„Epoca de aur” a mineritului românesc. Soarta orașelor muncitorești din munții Hunedoarei VIDEO

0
0

Mii de oameni, din toate colțurile țării, au locuit în blocurile muncitorești ridicate de autoritățile comuniste în jurul minelor din munții Hunedoarei. Multe dintre ele sunt acum ruinate.

Cartierul de blocuri din Ghelari. Foto: Daniel Guță
Cartierul de blocuri din Ghelari. Foto: Daniel Guță

Până la mijlocul anilor 2000, toate minele din Munții Poiana Ruscă și Munții Metaliferi au fost închise, iar în urma lor au rămas mii de hectare de terenuri ocupate de construcții industriale dezafectate, care urmau să fie demolate sau lăsate pradă ruinării.

Nu au fost singurele rămășițe ale „epocii de aur a mineritului”, care au transformat înfățișarea fostelor localități miniere. Așezările din munții Hunedoarei sunt împânzite de blocuri muncitorești degradate, multe dintre ele abandonate și lăsate să se ruineze.

Cele mai multe dintre minele de fier, aur, argint, cupru, plumb și zinc și minereuri polimetalice din județul Hunedoara au fost deschise la începutul anilor ´50, iar pe măsura expansiunii lor, satele de munte în zona cărora funcționau au trecut prin transformări radicale. Începând din anii ´60.

în mijlocul unor așezări arhaice, cu case vechi și gospodării tradiționale, în care localnicii creșteau animale și îngrijeau de micile grădini de zarzavaturi, de livezile, terenurile agricole și pășunile de pe dealurile înconjurate de păduri, au fost construite șiruri de blocuri muncitorești.

În noile cartiere cu clădiri supraetajete, aveau să fie cazați mii de români veniți din alte colțuri ale țării pentru a lucra în minerit. Pentru ei au fost ridicate blocurile de confort redus și căminele de nefamiliști, în jurul cărora au fost construite străzi, baruri, cantine, cinematografe și magazine alimentare.

„Mulți dintre mineri au fost aduși din Moldova, unii au venit cu familiile, alții singuri. Nu duceau lipsuri de mâncare, iar plata pentru lucrul în mină era destul de bună. Dar mulți nu stăteau aici mulți ani, nu prindeau rădăcini”, spune Ioan, un fost miner din Rușchița, localitate minieră din Munții Poiana Ruscă.

În anii ´80, când minele din zona Hunedoarei, Devei și Bradului au intrat în declin, acestea încă totalizau peste 10.000 de angajați. Întreprinderile miniere care împânzeau Munții Poiana Ruscă și Munții Metaliferi erau în subordinea Centralei minereurilor Deva, înființată în 1952. 

În cadrul ei funcționau exploatările din Deva, Muncel, Certej, Săcărâmb, Boița, uzinele din Crișcior și Barza, minele de fier de la Teliuc, Ghelari, Vadu Dobrii și alte mine mai mici din satele izolate în Munții Poiana Ruscă. În jurul mai multor mine, autoritățile au ridicat blocuri de locuințe, plănuind să transforme așezările miniere în localități urbane, muncitorești.

Cartierul de blocuri din vârf de deal

În anii ’80, comuna Ghelari, aflată la circa 20 de kilometri de Hunedoara, se pregătea să devină un astfel de oraş. Primele blocuri cu patru etaje destinate pentru familiile minerilor care munceau în zonă erau date în folosință de mai mulți ani, iar alte clădiri similare se aflau în şantier.

Noul cartier „Cuţ” se ridica pe una dintre cele mai înalte creste din Ghelari. De la înălțimea lor, localnicii puteau vedea într-o parte valea împânzită de construcții industriale, pe deasupra cărora circulau fără oprire funicularele Hunedoarei, iar în cealaltă, priveliștile pitorești ale satelor din Ținutul Pădurenilor.

Minele de fier din Ghelari au fost închise, treptat, de la mijlocul anilor ´90, iar ultimii angajați le-au părăsit în 2005. Aceeași soartă au avut-o și exploatările din comuna învecinată, Teliucu Inferior și cele din Vadu Dobrii, Muncel, Boia Bârzii – în Munții Poiana Ruscă.

