Bela Karolyi, amintiri savuroase din Valea Jiului: „Luna de miere, în Lupeni. Eram incredibil de fericiţi“

0
0
Bela Karolyi, pe coperta cărţii „Fără teamă: puterea, pasiunea şi politica unei vieţi în gimnastică” (1994). Sursa: amazon.com
Bela Karolyi, pe coperta cărţii „Fără teamă: puterea, pasiunea şi politica unei vieţi în gimnastică” (1994). Sursa: amazon.com

Înainte de a deveni unul dintre cei mai faimoşi antrenori de gimnastică din lume, Bela Karolyi a locuit câţiva ani în Valea Jiului, unde a lucrat ca profesor de educaţie fizică.

La începutul anilor ´60, Bela Karolyi şi Marta Karolyi, cuplul de antrenori care a făcut istorie în România şi în Statele Unite ale Americii, au locuit în Valea Jiului şi au predat educaţia fizică elevilor din Lupeni şi Vulcan.

Nadia Comăneci, umilită, înfometată şi bătută de antrenori. Fragmente din cartea „Nadia şi Securitatea” scrisă de istoricul Stejărel Olaru

EXCLUSIV Coregraful Geza Poszar: „Nadia Comăneci a fost singura gimnastă care a scăpat nebătută de Bela Karolyi“

Cum i-a ajutat un congressman pe soţii Karolyi să emigreze în SUA: „M-a impresionat dorinţa lor de a fi liberi“ EXCLUSIV

În cartea sa autobiografică, numită „Fără teamă: puterea, pasiunea şi politica unei vieţi în gimnastică” (1994), Bela Karolyi a relatat despre anii petrecuţi în regiunea minieră, înainte ca soţii Karolyi să devină cunoscuţi în întreaga lume pentru performanţele obţinute în gimnastică.

Bunicul, un personaj legendar în Vulcan

Bela Karolyi s-a născut în 1942 în Cluj, însă era legat de Valea Jiului prin bunicii săi, care trăiseră şi lucraseră ca dascăli în Vulcan.

„Bunicul meu era un ungur iubitor de viaţă. Îi plăceau petrecerile, vinul bun şi femeile frumoase. Era, de asemenea, primul profesor în oraşul Vulcan, o figură legendară. Se spunea că a fost cel care adusese lumina oamenilor. Generaţiile nu doar că au fost educate de el, dar au fost şi distrate de el. Bunicul organiza întotdeauna spectacole muzicale şi de comedie pentru mineri şi pentru familiile lor. Nimic altceva nu se întâmpla în Vulcan, erau doar case mici, străzi murdare şi câteva berării, astfel că eforturile sale erau tare apreciate”, relata antrenorul în volumul autobiografic.

A lucrat în combinatul din Hunedoara

Viitorul mare antrenor de gimnastică a copilărit în Cluj şi a practicat în adolescenţă atletismul şi boxul. După ce a câştigat Campionatul Naţional de Box, la juniori, Bela a primit o slujbă în combinatul din Hunedoara, oraş în care la sfârşitul anilor ´50 exista o bază sportivă puternică.

„Munceam în uzină dimineaţa şi îmi petreceam după-amiezile antrenându-mă. Lucrurile nu au mers bine. Nu am făcut progrese în niciun sport. Aveam prea mult timp liber şi eu eram obişnuit cu un program strict. În plus, nu îmi plăcea serviciul pentru că nu era unul de muncă fizică, ci doar îmi pierdeam timpul pentru cinci-şase ore zilnic”, relata acesta.

În lunile petrecute în Hunedoara, adolescentul Karolyi a încercat să strângă bani, pentru a-şi putea continua studiile. Povesteşte că îşi drămuia mâncarea şi îşi vindea tichetele de masă primite de la uzină în disperarea de a face economii. S-a îmbolnăvit şi, nevrând să cheltuie banii la medic pentru îngrijire şi pe medicamente, a ajuns la pat, cu o pneumonie care îl putea costa viaţa. Atunci, familia l-a găsit în Hunedoara şi l-a adus la Cluj.

În Valea Jiului, pentru a nu fi despărţiţi

Mai târziu, şi-a continuat studiile la Institutul Pedagogic şi împreună cu Marta, colega sa şi femeia care avea să îi fie parteneră de viaţă, după absolvire, au decis să se mute în Valea Jiului.

„Pentru că Marta şi eu am absolvit primii în fruntea clasei, aveam ocazia să ne alegem locurile unde vom lucra. A trebuit să găsim două poziţii în acelaşi oraş. Nu puteam să fim despărţiţi. Am văzut o poziţie în oraşul meu natal, dar era un singur post disponibil. Apoi am văzut posturile din Vulcan, oraşul minier unde au trăit bunicii mei. Era şi aici doar un post disponibil, dar mai era unul liber în Lupeni, aflat la şase kilometri distanţă. Mi-era teamă că Marta o să refuze. Poziţiile erau în cea mai săracă zonă a României. Şcolile noastre nu ar fi avut bani pentru echipamente, iar salariile noastre ar fi fost mici. M-am întors către Marta şi am întrebat-o dacă ar lua în considerare cele două oraşe miniere. „Vom fi aproape unul de celălalt?” - m-a întrebat. I-am spus că vom fi foarte aproape. „Atunci, să le luăm, Bela” - mi-a răspuns”, relata antrenorul, în volumul autobiografic.

