Piesele pierdute ale lui Shakespeare. Cum au ajuns să se vândă falsuri ale faimosului dramaturg pe sume fabuloase

Dintre toate operele dramaturgilor care au existat vreodată, piesele lui Shakespeare sunt cele mai jucate pe teatrele lumii sau în filme, fiind considerat cel mai important scriitor din literatura occidentală. O parte dintre piesele marelui dramaturg s-au pierdut, însă chiar şi astăzi, după 400 de ani de la moartea sa, colecţionarii de cărţi şi anticarii le caută.

Cele mai importante opere pierdute ale lui Shakespeare suntconsiderate a fi ”Plăcerile dragostei” şi ”Cardenio”, menţionate în orice biografie a marelui creator, dar a căror existenţă este pusă la îndoială de o parte din cercetătorii care i-au studiat operele. Există chiar istorici care susţin că operele amintite nu i-ar fi aparţinut niciodată marelui dramaturg, scrie Joel Levy în cartea ”Istorii pierdute”.

Majoritatea cercetătorilor s-au pus de acord că primul său in folio, reprezentând o culegere cu piesele lui Shakespeare, ar fi fost publicat în 1623, la 7 ani de la moartea sa. Celebrului scriitor englez i se atribuie  şi piesa ”Pericle, prinţul din Tyr”, deşi aceasta a fost publicată separat, într-un format ieftin, cunoscut sub denumirea de in quarto (ce înseamnă o foaie de hârtie pliată în patru).

În epoca în care a trăit Shakespeare nu existau legi privind drepturile de autor, astfel că după o piesă de teatru era publicată, alţi editori şi teatre puteau să le copieze,  plagieze sau chiar să le joace fără acordul autorului. Acesta este unul dintre motivele care un număr destul de mic  de piese aparţinând dramaturgului au fost publicate în timpul vieţii sale, se consemnează în lucrarea ”Istorii pierdute”.

S-a ajuns astfel în situaţia ca mai multe piese să fie promovate din apocrife, ce reprezintă o serie de lucrări atribuite lui Shakespeare, dar care sunt contestate de majoritatea cercetătorilor operei sale. Aceste lucrări sunt considerate practic operele pierdute ale lui Shakespeare, printre acestea numărându-se Pericles, The Two Noble Kinsmen (Doi veri de stirpe aleasă), Edward III şi Sir Thomas Moore.

În 1953, s-a găsit un fragment dintr-o listă a unuilibrar, Christopher Hunt, pe o copertă a unei cărţi, datată în 1603.Printre ofertele librarului se numărau şi câteva dintre piesele lui Shakespeare, cum ar fi Neguţătorul din Veneţia, Îmblânzirea scorpiei, Zadarnicele chinuri ale dragostei şi Plăcerile dragostei”, menţionează Joel Levy în cartea sa.

A inventat lucrări ale lui Shakespeare pentru a-şi impresiona tatăl

Cercetătorii care analizează operele lui Shakespeare sunt circumspecţi în privinţa ”apariţiei” pe piaţă a oricărei lucrări ce este atribuită scriitorului, mai ales după ceea ce este cunoscut în epocă ca ”frauda lui Ireland”. Acesta era fiul unui anticar şi era considerat încet la minte de toată lumea. Ireland avea însă un mare talent: era capabil să imite semnătura oricui, se consemnează în lucrarea ”Istorii pierdute”.

În timp, Ireland a devenit un falsificator expert, care strecura pagini noi lângă cele îmbătrânite din diverse cărţi, falsificând sigilii antice din ceară şi cerneală cu o dexteritate absolut incredibilă. Băiatul făcea toate aceste lucruri pentru a câştiga stima tatălui său, iar la un moment dat i-a venit ideea de a inventa un document juridic, pentru a crea aparenţa că ar fi fost semnat de Shakespeare.

A fost punctul de plecare pentru Ireland, care în 1795 a aruncat pe piaţă o piesă, despre care afirma că i-ar aparţine celebrului scriitor englez. Piesa se numea ”Vortigern” şi îl avea ca protagonist principal pe legendarul rege cu acelaşi nume, care a condus Britania în secolul al V-lea, detaliază Joel Levy în cartea sa.

Pentru a da credibilitate falsului, Ireland s-a inspirat din aceeaşi sursă folosită de Shakespeare pentru piesele sale cu subiect istoric: Cronicile lui Holinshed. Încurajat de faptul că Richard Brinsley Sheridan, un important impresar al vremii, cumpărase drepturile de montare pe scenă pentru ”Vortigern”, Ireland a scris şi o a doua piesă, intitulată ”Henry II”, dar nu a mai avut curaj să o atribuie lui Shakespeare.

Prima punere în scenă a piesei ”Vortigern” a fost şi ultima, în condiţiile în care spectacolul a fost ţinta unor zeflemele usturătoare din partea criticilor. În cele din urmă, Ireland şi-a recunoscut frauda şi  ajuns să scrie la negru pentru a putea trăi, se consemnează în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Credulitatea publicului londonez a făcut însă ca în ultimii ani de viaţă ai lui Ireland să i se solicite să facă copii de pe falsurile sale, iar culmea este că, în zilele noastre, până şi acestea valorează o avere, fiind destule persoane dispuse să plătească sume substanţiale pentru a le achiziţiona.

”Titus Andronicus”, piesa pierdută şi regăsită după 155 de ani

Dovezi despre una dintre presupusele piese pierdute ale scriitorului , ”Cardenio”, s-au găsit într-un document redactat în 1653 de un editor londonez, care înregistrase în Registrul Librarilor editarea unei piese intitulată ”Istoria lui Cardenio”, scrisă de Fletcher şi Shakespeare.

Sursa de inspiraţie pentru ”Cardenio” a fost cel mai probabil romanul ”Don Quijote”, al lui Cervantes. John Fletcher era un mare admirator al acestuia, iar intriga piesei constă în încercările la care o supune un soţ gelos pe nevasta sa pentru a-I testa virtutea, convingându-l pe cel mai bun prieten al său să o seducă, pentru ca, în final, totul să se încheie într-o baie de sânge, scrie Joel Levy în cartea sa.

Conform studiilor efectuate de cercetători, piesele lui Shakespeare, chiar dacă nu au avut un mare succes la public, au fost multiplicate la acea vreme în circa 1.000 de exemplare, dar, cu toate acestea, multe dintre ele nu au mai fost găsite.

Comunitatea ştiinţifică care a studiat de-a lungul anilor lucrările lui Shakespeare a concluzionat că sunt puţine şanse ca opere precum ”Plăcerile dragostei” şi ”Cardenio” să fie piesele autentice ale marelui dramaturg, se menţionează în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Fanii scriitorului englez nu şi-au pierdut speranţa, iar aceasta a fost întreţinută şi de o descoperire relativ recentă (1902), a ediţiei din 1594 a lui ”Titus Andronicus”. A urmat identificarea în 1909 a opt piese in quarto ale lui Shakespeare în fosta casă a lui Sir Francis Bacon, matematician şi scriitor elizabetan. Operele lui Shakespeare erau învelite în hârtie de împachetat şi stătuseră ascunse peste 155 de ani în spatele unui raft de bibliotecă, dezvăluie Joel Levy în cartea sa.