„Spionul englez“ abandonat în temniţa comunistă. El îi adusese Regelui Mihai celebrul Jaguar albastru
0
În perioada interbelică, Ernst Dawyl conducea cu abilitate negocieri comerciale la nivel înalt între România şi Anglia. El a adus în ţară celebrul Jaguar albastru, maşina favorită a Regelui Mihai. La venirea comunismului, evreul din Bucovina care trecea drept englez, Ernest David pe numele său adevărat, a făcut tranziţia cu succes spre mai-marii zilei. Până într-o zi, când a fost acuzat de înaltă trădare şi spionaj în favoarea Marii Britanii.
În România interbelică, un personaj care reprezenta Marea Britanie se mişca cu dexteritate în cele mai înalte cercuri ale societăţii. „Englezul“ Ernst Dawyl îşi crease o aură de aristocrat britanic datorită conexiunilor cu producătorii de maşini luxoase din Anglia şi devenise furnizorul de automobile pentru Casa Regală. El a fost cel care a adus în România celebrul Jaguar albastru - prim exemplar, de colecţie, dintr-o serie revoluţionară, extrem de limitată - care i-a fost dăruit prinţului Mihai la împlinirea vârstei de 16 ani. Aceasta a fost maşina preferată a Regelui Mihai.
În realitate, Ernst Dawyl - Ernst David pe numele real - era un evreu născut în Bucovina, în timpul stăpânirii austro-ungare. Deşi studiase în Germania, era un admirator înfocat al Marii Britanii, pentru care ajunsese să lucreze ca reprezentant auto. La schimbarea de regim, Dawyl s-a redresat rapid şi a devenit apropiat şi de mai-marii zilei.
Dar statutul său privilegiat şi originea sa nu l-au scutit de puşcărie în vremea comunistă, cu toate că politica stalinistă fusese impusă în România tocmai de activişti evrei ajunşi la putere.
Pentru comunişti a contat că un privilegiat al monarhiei îşi menţine favorurile într-o epocă a austerităţii, ceea ce i-a iritat la maximum. Influenţa lui Dawyl s-a spulberat când comuniştii l-au catalogat drept agent secret şi l-au aruncat în temniţă pentru înaltă trădare şi spionaj economic şi militar în favoarea Angliei.
Ernst „englezul“, fiul unor evrei
Deşi el însuşi se prezenta ca „personaj britanic“, Ernst Dawyl s-a născut într-o familie de evrei din Bucovina, pe vremea când provincia făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Tatăl era administrator de păduri - Emanuel David, născut la 24 februarie 1878, la Storojineţ (decedat în martie 1950, la Bucureşti). Mama era Toni Klinghofer, născută la 30 septembrie 1882 la Păltinoasa (decedată în iulie 1968, la Bruxelles). Cei doi s-au căsătorit în 1903 la Cernăuţi şi au avut patru copii.
Primul a venit pe lume băiatul - Ernst, la 31 ianuarie 1904, la Petrăuţi. Ernst a fost urmat de surorile Elsa (născută în 1908, la Jablonitsa, funcţionară, căsătorită Eichner, decedată în 2003, în Franţa), Mizzi (născută la 1909, în Cernăuţi, traducătoare, căsătorită Bugod, decedată în 2004, la Bruxelles), Marguerite (născută la 1913, în Dresda, pianistă, căsătorită Weiss, decedată în 2011, în Belgia).
Datele familiale sunt detaliate de urmaşii lui Dawyl care trăiesc în Franţa. Ajunşi la senectute, ei au creat, împreună cu alţi evrei proveniţi din Europa, un site genealogic intitulat notreclan.fr. Ei au strâns mărturii despre familiile lor, pe care soarta le-a legat, aducându-le la un moment dat împreună, într-un context deosebit de dur al Europei. „Aceste amintiri nu trebuie să se piardă“, au spus nepoţii lui Dawyl.
În autobiografia sa postată pe acest site, cea mai mare dintre surorile lui Ernst, Elsa, a dat câteva detalii despre fratele ei. Când copiii au crescut, familia David a plecat în Germania, unde tatăl a început o afacere cu export-import de lemn din pădurile Bucovinei. Aceştia au fost înscrişi aici la studii: Ernst la liceu, fetele la şcoli. Băiatul a lucrat un timp ca şofer „la casa Freud“ (reiese din scriere), unde a avut ocazia să conducă modelele de maşini deţinute.
Ascensiunea lui Ernst
În 1930, Ernst David a început să lucreze pentru compania Firestone în România, „ca specialist în maşini şi cauciucuri“, menţionează el în memorial pe care avea să-l trimită la eliberarea din închisoare, în 1959, autorităţilor britanice. Aşa face prima călătorie în Marea Britanie, la Brentfort, unde urmează o şcoală specială de service-uri de cauciucuri.
Anul următor, 1931, este tehnician şi advertiser la Dunlop Rubber Co în Bucureşti, unde lucrează până când s-a închis filiala din România. Ca să sune şi mai englezesc, David îşi ia numele de Dawyl. Anul 1935 îl găseşte la firma de cauciucuri englezeşti Avon.