„Mulţi dintre foştii muncitori, veniţi în anii de comunism la Ghelari, din toate colţurile ţării, şi-au luat familiile şi au plecat spre locurile natale, în Moldova, Dobrogea”, povestea unul dintre localnici.

Mina centrală Ghelari. Foto: Daniel Guță
Mina centrală Ghelari. Foto: Daniel Guță

În Ghelari au rămas mai multe blocuri părăsite, iar în cele locuite condițiile nu s-au îmbunătățit față de cele oferite de regimul comunist „coloniștilor”.

„Unii dintre cei plecaţi şi-au blindat ferestrele şi uşile locuinţelor, cu gândul că se vor întoarce, dar nu au mai venit. S-au spart chiar și pereții în unele clădiri”, povestea Vasile, un alt locatar. Și în Teliuc, pot fi văzute blocuri abandonate, ridicate în trecut pentru mineri.

Colonia părăsită din Muncelu Mic

Din anii ´60 au intrat în exploatare zăcămintele de cupru, zinc, plumb, aur şi argint din zona Muncelu Mic, o localitate din Munții Poiana Ruscă aflată la circa 20 de kilometri de Deva.

Exploatarea a ajuns la aproape 1.000 de salariați în anii ´80, iar pentru noii veniți în zonă, regimul comunist a înființat o „colonie” muncitorească, formată din câteva clădiri de locuit, în jurul cărora au fost ridicate o cantină, o popicărie, un dispensar, un cinematograf, o şcoală şi câteva magazine. În aceeași zonă a Ținutului Pădurenilor, peste dealuri, funcționau minele de la Boia Bârzii și Vadu Dobrii, dar și alte exploatări mai mici la Cerbăl, Alun, Lelese.

Exploatările de la Muncelu Mic au fost închise în anii ´90, iar aşezările de pe crestele munţilor s-au depopulat. Cele mai multe dintre clădirile coloniei au fost lăsate să se ruineze. În prezent, câteva ruine mai amintesc de mina care îşi întâmpina angajaţii cu lozinca „Trăiască Partidul Comunist Român”, zugrăvită pe clădirile acesteia, iar localnicii, mai puţin de 100, se ocupă în principal cu creșterea animalelor și cu munca în gospodării.

„Am lucrat în mină până la închiderea ei, din 1996, și am rămas aici, chiar dacă mă puteam întoarce în Moldova. Alții au plecat unde au văzut cu ochii, imediat după închiderea exploatării. Munții din jurul satului au rămas împânziți de guri de mină, dar pădurea a cuprins totul, de la drumuri, la rămășițele minelor, astfel încât e greu să vă imaginați ce forfotă era aici, acum trei decenii”, spune Vasile, un fost miner, acum crescător de capre, din Muncelu mic.

Catastrofa care a devastat colonia muncitorească din Certej

Locatarii primelor blocuri muncitorești construite în anii ´60 în satul Certej, aflat în vecinătatea minelor de aur, argint și minereuri polimetalice din zona Certej – Săcărâmb, au avut o soartă tragică.

În dimineața de 30 octombrie 1971, barajul iazului de decantare al minei Certej a cedat, iar aproape 300.000 cubi de steril s-au prăvălit peste comună. Aproape 100 de oameni au murit, iar zeci de gospodării și cele șase blocuri muncitorești au fost distruse. Dezastrul nu a dus la închiderea minei, iar alte blocuri au fost ridicate pentru muncitori.

Activitatea minieră din zonă s-a încheiat la mijlocul anilor 2000, după aproape trei secole în care s-a derulat fără întrerupere. Au rămas terenuri neecologizate, clădiri miniere închise şi galerii de mină ruinate sau blindate.

Statuia unui miner, vandalizată, veghează în centrul localităţii, deasupra blocurilor construite în anii ´70 pentru sutele de familii de mineri aduse în zonă. Clădirile, la fel ca aproape toate blocurile din satele miniere, oferă o priveliște tristă. Localnicii le încălzesc cu lemne, au iarna probleme din cauza debitului extrem de redus al apei de la robinete, și se plâng de starea de degradare în care au ajuns.

Hunedoara


Ultimele știri
Cele mai citite