Ciudăţeniile erotice din Evul Mediu: lesbianismul, sexul oral şi jucăriile sexuale, interzise de Biserică

Gravură din secolele trecute.

Biserica le indica oamenilor cum să facă dragoste astfel încât să nu păcătuiască, perversiunile şi vrăjile de amor erau pedepsite cu moartea, la fel şi adulterul, iar instrumentele sexuale erau interzise. În schimb, unele mărturii documentare vorbesc despre orgiile organizate de nobili şi despre adevăratele clanuri de prostituate.

Pravilele din secolul al XVI-lea indicau pedepse aspre pentru femeile acuzate de lesbianism: „oricare muiare va meşterşugui, de va merge la altă muiare, ca un bărbat, cu câinii ca acelia, şi frecându-se ele acolo, de va arunca sămânţa una în alta. De se vor afla frecându-se două muieri una pre alta însă fără nicio cinie (n.r. instrument)  până când se vor slobozi amândouă”. Numite, în unele documente, cinii, instrumentele pe care femeile le-ar fi folosit pentru satisfacerea unor pofte sexuale, erau motive de divorţ.

„Împarte-se (divorţează) muierea de bărbat, când va face muierea cinie sau niscare meşteşuguri să se poate freca să se verse sămânţa, să se poată astâmpăra de poftă, că se zice , cu cinie de lemn sau de her sau de sticlă, sau de pânză sau fiece alta, să fie lucru ales de acea treabă”, informa o pravilă din Muntenia, secolului al XVI-lea, citată în volumul Medicina şi Farmacia în trecutul românesc.

Pedepse pentru sexul oral
În aceeaşi perioadă, o pravilă arăta că orice creştin trebuia să ţină în casă două paturi, pentru bărbat şi pentru femeie, iar relaţiile sexuale trebuiau să se petreacă doar „cu rost”.

„Se cade tot creştinului, muierii şi bărbatului, două paturi să aibă de aşternutul lor şi de ei şi să se culce duminica şi într-alte zile sfinte şi la praznice domneşti şi în săptămâni mari, iară nu să se tăvălească de-a pururiea ca porcii într-un tină”, informau autorii volumului Medicina şi Farmacia în trecutul românesc. Sexul în timpul menstruaţiei era interzis cu desăvârşire, de teama naşterii unor copii cu handicap şi chiar a leproşilor. Sexul oral era interzis cu deăvârşire ca fiind un mare păcat.

O pravilă din Muntenia secolului al XVII-lea explica astfel perversiunea: „diaconul de se va spurca în gură, să se scoaţă. Ce este aceasta? Iară de ştii, că este mădulariul cel de ruşine de jos, iar de-şi va pune ruşinea în gura muierii, şi va fi curare, ce se tâlcuieşte spurcată în gură”.

Interzise erau şi alte perversiuni sexuale: „de întâi, când se împreună neşinte trupeşte cu maică-sa ce l-au născut sau cu fata-şi sau cu soră-sa: deci acest păcat se cheamă sânge amestecat. Al doilea, când se împreună neştine prespre fire cu vreun dobitoc, fie ce fel va fi. A treia, când se împreunează neştine cu fie ce obraz de parte bărbătească, care lucru mai pre scurt înseamnă sodomie”, informau autorii volumului Medicina şi Farmacia în trecutul românesc. Pravilele indicau pedepse cu moartea pentru perversiuni, iar unele dintre ele erau arderea pe rug.

Poziţia misionarului era indicată
Şi în Transilvania medievală, la fel ca în mai toate ţările europene cu populaţie creştină, biserica dicta modul în care ar fi trebuit ca oamenii să facă sex. Alte practici în afara „poziţiei misionarului" erau considerate nenaturale şi, prin urmare, un păcat, pentru că nu foloseau procreării, ci doar plăcerilor, arătau reprezentanţii Bisericii. Albert cel Mare, unul dintre cei mai reprezentativi filozofi ai Evului Mediu, afirma că doar poziţia misionarului era practica naturală a sexului.

