Oraşele noastre, acum patru secole, văzute de un turc: cum erau prostituatele din Iaşi şi de ce bucureştenii purtau cruci de aur

Timişoara ilustrată în vremea în care a fost vizitată de călătorul turc.

Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.

Evliya Celebi a fost unul dintre cei mai cunoscuţi cronicari din istoria Imperiului Otoman. Timp de patru decenii a călătorit în teritoriile şi împrejurimile Imperiului Otoman, însoţind de cele mai multe ori armatele sultanilor, şi a descris în amănunt viaţa şi obiceiurile comunităţilor întâlnite. În anii 1660, Evliya Celebi a ajuns în Dobrogea, Moldova, Ardeal, Banat şi Ţara Haţegului, iar scrierile sale despre comunităţile întâlnite aici au fost publicate într-o lucrare împărţită în zece volume, intitulată Cartea călătoriilor şi considerată o adevărată capodoperă. Fragmente din opera autorului turc au fost publicate în volumul VI al seriei "Călători străini despre Ţările Române", apărut la Editura Ştiinţifică în 1972.

Deva, oraşul înfloritor de la poalele cetăţii
Istoricul Evliya Celebi, unul dintre celebrii cronicari din istoria Imperiului Otoman, descria cetatea Devei ca pe un fort fără puncte de slăbiciune.

„O solidă fortăreaţă este ridicată pe o stâncă abruptă, care îşi înalţă capul până la creştetul cerului, pe marginea fluviului Mureş. Din nicio parte neputându-i-se pregăti minarea, nu este cu putinţă de a fi cucerită în niciun fel, numai dacă va fi luată prin asediu, din cauza foamei, prin predare. Cu toate că fluviul Mureş are un debit îmbelşugat, nici din partea aceea nu există nicio teamă. În Ţara Ardealului nu există o altfel de cetate înaltă, o cetate de fortăreaţă întărită, ca şi când cetatea ar fi fost creată de însăşi mâna forţei. Toate casele sale sunt palate ca nişte cetăţi, decorate cu sticlă şi cărămidă multicoloră. Ferestrele dau înspre fluviul Mureş şi se apără reciproc. Oraşul de jos de pe malul Mureşului de asemenea este foarte împodobit şi înfloritor, plăcut încheiat, fiind înfrumuseţat cu mai multe biserci magnifice. Cuprinde 1.000 de case împodobite”, relata Evilya Celebi, în Cartea Călătorilor.

Iaşi, oraşul mănăstirilor fără pereche
Oraşul Iaşi era descris la mijlocul secolului XVII ca o aşezare întinsă, unde se afla un palat măreţ. „Varoşul oraşului Iaşi cuprinde 20.000 de case acoperite cu stuf, la miazănoapte de palatul beiului, într-un loc întins. Printre aceste case se află vreo 700 de uliţe curate, largi şi acoperite cu scânduri. Se găsesc şi 11 mănăstiri care nu au nicăieri pereche, poate numai în ţinutul Kiev al moscovitului”, scria Celebi. Istoricul otoman se arăta uimit de icoanele unei biserici din Iaşi.

„Chipul care mi-a produs cea mai mare plăcere decât toate celelalte a fost al diavolului cel afurisit. Chipul său era foarte comic şi urât şi-l târau în infern cu forţa, necăjindu-l foarte mult”, relata cronicarul. A căutat explicaţii pentru prezenţa icoanelor şi a picturilor religioase în biserici, iar un preot i-a spus că rolul lor este de a fi arătate oamenilor neştiutori de carte. „Mi-a spus: le arătăm, raiul este aşa, iadul este aşa, purgatoriul este aşa, rebelii sunt aşa. Sărmanul de mine l-am întrebat: dar de ce vă închinaţi acestor idoli spunând că sunt Dumnezei? Iar el mi-a răspuns: Doamne fereşte, noi nu spunem că sunt Dumnezeu. Aceste chipuri sunt ale domnului Iisus, ale Sf. Nicolae, ale lui Augustin şi ale apostolilor. Când noi îi vedem astfel zugrăviţi şi trecem prin faţa lor, ne descoperim şi, şoptind o rugăciune, îi cinstim. Dar noi nu spunem niciodată că ei ar fi Dumnezeul nostru. Ce vorbă este asta? Văzând că noi îi cinstim astfel, poporul ne aduce daruri, iar noi punem să se facă noi chipuri şi, astfel câştigăm”.

Evliya Celebi povestea şi despre portul prostituatelor din Iaşi. „Femeile uşoare din acest oraş, zise gazde, stau în cârciumi. Ele poartă un fel de rochii pestriţe din atlaz, din stofă de mătase şi de catifea şi se încalţă cu papuci cu tocuri înalte şi împodobite cu cuie cu capete mari şi aurite. Ele stau cu capul gol şi cu părul negru despletit. Oferind celor care le ies în cale frumuseţea lor şi plăcerile trupeşti ele plătesc, ca dare, beiului Moldovei, şase pungi pe an. În schimb, femeile cinstite poartă peste fusta de mătase colorată un şorţ albastru, ca şi cele de la marginea Istambulului. În felul acesta şi după îmbrăcăminte se cunoaşte dacă o femeie este sau nu de moravuri uşoare”, scria autorul turc.