În 1936, Ernst Dawyl urcă în liga antreprenorilor: deschide firma Anglocar pentru importuri de maşini englezeşti. „A trebuit să depăşesc mari dificultăţi pentru că nu existau licenţe de import pentru maşinile englezeşti. Am devenit unicul agent pentru maşinile Jaguar. Cu mari greutăţi am început vinde Jaguar-uri prin cataloage şi ordine sigure, introducând astfel maşinile în România“, mărturiseşte el în memoriu.
Istoria Jaguarului albastru şi a fotografiei de la Sinaia
În anii interbelici, Ernst era deja cunoscut ca Ernst Dawyl, furnizorul de maşini de lux englezeşti. În octombrie 1937, el dă lovitura de imagine: îi aduce Marelui Voievod Mihai un automobil rarisim de colecţie, un Jaguar albastru, care avea să fie maşina preferată a suveranului.
La 25 octombrie 1937, Mihai împlinise vârsta de 16 ani. În această zi, monarhia organizase la Sinaia un ceremonial impresionant pentru intrarea în armată a principelui, care primise gradul de sublocotenent în Batalionul I Vânători de Munte.
Cadoul aniversar a fost o surpriză extraordinară pentru adolescentul pasionat de mecanică, automobilism şi aviaţie: un Jaguar albastru nou-nouţ, primul dintr-o serie limitată, abia sosit din Anglia.
Automobilul era primul exemplar din modelul sport SS Jaguar 100, fabricat în anii 1937-1941 în doar 116 bucăţi. Era imaginea eleganţei desăvârşite pe patru roţi, având o caroserie de tip roadster cu două locuri, un motor cu 6 cilindri în linie de 2,7 L, care atingea viteza maximă de 164 km/h şi o acceleraţie de 100 km/h în 11 secunde. În fotografiile din acea zi memorabilă, principele Mihai este pozat în uniforma militară de gală, lângă maşină, în maşină şi alături de furnizorul Ernst Dawyl, preşedintele Anglocar.
Peleş. Ernst Dawyl lângă Jaguarul albastru primit cadou de Voievodul Mihai Sursa carte Radu Portocală
„În 1937 i-am vândut Jaguar Competition 100 Prinţului Mihai de România. Domnul Lyons de la Jaguar a distribuit fotografiile Prinţului Mihai de România cu Jaguarul său în revistele englezeşti. Am vândut al doilea Jaguar, comandat de Regele Carol pentru Prinţul Mihai“, scria Dawyl în memoriul către englezi.
Schimbul de maşini şi întrecerea bolizilor
„Maşina este menţionată drept <Jaguar I> în arhivele Regelui. Câteva fotografii au fost făcute în faţa Foişorului, la Sinaia, în care, alături de Marele Voievod, apare preşedintele Anglocar, Ernest Dawyl. Acesta din urmă, născut în Bucovina şi purtînd un nume englezesc adoptat în 1933, avea să fie arestat în vara lui 1949 în cadrul <procesului Pătrăşcanu>“, dezvăluie jurnalistul Radu Portocală în cartea „Istoria întortocheată a Jaguarului albastru“ (Editura Vremea, 2015).
Portocală însuşi a fost proprietar al maşinii şi i-a făcut regelui bucuria de a-şi revedea Jaguarul după decenii, la o expoziţie internaţională de automobilism desfăşurată la Paris în 1991. Jurnalist cu vederi anticomuniste care a fost expulzat de regim în anii ’70, Radu Portocală provine dintr-o familie apropiată monarhiei. Bunicul său, avocatul Radu Portocală, a fost primarul vizionar al Brăilei în anii ’20 şi demnitar în guvernele Tătărăscu, ucis de comunişti în închisoarea de la Sighet. Tatăl său, dr. Radu Portocală, a fost unul dintre fondatorii Institutului de Virusologie „Ştefan Nicolau“ al Academiei Române. În 1976 a plecat în ţara strămoşilor săi, Grecia, unde a fost cercetător la Institutul Pasteur din Atena. Fiul său, jurnalistul Radu Portocală, l-a urmat un an mai târziu, intrat deja în conflict cu autorităţile comuniste. El s-a stabilit în 1982 la Paris, fiind corespondent al posturilor de radio străine, cu emisiuni în limba română, care monitorizau situaţia din România.
„Regele spunea mereu că Jaguarul a fost maşina sa favorită. Autorul unei cărţi din 1975 dedicată unui model similar povesteşte: <Regele Mihai al României, care, în 1938-39, folosea atît un SS 100 de 3,5 l, cât şi un BMW 328, prefera maşina britanică, întrucît BMW-ul avea obiceiul să iasă din viraje>. Posesorul acestui BMW era tatăl meu, care a avut privilegiul de a face parte din cercul restrîns de prieteni ai Regelui. Împreună, plecau de la Foişor către Stâna Regală şi, pe drum, se opreau pentru a schimba maşinile. În 1972, cînd am descoperit anunţul din <România liberă>, ştiam că tatăl meu condusese Jaguarul – un argument în plus în favoarea dorinţei mele de a-l cumpăra“, avea să mărturisească Radu Portocală în cartea sa.