Adulterul era pedesit deseori cu moartea, iar condamnarea era transformată într-un spectacol macabru, din care nu lipseau instrumentele de tortură. O mărturie documentară păstrată despre condamnarea la moarte pentru adulter este cea a uciderii domniţei Ana Torok, în curtea Castelului Corvinilor, după ce şi-ar fi înşelat soţul. Familia Torok a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI-lea iar Ioan Torok, unul dintre proprietarii castelului a fost cel care a dictat sentinţa. „Barbara (Ana) era soţia lui Ioan Török, un nobil curajos care avea în proprietate şi Castelul Corvinilor. Acesta îşi petrecea mai tot timpul pe câmpul de luptă. Török era şi foarte gelos, aşa că de fiecare dată când pleca de acasă avea grija să-i amintească frumoasei Barbara ca nu cumva sa îi treacă prin minte să-l înşele, căci nu va avea milă de ea. Cu toată atenţia şi grija pe care o avea frumoasa Barbara, odată s-a întâmplat ca sărmana să rămână blocată în camera ei şi a fost nevoită să cheme fierarul. Atât i-a trebuit spionului care era lăsat de Török s-o urmărească, pentru că atunci când acesta s-a întors acasă, i-a spus cele întâmplate. Török supărat cumplit, a poruncit ca soţia sa să fie scoasă şi legată de un stâlp pentru a o pedepsi. Degeaba plângea frumoasa Barbara, degeaba încerca sărmana să-i explice soţului cele întâmplate, căci acesta având mintea întunecată de gelozie, a ordonat executarea Barbarei prin baterea unui piron în cap”, au informat reprezentanţii Castelului Corvinilor.

Vrăjile de dragoste aduceau moartea
Farmecele de dragoste erau, de asemnea, pedepsite cu moartea, în epoca medievală. În 1621, potrivit documentelor, principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei a iniţiat un proces de vrăjitorie fostelor sale amante, acuzate că au făcut farmece pentru a-i ucide soţia. „A fost prinsă  Csomaközi Banfiné (Anna Báthory, după numele soţului), şi din cei îndrăciţi cinci, şi maestrul. Am scris imediat să fie văzută de lege, dacă s-a dat sentinţa, să fie omorâtă. Numai de te-ar vindeca acei rupţi de Dumnezeu, poate cumva te pot vindeca. Doctori, bărbieri, nu sper eu, că ar putea folosi împotriva atare farmece”, se arăta într-o scrisoare a principelui transilvan, adresată Suzanei Karolyi, soţia bolnavă a principelui, document menţionat de cercetătoarea Maria Roşu, pe Istorie povestită.

Orgiile macabre care sfidau legea
În ciuda legilor aspre privind relaţiile sexuale şi sexul în perioada medievală, au rămas în istorie o serie de mărturii ciudate, cum este cea a contesei devoratoare de virgine, Elisabeta Bathory. Elisabeta Bathory (1560 - 1614), deţine recordul celui mai mare număr de victime atribuite unui singur criminal. Ar fi omorât 650 de femei, potrivit unor mărturii consemnate de istorici. „Pentru că, pe de o parte mai devreme, pe de alta în aceste timpuri, din cauza unor lucruri întâmplate în diferite regiuni, anumite plângeri grave au ajuns la urechile noastre despre nobila Dominţa Elisabeta Báthory, deoarece călăuzită de nu se ştie ce fel de duh, lăsând la o parte frica de Dumnezeu şi de semeni, a omorât şi a ordonat uciderea, într-un mod nemilos şi în diferite feluri, mai multor fete şi tinere şi alte persoane feminine care trăiau la curtea ei”, relata preotul Johannes Ponikenus, care a depus mărturie împotriva ei, potrivit documentelor redate de cercetătoarea Maria Roşu, pe blogul Istorie Povestită. O altă legendă care circula pe seama Elisabetei Bathory este că folosea sângele fecioarelor, pentru a se îmbăia şi a se ospăta cu el, în speranţa că astfel va rămâne veşnic tânără şi frumoasă. Alţi istorici susţineau că fetele ucise de Elisabeta au fost schingiuite cu un instrument înfiorător, denumit "fecioara de oţel". Erau aşezate într-o cutie sub forma unui sicriu, care la închidere le străpungea trupul cu piroane de oţel. Nu există niciun document care să ateste folosirea acestui instrument, la fel nu există mărturii documentare şi arheologice legate de folosirea centurii de castitate, atribuită Evului Mediu. Potrivit legendelor, tinerele soţii ale cavalerilor medievali plecaţi la război erau nevoite să poarte zi şi noapte, centurile de castitate, pentru ca soţii lor să fie încrezători că nu vor fi înşelaţi.

