FOTO Secretele celui mai înfiorător castel medieval părăsit. Cetatea care l-a inspirat pe Jules Verne a devenit un loc interzis
0Veche din secolul al XIII-lea, Cetatea Colţ se numără printre puţinele fortăreţe medeivale care nu au suferit lucrări de reabilitare. Ruinele aşezării ridicate pe stânci deasupra Văii Haţegului, cunoscute sub numele de Castelul din Carpaţi, au rămas un loc misterios şi neprietenos cu turiştii. Totuşi ele continuă să-şi păstreze farmecul care i-a impresionat în trecut pe marii cărturari Jules Verne şi Evlya Celebi.
Iarna, potecile spre Cetatea Colţ sunt ascunse sub covorul gros de zăpadă, iar în pădurea de la poalele ei singurii care îşi fac cărări prin omăt sunt tăietorii de lemne. De la marginea satului Suseni unde se află Biserica Colţ, veche şi ea de şapte secole, ruinele castelului medieval se văd cel mai clar, deasupra stâncilor, deşi sunt uşor de confundat în culorile întunecoase ale acestora. Nu există drum până la ele, nici trasee amenajate, iar indicatoarele lipsesc.
Totuşi, călătorii cu un simţ bun al orientării pot urca până la vestigii în mai puţin de o oră. Cetatea Colţ devine, iarna, din cauza zăepezii, un loc periculos, pentru că zidurile ei au fost construite pe marginea stâncilor. A rămas în ruină de mai multe secole, iar pentru cei care doresc să o exploreze pe timp de iarnă, riscul accidentelor este ridicat. Nici vara nu este mai puţin periculoasă, din cauza viperelor care trăiesc printre stâncile ei. Totuşi, spre deosebire de alte aşezări medievale din zonă, unde lucrările de restaurare din ultimii ani le-au risipit din farmec, ruinele cetăţii Colţ au păstrat atmosfera trecutului.
Locul unui schimb de prizonieri
Cetatea Colţ datează, potrivit istoricilor, de la sfârşitul secolului al XIII-lea, fiind ridicată în scopuri de apărare. Cei mai cunoscuţi proprietari ai aşezării au fost nobilii din familia Kendeffy (Cândea). De-a lungul timpului, aşezarea misterioasă a fost remarcată pentru frumuseţea şi pentru legendele ei. Unele dintre cele mai fascinante mărturii istorice despre Cetatea Colţ au fost publicate de cronicarul turc Evliya Celebi, cel care în anii 1660 a călătorit în Dobrogea, Moldova, Ardeal, Banat şi Ţara Haţegului. Evliya Celebi a ajuns la Cetatea Colţ, însoţind oastea turcă a serdarului Ali Paşa, care predase la Colţ 120 de prizonieri, în schimbul a trei pungi de bani.
„Deci eu, împreună cu tovarăşii mei, m-am dus în Cetatea Colţ, situată la vreo jumătate de ceas spre răsărit de Câmpia Haţegului, spre a preda prizonierii şi am sosit la Cetatea Colţ. Ea se află sub stăpânirea crailor Ardealului. Afară de Seidi paşa, niciun vizir nu a mai fost în această provincie. Această cetate este proprietatea ereditară a lui Zolyomioglu şi are o mie de ostaşi. Cetatea este construită în valea podişului Colţ, pe malul râului Colţ, pe o stâncă înaltă. E o cetate solidă în cinci colţuri şi înaltă până-n cer. Are o singură poartă care priveşte către şesul Haţegului. Este o cetate frumoasă cu 11 turnuri. Are multe întărituri înconjurătoare, dar toate laturile îi sunt atât de abrupte, încât nu te poţi apropia. Spre sud, în spatele munţilor, care formează întăriturile ei, se află Ţara Românească”, relata Evliya Celebi, citat în volumul VI al seriei „Călători străini despre Ţările Române", apărut la Editura Ştiinţifică în 1972.