Timişoara, un oraş bogat cu oameni deschişi
Evliya Celebi descria Timişoara ca fiind o cetatea aşezată pe un pământ înverzit, mănos, înconjurată de grădini şi parcuri de trandafiri. „Pe aceste câmpii nu se află piatră nici măcar cât un bob de fasole”, scria istoricul otoman. „Când plouă în oraş, în locurile mocirloase din afara oraşului se împotmoleşte până şi un elefant. Printre ciudăţeniile oraşului Timişoara se numără şi faptul că nu are deloc ţânţari, după cum nu s-a pomenit până acum niciun caz de epilepsie. Populaţia paşnică e formată din oameni simpli şi milostivi. Aici se află ostaşi veseli, negustori şi oameni învăţaţi. Datorită apei şi climei bune oamenii sunt veseli şi cumpătaţi”, arăta Evliya Celebi. Timişoara era un ţinut foarte bogat, pe ale cărui dealuri creşteau soiuri atât de diferite de vişni, pruni şi afini cum nu se mai aflau în alte ţări, mai adăuga acesta.

Bucureşti, cu bărbaţi arătoşi şi femei frumoase
Cronicarul turc a descris în detaliu oraşul Bucureşti, declarând că este un loc plăcut, unde erau foarte mulţi bărbaţi arătoşi şi femei uşoare. „Îndeosebi când omul vede fetele necăsătorite umblând cu capul gol şi cu părul despletit fir cu fir şi cu papucii galbeni în picioare, la drept vorbind i se împrăştie mintea ca părul răvăşit. Dar majoritatea acestora sunt nişte sărmane cu moravuri uşoare. Toate nelegiuitele de aici umblă cu faţa descoperită şi poartă fuste de stofă şi de mătase aurită, în diferite culori. Toţi ghiaurii de aici poartă dulame albastre, postav şi veşminte ca cei de la serah, iar pe cap îşi pun căciulă tătărască. Mari şi mici, toţi îşi atârnă de gât o cruce de aur, de argint sau de bronz, fiindcă aceşti ghiauri sunt din neamul lui Mesia, iar cartea lor este Evanghelia. Au datini eretice, iar în loc de bairam au unele zile nefaste, adică sărbătoarea de ouă roşii care este aceeaşi ca la ghiaurii greci”, relata Evliya Celebi, în Cartea călătoriilor.

Sibiu, un oraş fascinant
Autorul se arăta mai impresionat de oraşul Sibiu. „În oraşul acesta se găsesc multe lucruri minunate şi de o măiestrie rară. Sunt palate cu balcoane, construite cu măiestrie. Iar meşterii zugravi au făcut la toate diferite lucrări de artă. Fiind un oraş bogat, are din belşug mai ales vin şi ouă. Pe străzile lui oamenii par un ocean. În el locuiesc peste 100.000 de suflete. Pe scurt, acesta a fost unul dintre marile oraşe pe care le-am văzut în călătoriile noastre”, scria Celebi. El a descris şi forţa oamenilor din cetatea Sibiului. „Când serdarul prevăzător s-a dus să viziteze cetatea, odată cu strigătul de „Bine ai venit”, au slobozit din cetatea Sibiului, dintr-o dată, o mie de tunuri, încât totul a fost cuprins de foc”, informa istoricul.  

Oraşul Cluj era descris ca un mare târg, în care de teama oştirii islamice, „locuitorii satelor din împrejurimi au venit în cetate şi era atâta lume că nu găseai o palmă de loc unde să calci”. Cluj avea 11 mănăstiri frumoase şi toate aveau clopotniţe înalte în formă de chiparos, fiind acoperite cu cositor, cu argint, bronz sau tablă, scria Celebi.

În vecinătatea Clujului, cronicarul se arăta uimit de aşezarea din Turda. „În locul acesta stâncile de sare sunt îngrămădite ca nişte dealuri, iar caii, catârii şi cămilele, boii şi oile ostaşilor au mâncat şi au lins sarea aceasta cu multă plăcere. Locuitorii oraşului Turda sunt toţi sărari. Cine n-a văzut ocnele de sare de aici înseamnă că n-a văzut ce e o minune în lume, pentru că acestea sunt nişte subterane înfiorătoare şi primejdioase. Fiecare ocnă este o groapă care ajunge în adâncurile pământului, până în fundul iadului, şi, ferească Allah, cei din poporul lui Mahomed sunt băgaţi în aceste ocne dacă ajung în robie. Nu mai este putinţă de scăpare”, scria Elviya Celebi.

