar improvizaţiile erau folosite pentru a prelungi agonia secţiilor miniere.
Minele Ghelari și Teliuc şi uzina de preparare au fost închise la mijlocul anilor 2000, iar în scurt timp au început distrugerile vechilor clădiri. În Teliucu Inferior au rămas zeci de hectare ocupate cu ruine şi dărâmături, un lac uriaş amenajat pe locul fostei cariere a minelor Centrală şi de Est, dar şi trei halde de steril care împreună se întind pe aproape 100 de hectare.
Multe dintre vechile construcţii au fost „schilodite” de căutătorii de fier vechi, altele s-au ruinat odată cu trecerea timpului, au fost înghiţite de pădure ori au primit alte întrebuinţări.
Se încarcă comentariile...