La scurt timp, Marta s-a mutat în Lupeni, în timp ce Bela Karolyi a ajuns în Valea Jiului şase luni mai târziu, după ce şi-a încheiat stagiul militar.

„Marta şi cu mine ne-am căsătorit în 28 noiembrie 1963. Eu am venit prin ploaia măruntă din Vulcan, iar Marta a venit, prin ploaia măruntă din Lupeni, în biroul primarului care se afla între cele două mici oraşe. Am avut parte de o ceremonie scurtă, ea a spus "Da", eu am spus "Da" şi am fost declaraţi soţ şi soţie. Ne-am sărutat şi apoi ne-am întors fiecare la cursurile pe care le ţineau după-amiaza. Ne-am petrecut luna de miere într-un mic apartament pe care îl închiriasem în Lupeni. Eram incredibil de fericiţi. Eram îndrăgostiţi, eram împreună şi eram implicaţi amândoi în oraşe care aveau nevoie disperată de noi”, îşi amintea Bela Karoly.

Oraşul Vulcan era mic, rural şi sărac. Până atunci nu avusese în şcoli un program de educaţie fizică. Copiii din şcoala elementară nu se jucaseră niciodată în jocuri organizate şi nu participaseră la concursuri atletice, scria Bela Karoly. Lucrurile aveau să se schimbe, odată cu venirea noilor dascăli. „Mi-am frecat mâinile şi am început să lucrez. În fiecare zi am organizat o activitate diferită pentru elevi - în unele zile aveam meciuri de fotbal sau turnee de volei, în alte zile meciuri de rugby”, îşi amintea autorul.

Prima sală de educaţie fizică

Venirea iernii a dat însă peste cap întregul program pus la punct de aceştia. „Ne-am simţit foarte bine până când vremea a devenit rea. Iarna a lovit puternic. Era un frig aspru şi nu puteam lăsa copiii să se mai joace în aer liber - când se udau, nu aveau în ce să se schimbe. În plus, hainele lor nu erau suficient de călduroase pentru acea vreme şi uram să văd cum îşi distrugeau micii pantofi în zăpadă. În Vulcan nu aveam sală de sport pentru copii şi, când nu i-am mai putut ţine lecţii în aer liber, a trebuit să găsesc o modalitate de a crea o zonă de educaţie fizică în interior”, scria Bela Karolyi.

În acele zile, podelele şcolii din Vulcan erau acoperite cu un lichid uleios negru care le proteja de daune. Lichidul mirosea mizerabil, iar copiii nu puteau fi lăsaţi să se joace pe podea, pentru că şi-ar fi stricat hainele. Bela Karoly a încercat să facă rost de saltele vechi, pentru a amenaja o sală de sport. Localnicii la care a apelat, povesteşte el, îi spuneau că nu aveau suficiente saltele în case. În cele din urmă, cu ajutorul unei mătuşi, a făscut rost de câteva saltele vechi, pe care le-a putut folosi în primele ore de educaţie fizică în clasă, ţinute în Valea Jiului.

„Aşa am început să predau în interior şi aşa am început cu gimnastica. A fost o revoluţie pentru Vulcan. Nu a existat niciodată nicio activitate de gimnastică organizată în acel oraş. În prima zi de antrenament i-am pus pe copii să-şi scoată pantalonii şi cămăşile pentru a nu le strica hainele. Copiii aceia aveau o singură pereche de şosete, pantaloni, lenjerie, cămăşi, pantofi şi aşa mai departe. Nu aveam haine de sală pentru a le oferi copiilor, dar aveau nevoie de o anumită libertate de mişcare pentru cursuri şi nu voiam ca nimeni să-şi despartă pantalonii şi să intre în necazuri. Copiii au început să exerseze în lenjeria intimă”, îşi amintea antrenorul.

Cum i-a câştigat pe localnici

La început, părinţii copiilor s-au revoltat, auzind de metodele folosite de antrenor. „Aici a existat întotdeauna o furie şi o frustrare împotriva noilor veniţi în oraşele primitive precum Vulcan. Oricine venea dintr-un oraş mai mare era detestat. Din fericire, nu a durat mult ca mamele copiilor să se liniştească. Unii bătrâni din Vulcan şi-au amintit de bunicul meu şi, destul de curând, toată lumea a ştiut că nu sunt un tânăr cu capul umflat dintr-un oraş mare, care venise să-i deranjeze pe localnicii din Vulcan şi pe copiii lor. Am fost acceptat ca localnic, ca un bărbat care crescuse într-un oraş ca al lor şi alesese să vină acasă să dea ceva înapoi oamenilor”, relata Karolyi.