Clark Gable al monarhiei
În 1938, Ernst Dawyl merge în Marea Britanie pentru a-i prezenta Regelui Carol al II-lea maşinile Alvis şi Jaguar, în şederea sa neoficială în Londra. „Adevărul“ a relatat episodul vizitei la Londra din noiembrie 1938. „Carol era văzut de opinia publică drept un beţiv şi un playboy care-şi pierdea nopţile în cluburi. Mi s-a părut o idee bună ca el să vină neoficial la Londra şi să stea suficient de mult ca reporterii să-l urmărească şi să-i vadă comportamentul. Nu ştiam dacă va accepta sugestia. Primul obstacol a fost regina Maria a Angliei care se opunea unei vizite regale. Am obţinut o audienţă la ea, iar regina şi-a reconsiderat poziţia şi a spus cu un râs amar: <O să mă conving singură despre acest Clark Gable al monarhiei>“, scrie în memoriile sale „Călător fără hartă“ (apărute la BTF Press, Bucureşti, 2017) Dimitrie Dimăncescu, diplomat interbelic, fondator al Cercetăşiei din România împreună cu fratele său Ioan, decorat în Primul Război Mondial de România, Rusia şi Marea Britanie.
Aşadar, în toamna lui 1938, Carol al II-lea a anunţat că va sta pentru o săptămână la hotelul Dorchester din Londra. Singura întrebare a presei a fost dacă madame Lupescu va fi cu el. Dar Carol avea altceva în minte. El spera ca prinţul Mihai să se însoare la un moment dat cu prinţesa Margaret a Angliei.
„În privinţa acestui subiect sensibil, el mă însărcinase să testez opinia Curţii Angliei. Familia regală a Angliei era în termeni foarte buni cu Elena, mama prinţului Mihai, care venea deseori la Londra să se plângă de Carol. Ea spusese verişoarei sale Marina, soţia Ducelui de Kent, că regele i-a luat multe dintre bunuri. Regina-mamă îl plăcea pe Mihai, care era cu 9 ani mai mare decăt Margaret, şi a sugerat ca el să vină singur la Londra, ceea ce a făcut, cu aprobarea lui Carol. Toţi au stat cu ochii pe el şi au spus că e un băiat drăguţ“, notează diplomatul român.
Sejurul publicitar la Londra
În noiembrie 1938, Carol al II-lea a venit la Londra cu Ernest Urdăreanu şi cu aghiotantul Ilie Radu. Cam 20 reporteri s-au instalat în holul hotelului Dorchester încercând să smulgă informaţii de la personal: ce mânca, ce bea regele României?
Londra, 1938. Dimitrie Dimăncescu şi Regele Carol al II-lea Sursa Arhiva Dimăncescu
„Carol nu era un băutor şi bea un singur pahar de vin la cină. Ca să distrag atenţia presei, am aranjat să fie trimisă în fiecare seară o litră de lapte în apartamentul lui. Am stat la Dorchester şi uneori luam prânzul cu el. Când pleca la plimbare, uneori mă invita pe mine şi îl lăsa pe Urdăreanu la hotel, luându-l doar pe Radu care mergea câţiva paşi în spate, ca bodyguard. Eram întotdeauna urmăriţi de ziarişti care intrau chiar şi în restaurante să vadă ce băutură îşi comanda şi cât de mult bea. Dar clienţii restaurantelor nu se holbau niciodată la el, îl lăsau să mănânce în pace. Am făcut turul Londrei prin magazine, de unde Carol cumpăra şosete şi cravate pentru Mihai. Nu putea părăsi un magazin fără ca reporterii să se năpustească în urma lui să chestioneze ce anume a cumpărat.
În cele din urmă, la insistenţele reporterilor, Carol a acceptat să acorde un singur interviu, unui reporter desemnat ca reprezentant al tuturor. A fost ales corespondentul American International News, cu care a stat de vorbă timp de o oră şi jumătate. A răspuns la toate întrebările puse. Seara ne-am dus la cină la Quaglino’s Restaurant, frecventat de elita Londrei. La miezul nopţii, mesenilor le era oferit un exemplar al ziarului Daily Mail, proaspăt scos de sub tipar.
Interviul cu Carol era pe prima pagină. Începea aşa: <Regele m-a primit foarte politicos şi mi-a strâns mâna, mâna lui fiind acoperită de inele şi o brăţară groasă de aur>. În afara acestor detalii frivole, interviul era bine scris. Pe Carol nu l-a deranjat introducerea, pentru că în parte era reală. Brăţara de aur era un accesoriu de identificare la modă printre bărbaţi. Regele Carol a părăsit Anglia în linişte, iar eu l-am escortat până la feribotul din Calais, unde trenul regal a fost ataşat la Orient Express“, mai scrie Dimitrie Dimăncescu în memoriile sale.
Prosperitate, înainte de război
După aceste succese, Ernst Dawyl avansează în afaceri la scară mare. Intervine pe lângă Guvernul român să permită importurile de maşini englezeşti. Pregăteşte în acelaşi timp un alt moment de promovare. „Când Regele Carol a făcut o vizită oficială în Londra, am aranjat cu domnul Lyons şi domnul Henly de la Henly’s Ltd să pună la dispoziţa suitei regale, din care făceau parte miniştri, 10 maşini noi Jaguar, pentru scopuri publicitare“, descrie el în memoriu.