Cronicarul otoman informa că la poalele cetăţii, în secolul al XVII-lea, se afla o aşezare prosperă, în care trăiau femei frumoase. „În valea de sub cetate se află un oraş frumuşel cu vii şi grădini, având şi multe biserici împodobite. În râul de acolo se găsesc multe feluri de peşti. Are ape bune şi aer bun, de aceea este vestită prin femei frumoase. Căpitanul acestei cetăţi s-a supus, aducând serdarului daruri. De aceea, în piaţa cetăţii, i-am predat pe toţi prizonierii noştri cu liste şi sub titlul de vestea sosirii prizonierilor, ni s-au dat trei pungi de bani, care au fost împărţite celor 3.000 de ostaşi, revenind fiecăruia câte 20 de guruşi, ca avuţie de război şi, primind de la căpitan multe daruri, ne-am luat rămas bun şi ne-am întors la ordia islamică”, informa Evliya Celebi.
Castelul singuratic
Ruinele Cetăţii Colţ l-ar fi inspirat pe celebrul Jules Verne, în cartea sa „Castelul din Carpaţi”. În secolul al XIX-lea, scriitorul francez a relatat despre aşezarea în ruine, un loc care fusese însă abandonat şi despre care românii credeau că este stăpânit de forţele supranaturale ale răului şi că în interiorul lui se petrec lucruri înspăimântătoare.
„În geana de lumină a zării, la o milă bună mai încolo, se profila conturul unui castel. Castelul acesta vechi se înălţa pe creasta singuratică a defileului Vulcan, partea superioară a unui podiş numit podişul Orgall. Sub razele strălucitoare de lumină, arhitectura sa se desluşea limpede, claritate proprie imaginilor steoroscopice. Totuşi, trebuia că păstorul să aibă ochii foarte ageri ca să poată distinge vreun amănunt, în acea pată îndepărtată. Brusc, iată-l că strigă, clătinând din cap: - Castel Vechi! Castel Vechi! în zadar te umfli în pene, aşezat pe temelia ta! încă trei ani şi vei înceta să mai exişti, de vreme ce fagul tău mai are doar trei crengi. Fagul acesta, sădit la marginea unuia dintre bastioanele cetăţii, se aplica pe fondul întunecat al cerului, că o fâşie subţire de hârtie decupată şi de-abia dacă ar fi fost vizibil pentru oricine altcineva, de la acea distanţă. în ceea ce priveşte explicaţia cuvintelor ciobanului, datorată unei legende legate de castel, aceasta va fi dată la vremea ei. -Da, repetă el, trei crengi ieri erau patru, dar azi-noapte, a patra s-a frânt a rămas doar ciotul. Nu mai număr doar trei, doar trei, castel vechi, doar trei”, scria Jules Verne.
Localnicii se temeau de misterul său
Autorul romanului „Castelul din Carpaţi” scria că în vremea în care se petrecea acţiunea romanului, puţini erau cei care se aventurau spre ruinele cetăţii. „Este cu neputinţă să-i desluşeşti formele vagi pe platoul Orgall, pe care-l încununa la stânga trecătorii Vulcan. Nu se distinge de fundalul munţilor. Ceea ce ai fi ispitit să iei drept un donjon, nu este decât o grămadă întunecată de pietre. Cine îl priveşte, are impresia că zăreşte crenelurile unui zid, unde nu se află poate decât o creastă stâncoasă. Întreg ansamblul e pâclos, mişcător, incert. Aşa că, dacă ar fi să dăm crezare feluriţilor călători, Castelul din Carpaţi există doar în imaginaţia celor din comitat. Desigur, mijlocul cel mai simplul de a te convinge de existenţa să ar fi să te înţelegi cu o călăuză din Vulcan, sau Werst, de a urca prin trecătoare, de a te căţăra pe culme, şi de a vizita toate acele construcţii. Doar că să găseşti o călăuză e mai greu decât să nimereşti drumul care duce la cetăţuie. În ţinutul acesta al celor două Jiuri, nimeni nu s-ar învoi să călăuzească un călător, oricât i s-ar plăti, până la castelul din Carpaţi”, informa Jules Verne.
