Ziua în care au fost înfiinţate lagărele de muncă pentru „reeducarea elementelor duşmănoase“: internarea în coloniile Canalului se făcea în funcţie de necesităţi
0
La 14 ianuarie 1950 au fost oficializate lagărele comuniste de muncă, prin Decretul 6/14.01.1950. Fără judecată şi hotărâre de condamnare, oponenţii regimului erau trimişi în aceste colonii pentru a fi folosiţi la munca brută.
Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950 oferea Securităţii posibilitatea oficială de a condamna, fără proces, pe baza unor delaţiuni şi sub forma unor liste semnate de şefii Securităţii, zeci de mii de opozanţi politici, clerici, comercianţi, ţărani fruntaşi (chiaburi), care erau trimişi în aceste lagăre pe perioade specificate, cu scopul declarat de a fi folosiţi ca forţă de muncă brută. „Reţinuţii administrativi” au fost cei care au fost folosiţi asemenea sclavilor la construirea unor obiective economice sau edilitare, precum Canalul Dunăre- Marea Neagră, barajul de la Bicaz, uzina de la Borzeşti şi altele.
În timp, numărul deţinuţilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită. Internarea în coloniile de pe canal se făcea în funcţie de necesităţi.
La Peninsula - Valea Neagră, a existat unul dintre cele mai mari lagăre ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, unde au fost închişi între 6.000 şi 8.500 de deţinuţi. La Columbia – Cernavodă, numărul deţinuţilor a variat între 1.200 şi 8.000 de oameni, iar la Saligny între 2.000 şi 8.000. La un moment dat, aici a fost o colonie de muncă unde erau închise doar femei.
Conform Dicţionarului Penitenciarelor din România Comunistă, au mai fost colonii la Kilometrul 5 (2.000 de deţinuţi), Kilometrul 31 (1.500 de deţinuţi), Poarta Albă (10.000-12.000 de deţinuţi), Galeşu (3.000 de deţinuţi), Noua Culme (2.000-7.500 de deţinuţi), Taşaul (cu un efectiv de 1.500 de deţinuţi), Capul Midia (500-2.500 de deţinuţi). Pe lângă acestea, mai erau două lagăre speciale: Eforie (300 de deţinuţi) şi Constanţa (Stadion – 400 de deţinuţi) şi lagăre auxiliare la Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi şi Năvodari.
De-a lungul şantierului Canalului sunt tot atâtea morminte unde au fost îngropaţi cei care mureau din cauza condiţiilor grele de muncă, a lipsei medicamentelor şi a asistenţei medicale. Paul Andreescu, de 78 de ani, fost deţinut politic, a luptat pentru construirea Memorialului Poarta Albă, monument închinat victimelor regimului comunist care au fost trimise în lagărele de muncă ale proiectului sovietic. „Am ridicat acest monument nu întâmplător aici. El este la jumătatea drumului morţii. Am ridicat monumentul aici pentru că într-o parte şi alta sunt oseminte. Este plin pământul Dobrogei de osemintele fraţilor mei“, spune el.
La 25 mai 1949, Consiliul de Miniştri a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru a se asigura un transport mai ieftin şi crearea unui sistem de irigaţii. La construirea canalului erau folosiţi oameni liberi, militari şi deţinuţii.
Cum deţinuţii trebuiau reeducaţi prin muncă, de-a lungul traseului canalului au fost înfiinţate colonii. În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită. internarea în coloniile de pe canal se făcea în funcţie de necesităţi.
Lucrările Canalului Dunăre-Marea Neagră din epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost oprite în 1953, pentru a fi reluate 20 de ani mai târziu. Din vechiul canal nu a fost utilizată decât o mică parte. Amplasamentul canalului realizat se suprapune peste cel început în perioada 1949-1953 pe o lungime de 9,4 kilometri.
FOTO Muzeul Rezistenţei
Se încarcă comentariile...