În 1938, Dawyl discută cu magnatul industriei grele din România, Nicolae Malaxa, pentru a găsi contracte în Marea Britanie pentru Malaxa Ltd din Bucureşti. „Am început discuţiile în industria de tancuri, invitându-l pe domnul Strausslor de la Alvis-Strausslor să meargă la Paris cu mine ca să-l convingem pe Malaxa – care era interesat să deschidă o fabrică de asamblare pentru tancurile englezeşti în România.
L-am vizitat pe domnul Addiscott, directorul Băncii România, o filială a Băncii Otomane din Londra, pentru a asigura ajutorul pentru creşterea importurilor de maşini englezeşti. Aşa am obţinut un împrumut de 5.000 lire pe semnătură, fără nicio garanţie“, se laudă Dawyl.
Ernst Dawyl la Arcul de Triumf Sursa volganeagra.blogspot.com
Afacerile merg din plin. Ernst Dawyl devine dealer unic pentru alte companii englezeşti precum Norton sau Rootes. Ţinţeşte spre guvern şi demarează, alături de ataşatul militar englez, discuţii cu ministrul român al Armamentului, Victor Slăvescu, despre echiparea Armatei Române cu motociclete englezeşti Norton. După multe tatonări cu generalul Boiteanu, subsecretar de stat, obţine o precomandă de 3.000 motociclete Norton. Generalul Boiteanu merge în Marea Britanie, unde i se face o demonstraţie de teren, în prezenţa unor înalţi oficiali, cu ştiinţa Oficiului de Război. Când se întoarce în România, generalul face comanda de 3.000 motociclete.
Intră în atenţia Siguranţei. „Afacerea cade. Începe războiul“
Dawyl nu mai putea fi socotit un simplu dealer de maşini. „Nemţii încep să remarce activitatea mea pentru Marea Britanie, iar Poliţia Secretă (Siguranţa) este pusă în gardă de nemţii de la Coloana a 5-a. Sunt catalogat ca spion britanic“, relatează el.
În 1939 primeşte o comunicare secretă de la ministrul Slăvescu de la Armament. Acesta îi cere să invite firma Norton să trimită 3 motociclete militare în România pentru a face o demonstraţie. Echipa britanică vine în România cu două motociclete şi începe demonstraţia de 2.500 mile. Lucrurile mergeau ca pe roate, afaceriştii îşi frecau mâinile, dar totul este întrerupt de un telefon primit din Birmingham. Mr. Smith de la Norton îi spune atât lui Dawyl: „Trimite înapoi motocicliştii, războiul e pe cale să înceapă“.
Năucit de vestea marţială, Ernst Dawyl angajează doi şoferi români care să-i ducă pe motociclişti în Anglia. „Coloana a 5-a germană a intervenit în cursul nopţii şi a pus nisip în motoarele motocicletelor“, afirmă apoi.
Afacerea cu Norton pică. „Guvernul român, urmând ordinele lui Hitler, echipează Armata Română cu 3.000 motociclete NSU şi BMW. Victorie pentru motocicletele nemţeşti“, consemnează el cu amărăciune.
Hărţuiala
În 1940, afacerea cu maşini englezeşti nu mai este posibilă în România. În 1941 ia puterea Garda de Fier cu mareşalul Ion Antonescu. „Zece legionari vin la mine acasă şi mă iau la garaj. Din motive rasiale, ei îmi confiscă toate maşinile, motocicletele şi cauciurile. Cu riscul vieţii (deja uciseseră mii de oameni), i-am convins să nu ia toate maşinile pentru că sunt proprietate britanică. Au luat motocicletele Norton şi celelalte bunuri. A trebuit să vând în mare pierdere ce mi-a mai rămas ca să plătesc datoria de 5.000 lire băncii din România, filială a Ottoman Bank din Londra. Mi-am pierdut toată averea, dar sunt fericit că nu am nicio datorie către Marea Britanie“, scrie Dawyl oficialilor englezi. El specifică faptul că în toţi anii în care s-a zbătut să introducă produsele britanice în România, toate cheltuielile au fost acoperite de el personal sau de firma lui, Anglocar.
Dawyl mai scrie că în 1942, Siguranţa a încercat să îl aresteze. A dispărut fiind ascuns mult timp de colonelul Sandy Teodorescu şi de judecătorul Vintilă Bănescu. „Am început rezistenţa subterană distribuind ştirile de la BBC. Am fost luat în lagărele de muncă forţată, am curăţat străzile din Bucureşti şi a trebuit să lucrez în fabrici sub strânsa supraveghere a poliţiştilor. În 1943 m-a salvat Regele Mihai şi am primit autorizaţie scrisă de la preşedintele Tribunalului să lucrez ca supervisor la garajele regale“, scrie Ernst Dawyl.