Castelul, văzut din depărtare
O descriere sumară a ruinelor Castelului din Carpaţi îl asemăna cu actualul monument istoric Cetatea Colţ.
„Oricum, iată ce s-ar fi putut vedea din acest străvechi sălaş, în câmpul unei lunete mai puternice şi mai bine centrate decât instrumentul de doi bani, cumpărat de ciobanul Frik pentru jupânul Colţ. La opt-nouă sute de picioare în spatele trecătorii Vulcan, o incintă de culoarea gresiei, cu zidurile îmbrăcate într-un hăţiş de plante de stâncă rotunjit pe o circumferinţa de patru, până la cinci sute de stânjeni, urmând îndeaproape denivelările podişului. La fiecare extremitate, câte un bastion de colţ, dintre care cel din dreapta, unde creştea faimosul fag, şi pe terasa căruia se mai înălţa, încă, o gheretă de piatră foarte subţire, un soi de cuşcă având acoperişul ţuguiat. La stânga, câteva posturi de zid proptite de contraforturi ajurate, susţinând campanila unei capele, al cărei clopot şubred se porneşte să bată singur pe vreme de furtună, spre marea spaimă a locuitorilor ţinutului. În sfârşit, în mijloc, încununat de platforma sa cu creneluri, se află un donjon masiv, cu trei rânduri de ferestre întărite cu plumb, al cărui prim etaj este înconjurat de o terasă circulară. Pe platformă este o tijă metalică lungă, împodobită cu viroletul feudal, un soi de giruetă înţepenită de rugină, pe care o ultimă rafală de galernă o făcuse să încremenească spre sud-est”, scria Jules Verne.
Locul pitoresc de marginea Transilvaniei
Autorul francez informa despre temerile localnicilor cu privire la ruinele castelul părăsit şi despre peisajel pitoreşti care se întind în faţa călătorului în împrejurimile acestuia.
„Cât despre ceea ce se află dincolo de zidurile surpate în nenumărate locuri - dacă mai există vreo clădire locuibilă, în interiorul căreia să-ţi fie îngăduit să pătrunzi trecând peste un pod mobil sau furişându-te pe o uşiţă secretă aflată deasupra şanţului - nimeni nu îţi putea răspunde la această întrebare. De fapt, deşi castelul din Carpaţi era mai bine păstrat decât dădea impresia, o spaimă molipsitoare, sporită de puterea superstiţiilor de prin partea locului, îl apăra nu mai puţin decât o puteau face, odinioară, pivele, săcăluşele, bombardelele, bolimezele şi celelalte piese de artilerie din secolele trecute. Şi, totuşi, castelul din Carpaţi ar fi meritat osteneală de a fi ajutat de călători şi de istorici. Poziţia sa, pe creasta podişului Orgall, dădea un aer pitoresc. De pe platforma superioară a donjonului, poţi cuprinde cu ochii priveliştea întregului ţinut, până la ultimul hotar al munţilor. În spate, unduieşte lanţul înalt, atât de capricios ramificat, care marchează frontiera cu Valahia. În faţă se cască sinuosul defileu Vulcan, singurul drum practicabil, dintre provinciîle limitrofe. Dincolo de valea celor două Jiuri, ţâşnesc târgurile Livezeni, Lonea, Petroşani, Petrila, grupate la gura puţurilor care servesc la exploatarea acestui bogat bazin carbonifer. Apoi, în fundal, o admirabilă suprapunere de creste, împădurite la poale, aride în vârf, dominată de piscurile abrupte ale Retezatului şi Părângului, mai departe de Valea Haţegului şi cursul Mureşului, se ivesc profilurile îndepărtate, înecate în ceţuri, ale Alpilor Transilvaniei centrale”, scria Jules Verne.