Viaţa localnicilor din Valea Jiului era deosebit de dură, îşi amintea antrenorul.

„Minerii duceau o viaţă foarte tristă şi dificilă. Îşi petreceau cea mai mare parte a existenţei lor sub pământ. În fiecare dimineaţă se confruntau cu faptul că s-ar putea să nu iasă niciodată din mină în viaţă. Accidentele se întâmplau tot timpul. De îndată ce ieşeau, mergeau la o berărie şi beau până cădeau la pământ. Apoi, soţia şi copiii veneau la bar cu o roabă şi îşi cărau bărbaţii acasă. În acest timp, le verificau buzunarele pentru a găsi orice bani rămaşi. Minerii cărbunelui nu ştiau prea multe despre copiii lor. Dacă ai fi întrebat un miner câţi copii are, el ţi-ar fi spus să o întrebi pe soţia lui”, scrie autorul cărţii „Fără teamă: puterea, pasiunea şi politica unei vieţi în gimnastică”.

La sfârşitul anului şcolar, când soţii Karolyi au decis să ţină cu elevii, de 7-11 ani, un spectacol atletic în oraşele Vulcan şi Lupeni, întreaga comunitate din zona minieră a venit să asiste la eveniment. Oamenii nu mai văzuseră un asemenea spectacol. „Minerii nu sunt genul de oameni care merg spre tine şi îţi mulţumesc, dar aceşti oameni au făcut-o. Au venit la mine cu lacrimi în ochi. "Nu am ştiut niciodată câţi copii am“, mi-a spus un miner. "Apreciez munca pe care ai făcut-o. Sunt atât de mândră de copiii mei“, au spus alţii. A fost ceva să-i văd îmbrăţişându-i pe micuţii lor, unii pentru prima dată în viaţa lor”, scrie Bela Karolyi.

„Băteam pe toată lumea”

În Vulcan, primul liceu a fost inaugurat în 1962, iar soţii Karoly au înfiinţat aici cel mai mare centru de activitate atletică din Valea Jiului.

„Copiii din toate oraşele din jur au venit la Vulcan pentru a urma liceul. Erau copii destul de sălbatici - copii cu puţină educaţie care fuseseră nedisciplinaţi încă din anii lor elementari. Era înspăimântător să stau în faţa lor şi să-i îndrum. Dar am făcut-o. Le-am oferit disciplină şi provocări şi ei au răspuns. Oraşul Vulcan a devenit ca un vulcan care fierbea de activitate. Acum, că aveam copii de liceu cu care am lucrat, aveam puterea necesară de a ne confrunta cu alte echipe de liceu de handbal pe echipe. Am început să călătorim pentru competiţii. Băteam pe toată lumea. A fost incredibil, devotamentul fizic şi mental al copiilor noştri era de 200 la sută, comparativ cu 75 de procente obişnuite pe care alţi copii le-au pus în pregătirea lor”, scria Karolyi.

Antrenorul explica şi ce îi motiva pe elevi să facă performanţă. „O parte din motivele pentru care copiii mei au excelat a fost că erau frustraţi şi furioşi. "Sunt un copil sărac", s-au gândit cu toţii, "dar pot demonstra că sunt demn, la naiba, nu contează de unde am venit, pot câştiga". Cu antrenamentul şi sprijinul meu, le-am hrănit pofta de succes. Am parcurs Campionatele Naţionale de handbal şi atletism şi am concurat împotriva echipelor din cluburi mari. Am fost bătuţi din când în când, dar nu am părăsit arena niciodată fără să dăm tot ce am putut. Minerii au făcut toate strângerile de fonduri pentru călătoriile noastre. Au fost atât de mândri de copiii lor - au trăit realizările lor”, îşi amintea antrenorul.

În 1975, la zece ani după ce a părăsit Vulcanul, Bela Karolyi a fost invitat să participe la ceremonia organizată cu ocazia împlinirii a zece ani de la prima absolvire a liceului. „M-am dus şi am aflat că 21 dintre primii mei 27 de elevi deveniseră profesori de educaţie fizică”, scria antrenorul.

După anii petrecuţi în Valea Jiului, a urmat ascensiunea în cariera soţilor Karolyi. Au devenit antrenorii gimnastei Nadia Comăneci şi ai lotului naţional de gimnastică al României în epoca sa de glorie. La începutul anilor ´80, soţii Karolyi au rămas în Statele Unite ale Americii, unde au cunoscut consacrarea şi ca antrenori ai lotului de gimnastică feminină al SUA.  

Mai puteţi citi şi:

45 de ani de la primul 10 din gimnastică! Nadia s-a îmbrăcat în ţinută de concurs şi a făcut un element acrobatic VIDEO

Cătălina Ponor, chinul din spatele gloriei: „Am început să plâng de bubuia solul sub mine“. Cum a liniştit-o Mariana Bitang

Bellu şi Bitang, în Cartea Recordurilor: La ce capitol sunt consideraţi cei mai buni din lume


 

Hunedoara


Ultimele știri
Cele mai citite