Obţine planuri şi detalii de la CFR
În anul 1944, trupele britanice, americane şi ruseşti au intrat în Bucureşti. În 1945, Dawyl i-a propus ministrului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi lui Ion Maurer să folosească la Căile Ferate Române echipament englezesc de la Westinghouse Signal. Aşa a obţinut planuri şi detalii de la staţiile CF din Bucureşti şi Ploieşti. Când Chivu Stoica a devenit director al Căilor Ferate Române, Dawyl a facilitat discuţii între conducerea română şi omologii britanici, bucurându-se de suportul inginerilor Athanasiu şi Niţescu, ambii pro-britanici.
„Autorităţile sovietice, care conduc Căile Ferate Române, au interzis să-mi fie date informaţii şi planuri, dar în ciuda interdicţiei am obţinut toate cifrele şi datele. Poliţia Secretă Română este informată şi observ că sunt urmărit mai îndeaproape. Dar eu continui cu lupta mea de a deschide această piaţă nouă pentru Marea Britanie“, scria el în memoriul către Marea Britanie.
El a aranjat prima întâlnire secretă între şeful Misiunii Economice Britanice, colonelul John C. Wharry, şi colonelul Galpin pe de o parte şi miniştrii Ion Maurer şi S. Zeigher pe de altă parte. Întrevederea a avut loc la lacul Snagov, fiind prezenţi şi Alexandru Bârlădeanu şi secretarul general Zaharia. „Sfatul meu de a începe discuţii în privat a fost acceptat, iar Wharry şi Maurer au vorbit despre deschiderea unei cooperări româno-britanice pentru schimb de mărfuri“.
În 1946, Dawyl spunea că s-a întâlnit cu toţi oamenii din toate departamentele economice ca să afle cine este favorabil Marii Britanii. „Securitatea, informată de agenţii pro-sovietici, îl urmăreşte pe acest <Davil>, cum îmi spune. Ştiu despre asta, dar eu merg mai departe“, se încurajează el.
Ambasadorul britanic Holman l-a împuternicit să discute o primă comandă importantă pentru Marea Britanie, de 10 Rolls Royce-uri şi două Bentley-uri. El face comanda şi trimite un avans de 3.000 lire firmei Rolls Royce la Londra. El a primit felicitări pentru această importantă comandă.
Bentley pentru rege, din banii Curţii
În anul abdicării sale, 1947, Regele Mihai şi-a comandat un Bentley din Anglia. Maiorul Jacques Vergotti, aghiotantul regelui, a mers la Londra să-l plătească, insistând ca automobilul să fie plătit din banii Curţii Regale. „Vergotti mi-a transmis că Regele doreşte ca maşina să fie plătită de el personal, nu prin Gheorghiu-Dej. Regele refuzase aşadar să accepte vreun cadou de la Partidul Comunist“, apreciază Dawyl.
El îşi continuă munca asiduă şi tocmai crease o nouă cărare având planul de creare a unei companii britanice-române-ruse pentru producerea de tractoare în România. Dar trio-ul Ana Pauker, Vasile Luca şi Emil Bodnăraş, inspirat şi de declaraţii belicoase din Parlamentul britanic, a pus capăt carierei fructuoase a lui Dawyl.
Procesul
La 15 august 1949, Dawyl este condamnat la închisoare, cu 18 capete de acuzare. Este găsit vinovat de înaltă trădare şi spionaj în favoarea Marii Britanii: sabotaje, întâlniri cu foşti demnitari pentru a submina autoritatea comunistă, mită pentru aceştia, încercarea de influenţare a liderilor comunişti spre o politică favorabilă Marii Britanii, oferirea de informaţii secrete britanicilor, vizite în Anglia, spionaj militar şi economic.
Acuzatorii considerau că Anglocar, firma lui Dawyl, este acoperirea pentru o organizaţie de spionaj plătită de Marea Britanie. Lui Dawyl i se reproşa că a lucrat cu agenţi ai Serviciilor Secrete cunoscuţi de Siguranţă, precum colonelul Wharry, Lolle Smit de la Philippe Radio, ziaristul Gibson şi mulţi alţi englezi etc. „Am fost acuzat că am aranjat întâlniri secrete între oficialii comunişti şi ataşaţii militari şi economici ai Marii Britanii. Că am organizat în departamentele economice de stat o reţea de prieteni ai Marii Britanii şi am obţinut informaţii secrete“, se plânge Dawyl.
Lolle Smit, intangibilul agent secret de la radio
Dawyl îşi redeschisese firma Anglocar în 1944. În Monitorul oficial din 23 ianuarie 1945 este publicat actul constitutiv al firmei Anglocar S.A.R. (societate anonimă - adică pe acţiuni - română), înfiinţată în Bucureşti, în decembrie 1944. Printre fondatori era un singur nume românesc: Constantin Moscu. Ceilalţi erau Marco Presente, Lolle Smit, Ernest (nu Ernst) Dawyl, David A. Levy, Martin Wieder, Egon Gugod (adică Egon Bugod, cumnatul lui Dawyl, inginerul constructor căsătorit cu sora mijlocie, Mizzi). În consiliul de administraţie erau acţionarii principali Presente, Smit şi Dawyl. Cenzor era, printre alţii, tatăl lui Dawyl - Emanuel David.