Castelul valah
Castelul intrase în grija unei familii româneşti, scria Jules Verne, în povestea sa. „Nu există nici urmă de îndoială în ceea ce priveşte familia care avea în proprietate cetăţuia. Baronii de Gorj erau stăpâni peste întreg ţinutul, din timpuri imemoriale. Au fost amestecaţi în toate acele războaie care au însângerat provinciile transilvane. Au luptat împotriva ungurilor, a saşilor, a secuilor, numele lor apare în cântecele şi în doinele în care se perpetuează amintirea acestor vremuri de urgie. Aveau că deviză faimosul strigăt de luptă valah: „Dă pe moarte, dă până la moarte”, şi şi-au dat, şi-au vărsat sângele pentru cauza independenţei - sângele românilor, al strămoşilor lor. Se ştie, atâtea eforturi, atâta devotament, atâtea sacrificii n-au avut alt rezultat, decât cea mai infamă oprimare a urmaşilor acestei semenţii de vitejie. Neamul acesta nu mai are existenţă politică. Trei călcâie l-au strivit, dar nu şi-au pierdut nădejdea de a se scutura de jug, valahii aceştia din Transilvania. Viitorul este al lor şi repetă, cu o încredere de nezdruncinat, aceste cuvinte, în care se concentrează toate aspiraţiile lor: Românul nu piere!”.
Legenda domniţei
Una dintre legendele Cetăţii Colţ, inspirată din fapte reale şi cunoscută de oamenii locului, este cea a domniţei Ileana Cândea, care a stăpânit cetatea în secolul al XVI-lea. În timpul unui asediu al tătarilor, iubitul ei ar fi fost luat prizonier. Tânărul i-ar fi apărut în somn fecioarei şi i-a spus că va fi eliberat, când ea va aduna atâta aur cât să ajungă până la el. „Odată, într-o noapte înstelată, luminată de razele aurii ale lunii, şezând în foişorul cetăţii atârnat pe marginea stâncii, Ileana toarse mult, până ce trecu de miezul nopţii. Şi ce să vadă? Tortul, ce l-a tors după miez de noapte, era din fire de aur şi dacă torcea oricând după miezul nopţii, se alegea tot cu fire de aur. Aşa torcea ea noapte de noapte, când odată, înspre cântători, cine-i prinse fusul, ce sfârâia în josul foişorului? Era iubitul Ilenei, care în momentul în care firele de aur au fost atât de lungi, cât să ajungă la locul în care era el prins, i-au pocnit lanţurile de pe trup şi el a putut să alerge acasă, în braţele ei iubitoare“, relata istoricul Octavian Floca, în Ghidul judeţului Hunedoara, publicat în anul 1969.
Vă recomandăm şi:
Castelul Corvinilor a devenit una dintre destinaţiile favorite ale amatorilor de istorie medievală. Vechi de şase secole, monumentul oferă vizitatorilor săi nenumărate legende, iar unele dintre încăperile şi locurile sale sunt cu totul neobişnuite.
Două catastrofe au lovit succesiv muntele Godeanu, la poalele căruia a fost ridicată capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia. În urma unei catastrofe naturale şi a unui incendiu violent de pădure, au avut loc defrişări masive care au pustiit pădurea din jurul muntelui despre care se spune că ar fi fost „locul sfânt al dacilor”.
Un dosar complex, judecat de şapte ani, vizează modul în care au fost împroprietărite urmaşele familiei Kendeffy, cu aproximativ 15.000 de hectare de păşuni şi păduri în Retezat. Până în prezent, în procesul în care Academia Română a solicitat constatarea nulităţii titlurilor de proprietate primite de Maria Kendeffy şi Elisabeth Pongracz în 2006, magistraţii nu au luat o decizie.
Se încarcă comentariile...