Despre locuitorii din Alba Iulia, o altă cetate în care a ajuns istoricul turc, acesta relata că au fugit din calea oastei otomanilor, deşi ar fi putut rezista unui asediu. „Dacă populaţia acestei cetăţi s-ar fi pregătit cum se cuvenea ar fi putut duce lupte mari, făcând ca multe mame să verse lacrimi, deoarece la sud de cetate locul e mlăştinos şi plin de smârcuri. Dacă ar pătrunde în acest loc chiar şi cai înotători, tot n-ar putea să scape şi s-ar scufunda”, scria Celebi, lăudând totodată oraşul pentru apa bună şi grădinile şi viile frumoase.

Constanţa, portul celor o mie de corăbii
Călătorul turc a ajuns şi în Dobrogea, iar Constanţa l-a impresionat prin mărimea portului. Totuşi, în secolul XVII, oraşul nu era unul dintre cele mai prospere. „Se spune că a fost o cetate puternică, trainică şi de temut. Dar fiind aşezată pe malul mării, Constanţa nu este prea bogată şi prosperă, căci adeseori a fost atacată, ruinată şi arsă de cazaci. În vechime, Constanţa de lângă mare fusese un port mare. Şi acum se văd urme de construcţii. În portul ei intră uşor o mie de corăbii. Dar umplându-se treptat cu pământ şi nisip, nu mai poate fi ferit de valurile mării. În unii ani, se scufundă aici multe corăbii. Allah s-o facă să prospere. Amin”, scria autorul Cărţii Călătorilor.

Evliya Celebi lăuda portul Chilia pentru pastrama pe care o făceau localnicii şi pentru mâncărurile gustoase preparate din carne de vită şi de oaie. „Mierea, untul, grâul şi peştele se găsesc în cantităţi mari. În general, populaţia Chiliei nu stă la masă fără musafiri”, scria istoricul.

În apropiere, cronicarul descoperă insula oraşului Tulcea, înconjurată de apa Dunării, un loc sălbatic şi ciudat. „Este o insulă acoperită cu pădure sălbatică, încât numai Allah ştie numărul animalelor sălbatice. Pe această insulă în fiecare an se taie şaptezeci – optezeci de mii de vite, iar din partea lor se face pastramă de Chilia. Sunt atât de mulţi ţânţari încât spre asfinţit, îi fac pe oameni şi pe cai să dorească mai degrabă moartea. Când femeile uşuratice din cetăţile Ismail, Chilia şi Tulcea sunt prinse, ele sunt aduse pe această insulă şi lăsate acolo dezbrăcate, încât mor într-o noapte din pricina ţânţarilor”, scria Celebi.

Un alt oraş românesc descris de istoricul turc a fost Giurgiu, vestit prin bogăţia localnicilor. „Toţi locuitorii de acolo vobesc corect limba valahă, moldoveană şi bulgară. Sunt oameni foarte darnici, prietenoşi şi veseli. Au pâine din belşug, atât pentru bogaţi, cât şi pentru sărmani. Fiind un loc îmbelşugat, zece pepeni galbeni costă un ban. Banul este o monedă valahă, bătută din aramă şi argint, circulă prin schelele şi oraşele de pe malul Dunării. Nu are valoare în alte oraşe. Zece pepeni verzi, o oca de pâine, o oca de carne fac câte un ban, iar o oca de miere costă patru bani şi o oca de unt zece bani”, scria Evliya Celebi. În partea de răsărit a cetăţii Giurgiu, pe malul Dunării, există un oraş înfloritor, cu grădini, cu vii, cu şase sute de case frumoase, acoperite cu şindrilă. Oraşul a fost asediat de zece ori, relata cronicarul turc.

Vă recomandăm şi:

Cetatea Devei, fortul necucerit al Transilvaniei. Zece lucruri mai puţin ştiute despre fortăreaţa ridicată pe un con vulcanic

Timp de mai multe secole, Cetatea Devei a fost una dintre aşezările militare strategice ale Transilvaniei. Fortăreaţa ridicată pe un deal al munţilor Poiana Ruscăi datează din secolul al XIII-lea, iar în istoria ei a fost considerată unul din locurile de necucerit.

Misterul sfinţilor care vegheau asupra oraşului Deva de pe Dealul Cetăţii

Unul dintre locurile cele mai misterioase ale municipiului Deva se numeşte „La sfinţi”. Este o stâncă a dealului pe care a fost ridicată cetatea medievală Devei, pe care în trecut fuseseră ridicate trei statuete ale unor sfinţi catolici. Statuetele nu au rezistat trecerii timpului, iar ultima dintre ele a fost doborâtă înainte de 1989.

Hunedoara secolului XIX, descrisă de un londonez: şocat de traiul ţiganilor, dar fascinat de castel şi de ţinutul aurului

Un publicist şi geolog englez a dezvăluit într-un jurnal de călătorie apărut în Londra, în 1862, cât de mare a fost şocul primelor sale întâlniri cu comunităţile de ţigani care locuiau în tabere de corturi pe malul râurilor Mureş şi Strei şi la marginea orăşelelor hunedorene ale secolului XIX.