Obiectul de activitate a firmei era reprezentanţe de automobile, avioane, tractoare, motociclete, biciclete, piese de rezervă şi accesori, cauciuri pentru autovehicule, maşini şi utilje pentru industriile agricolă, petroliferă, minieră, rutieră, import aparatură şi instrumente de bord etc. Firma Anglocar primeşte „autorizaţiune legală de funcţionare“ în ianuarie 1945, iar decizia a fost publicată în acel Monitorul Oficial.
A trebuit să depăşesc mari dificultăţi pentru că nu existau licenţe de import pentru maşinile englezeşti. Am devenit unicul agent pentru maşinile Jaguar. Cu mari greutăţi am început să vând Jaguar-uri prin cataloage şi ordine sigure, introducând astfel maşinile în România. Ernst Dawyl memorii
Partenerul de afaceri Lolle Smit era un agent britanic care încerca să scoată evrei din ţările ocupate de nazişti. Olandezul a activat în Balcani ca director al postului de radio Phillips în această parte a lumii. Istoricii ştiu că Phillips Radio era doar o acoperire pentru adunarea de informaţii pentru Serviciul de Inteligenţă britanic MI6. Analele de spionaj l-au reţinut pe Lolle Smit ca un agent esenţial, care a fost decorat după Al Doilea Război Mondial de două ţări: Marea Britanie şi de Olanda. El a operat în Ungaria, apoi în România, veind la Bucureşti şi lăsându-şi familia la Budapesta.
Un cercetător britanic, dr. Craig Graham McKay, care a studiat spionajul din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a relatat în lucrarea „Un prieten adevărat – Serviciul secret al lui Lolle Smit“ că ruşii erau iritaţi de câtă trecere avea Smit în societatea Bucureştilor. Olandezul era tratat ca un rege în restaurantele de lux (cum era faimosul „Cina“), fiind servit de ospătari cu prioritate, deşi ruşii pretindeau întâietate absolută. Ruşii n-au uitat fronda şi după război s-au asigurat că Smit îşi încheie misiunea în Balcani.
Este de înţeles astfel de ce Ernst Dawyl era bănuit de spionaj britanic, din moment ce era partener de afaceri cu un agent al Intelligence-ului, care îl alesese sau care îi fusese impus.
Temniţa
Ernst Dawyl este trimis în puşcării ca Jilava, apoi la Canal. Stă 6 ani după gratii, trecând prin anchete care durau şi 51 ore, cu interdicţia de a merge la toaletă, nemâncat, ţinut în beznă şi frig – tot repertoriul torţionarilor. Când este liberat în 1955, prietenii comunişti din govern care-i mai rămăseseră îi găsesc de lucru ca şofer la serviciul sanitar. Dar Dawyl vrea să plece din ţară şi tot Maurer îl ajută să o facă. Primeşte paşaport şi dezlegarea să-şi ia familia şi să emigreze.
„De Crăciun, în 1958, Ernst ne-a sunat din Atena, unde ajunsese cu soţia lui, Leri, şi cu fiul Dan. I-am făcut rost, graţie relaţiilor mele de la Ministerul Afacerilor Externe, de o viză de intrare în Franţa“, povesteşte în autobiografie sora sa, Elsa.
În noua ţară, cu gândul la Anglia
Ernst Dawyl emigrează deci în Franţa cu soţia sa Valeri şi cu fiul lor Dan. Nu se lasă uşor, şi cu perseverenţa agentului de vânzări ţine să amintească englezilor câte a făcut pentru ei. Merge în Anglia, unde vrea să stea de vorbă cu oficialii din Guvern, pentru a le spune cât a pătimit în temniţa comunistă. Adresează memorii peste memorii exprimându-şi loialitatea pentru statul britanic, dedicarea pentru economia Angliei, precum şi profunda admiraţie pentru fostul premier Winston Churchill.
Dawyl relata cum în închisoare a predat lecţii de engleză şi le-a povestit celorlalţi deţinuţi despre măreţia Angliei şi a politicienilor săi.
Autorităţile sovietice, care conduc Căile Ferate Române, au interzis să-mi fie date informaţii şi planuri, dar în ciuda interdicţiei am obţinut toate cifrele şi datele. Ernst Dawyl om de afaceri
La 8 aprilie 1959, el trimite un astfel de memoriu în Downing Street, strada pe care se află reşedinţele oficiale ale înalţilor oficiali guvernamentali britanici. Expunerea era adresată conducerii Ministerului de Externe, fiind pus în atenţia celor care răspundeau de ţările din spatele Cortinei de fier. Dosarul lui Dawyl, făcut public de Arhivele Naţionale ale Marii Britanii, conţine aceste declaraţii şi alte documente interne ale oficialilor guvernamentali din 1959. „Metodele de teroare erau oribile. Nu sunt cuvinte în nicio limbă pe care să le pot folosi ca să descrie prin ce am avut de trecut“, îl citează cercetătorii de la Arhivele Naţionale britanice.
Dawyl menţionează metodele de tortură şi afirmă că a povestit camarazilor de temniţă despre Picadilly Circus, Bătălia Angliei şi Shakespeare. Despre Winston Churchill, Dawyl spune că doar minunatele sale discursuri au dat milioanelor de români puterea de a rezista.