Prostituţia nu putea fi înlăturată
În Evul Mediu, pe teritoriul actual al ţării, fenomenul prostituţiei era fie privit cu îngăduinţă, fie pedepsit aspru, cu condamnarea femeilor la moarte, în funcţie de epocă. Unele mărturii din secolul al XIV prezentau clanuri de femei prostituate conduse de chiar preoţi. „Mănăstirile de călugăriţe şi călugări nu se deosebeau deloc de casele publice, decât prin aceea că viaţa era mult mai desfrânată încă şi mai îngăduitoare”, afirma autorul. Astfel, în oraşele din trecutul României, numărul mare de prostituate, însoţite de preoţi, era o imagine obişnuită, afirma Auguste Bebel, în volumul „Femeia în trecut, prezent şi viitor”. „Bande de femei saltimbance, cântăreţe, muzicante, alergau pe drumuri, în tovărăşie cu scolari şi popi vagabonzi, îmbulzindu-se prin bâlciuri, târguri şi prin toate locurile unde era vreo sărbătoare sau unde poporul venea cu mulţimea. În armatele vagabonzilor, ele alcătuiau o corporaţie aparte, având un titlu deosebit”, arăta autorul volumului „Femeia în trecut, prezent şi viitor”.

Vă recomandăm şi:

Poveştile fascinante despre momârlani, urmaşii dacilor în Valea Jiului. „Ciobanul dăruit cu puterea vrăjitoriei“ al lui Jules Verne, păstorii miţoşi descrişi de Iorga

Cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului purtau numele de momârlani. Se spune despre ei că sunt urmaşii dacilor în acest ţinut de munte, în care urbanizarea a dus la alterarea tradiţiilor seculare, păstrate însă cu sfinţenie de comunitatea din ce în ce mai restrânsă din aşezările rurale de munte.

Istoria fabuloasă a românilor, relatată de „The Times” în 1867: „Sunt convinşi pe deplin că ei sunt descendenţii puri ai vechilor stăpâni ai lumii!”

În 30 noiembrie 1867, celebrul ziar „The Times” publica un reportaj despre istoria din ultimele două milenii a românilor. Articolul apărea sub semnătura corespondentului din Austria al ”The Times” şi relata despre marile idealuri ale românilor, cel de a fi consideraţi descendenţi puri ai dacilor şi romanilor şi cel de unire a vechilor teritorii stăpânite de daci.

Blestemul frumoasei Beatrice, ultima prinţesă a Corvinilor şi cea mai bogată femeie din Transilvania medievală: şi-a văzut soţul ucis şi copiii otrăviţi

Beatrice de Frangepan a fost considerată una dintre cele mai frumoase şi bogate prinţese din Regatul Ungar. În ciuda frumuseţii cu care a fost binecuvântată, viaţa moştenitoarei Castelului Corvinilor a fost o înşiruire de drame care au culminat cu moartea soţului ei şi a celor doi copii, ultimii urmaşi ai familei Corvinilor.

Oraşele noastre, acum patru secole, văzute de un turc: cum erau prostituatele din Iaşi şi de ce bucureştenii purtau cruci de aur

Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.