Memoriul lui Ernst Dawyl
„După 6 ani de închisoare în România comunistă, subsemnatul Ernst Dawyl, am plăcerea să vă aduc la cunoştinţă următoarele:
În decembrie 1958 am sosit în Franţa, fiind recunoscut ca refugiat politic şi primind statutul de azilant în ianuarie 1959. La 18 martie 1959 am sosit în Marea Britanie, dar am căzut bolnav la pat timp de 17 zile şi n-am putut să vă contactez mai devreme.
Cunosc toţi liderii comunişti din România de azi, începând cu Gheorghiu-Deja, Maurer, Chivu Stoica, Gaston Marin, Alexandru Bârlădeanu etc. Cunoscându-l foarte bine pe domnul Maurer, actualul preşedinte al ţării (n.r. preşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale în perioada 1958-1961), am avut sprijinul lui şi am obţinut actele de emigrare. Fiind convins că aş putea să vă dau amănunte neştiute despre România comunistă, simt de datoria mea să mă pun la dispoziţia dvs.
Vă transmit alăturat declaraţia despre viaţa mea, munca şi lupta pentru Marea Britanie, declaraţie care vă va dovedi că un simplu reprezentant al firmelor britanice a trebuit să facă faţă luptelor dintre Est şi Vest şi a trebuit să plătească pentru sentimentele sale britanice cu propriul corp.
Nicio tortură a Securităţii comuniste nu m-a putut face să admit vreunul dintre cele 18 capete de acuzare de înaltă trădare. Am rezistat, ştiind că dacă admit vreuna dintre ele şi semnez, ei o să construiască un mare caz politic împotriva Marii Britanii, ca să submineze prestigiul Marii Britanii în faţa românilor şi asta m-ar fi ucis.
Sunt foarte fericit că am puterea morală şi fizică şi forţa să rezist obscurelor lor manevre şi sunt cel mai fericit om din lume că vă scriu aceste rânduri în Marea Britanie, ca un om liber într-o lume liberă.
Veţi găsi ataşat două declaraţii care vor autentifica declaraţia mea.
Ca referinţe despre munca mea, o să vă dau numele câtorva firme pentru am lucrat ca unic reprezentant în România“.
Memoriul lui Ernst Dawyl către Downing Street Sursa nationalarchives.gov.uk
Dawyl enumeră firmele cărora le-a făcut servicii aducându-le clienţi, informaţii şi bani: Westinghouse Brake & Signal Comp Londra, Steel Capital Works Arthur Balfour Ltd. Sheffield, Rolls Royce and Bentley Cars Londra, Juaguar Cars Ltd Conventry, Standart Cars and Ferguson Tractors Coventry, Ruston & Hornsby Ltd Lincoln, Murex Welding Process Ltd Rainham, William Asquith Ltd Halifax, Williams Kearns Ltd Manchester, B&S Massey Ltd Manchester şi alte 15 companii britanice pe care doar le pomeneşte, fără a le detalia numele.
„Vă informez că în acelaşi timp am trimis declaraţia mea lui sir David Eccles, sir Winston Churchill care a avut amabilitatea să o înainteze Secretariatului de Stat, ministrului de stat Morgan şi tuturor firmelor mele pe care le-am reprezentat în România“, încheia Ernst Dawyl.
Marea Britanie îi închide uşa în nas: „Mulţumim frumos“
Şeful Misiunii Economice Britanice în România, colonelul John C. Wharry, îi susţine şi el povestea, dând o declaraţie scrisă menită să-i ajute lui Dawyl în obţinerea unui sprijin în Marea Britanie.
Un demnitar de la Ministerul de Externe englez, J. E. Reeve, a acceptat în cele din urmă să îl primească pe Dawyl în audienţă, în aprilie 1959, vrând să vadă dacă acesta mai are ceva de spus, vreun as în mânecă care ar putea interesa Marea Britanie. „Mi-a dat impresia că vrea doar să scape de povara purtată şi să îşi exprime şi verbal anticomunismul. Mi-a spus că nu vrea decât să stea în Anglia câteva luni pentru a-şi reface contactele de afaceri şi că se va stabili apoi la Paris cu familia, unde îşi va continua afacerile. Mi-a arătat permisul eliberat de autorităţile franceze şi mi-a declarat că nu vrea nimic gratuit din partea noastră. Memoriul lăsat de el nu are nicio informaţie de interes, aşa că propun să formulăm o scrisoare de simpatie pentru suferinţele îndurate, dar fără niciun angajament din partea noastră“, nota Reese de la Externe, în minuta sa despre întrevedere.
Singurul lucru care le-a atras atenţia oficialilor britanici a fost un incident relatat de Dawyl, care în timp ce era anchetat în închisoare, a fost acuzat, sub presiune, de o funcţionară de la Legaţia Britanică din Bucureşti că a furnizat informaţii Misiunii Militare Britanice. În comunicările interne, oficialii au concluzionat că atitudinea funcţionarei este principalul aspect de interes pentru securitatea ţării.
Considerând că a fost destul de câştigat pentru serviciile sale comerciale, ce includeau furnizarea de informaţii, Marea Britanie i-a închis uşa în nas dealerului de maşini, neacordându-i recunoştinţa la care acesta se aştepta.
Regretele lui David-Dawyl
Cunoscut în Franţa şi sub numele de Deville, Ernst David, evreul născut în Bucovina, a murit la 26 iulie 1986, la Paris. Sora lui, Elsa, rememorează o călătorie prin lume şi starea de spirit a lui Dawyl atunci când a ajuns în patria străbunilor săi.
„În august 1979 eram în Elveţia cu o prietenă şi am primit un telefon de la Ernst care anunţa că pleacă într-o lungă călătorie la 5 septembrie. Noi, surorile, mereu am spus că dacă el pleacă undeva, una dintre noi va merge cu el. Eu eram disponibilă renunţând la activităţile mele de la spital. M-am întors la Paris şi în 5 zile aveam paşaportul, vaccinurile şi vizele şi am plecat într-o călătorie prin lume, care a durat 2 luni. Am stat 3 săptămâni în Australia, unde mătuşa mea Mariţa şi copiii ei au creat o fabrică de pulovere numită <Pulovărul francez>. La întoarcere ne-am oprit în Israel, unde fiul surorii noastre Mizzi, Peter, este arhitect. Ernst a fost impresionat de această oprire la Israel şi a plâns în faţa Zidului Plângerii“, a mărturisit Elsa Eichner.
Ernst Dawyl, în arhive
În arhivele examinate de cercetătorii de la Institutul Naţional pentru studiul Totalitarismului, Ernst Dawyl figurează ca fiind funcţionar la Institutul Naţional de Statistică în anii ’40. El a fost arestat în august 1949 ca făcând parte dintr-un nucleu reacţionar având legături cu fosta Siguranţă, cu serviciile străine de spionaj, cu Mişcarea Legionară şi cu grupul Lucreţiu Pătrăşcanu.
Memoriul lăsat de el nu are nicio informaţie de interes, aşa că propun să formulăm o scrisoare de simpatie pentru suferinţele îndurate, dar fără niciun angajament din partea noastră. J. E. Reeve funcţionar britanic
Istoricul Alexandru Aioanei de la Institutul de Istorie „A.D.Xenopol“ - Iaşi al Academiei Române, a cercetat dosarul lui Dawyl făcut public pe site-ul Arhivelor Naţionale Britanice. „Documentul pune în discuție o serie de aspecte mai puțin cunoscute ale relației dintre autoritățile din România, liderii comuniști și unele personalități britanice, oameni de afaceri sau trimiși diplomatici de rangul doi. Reprezentanții misiunii britanice nu s-au ferit de a lua contact cu liderii PCR, mai mult, au participat la petreceri date de aceștia și au discutat teme de afaceri. Aceste aspecte, ale discuțiilor și negocierilor de subsol, sunt mai puțin cunoscute în istoriografie“, arată dr. Aioanei.
Cercetătorul subliniază că Maurer a fost chiar un fel de protector al lui Ernst Dawyl, prevenindu-l că în România situația se înrăutățește, iar mai târziu, după ce a fost eliberat din închisoare, l-a ajutat să-și găsească un loc de muncă. „Dawyl a încercat după 1944 a încercat să se implice din nou în afaceri și a devenit membru al comisiei britanice economice de pe lângă Comisia Aliată de Control. Și-a creat propria firmă prin care a încercat să importe automobile britanice în România. Problema era că nici situația politică, nici cea socio-economică nu erau favorabile unor astfel de demersuri. Aflăm din acest document că Ion Gheorghe Maurer și Gheorghe Gheorghiu-Dej erau relativ deschiși spre o reluare a schimburilor comerciale cu Marea Britanie, pe când aripa dură a partidului a pus mereu piedici“, precizează dr. Alexandru Aioanei.
Istoricul Silviu Miloiu, director la Centrul de Cercetare a Istoriei şi a Patrimoniului Cultural „Grigore Gafencu“ din cadrul Universităţii Valahia din Târgovişte, explică de ce Ernst Dawyl a accedat atât de uşor în înalta societate românească.
„Perioada interbelică a avut o fascinaţie pentru motor, pentru viteză, pentru tehnologie, pentru autovehicul, iar Dawyl reprezenta interesele a circa 20 de firme britanice, inclusiv Rolls-Royce. Aşa a devenit treptat o prezenţă cunoscută şi apreciată într-o Românie a contrastelor. Clasa superioară acumula o parte din profiturile unei economii ceva mai energice şi încerca să diminueze decalajele care continuau să o separe de Europa Centrală şi de Vest. Elita era avidă de noile experienţe ale şofatului maşinilor de lux şi de recunoaşterea socială câştigată pe această cale. Ultimii doi regi ai României, Carol al II-lea (1930-1940) şi Mihai I (1940-1947), dar şi principele Nicolae, figura cea mai importantă a Regenţei (1927-1930), şi-au afişat fascinaţia pentru maşină şi au fost avizi de adrenalina acceleraţiei. Iar Dawyl i-a adus celebrul Jaguar albastru SS Jaguar 100 Supersport, de care Marele Voievod de Alba Iulia pe atunci s-a ataşat cel mai mult“, precizează dr. Silviu Miloiu.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
