Regiunea unde timp de patru secole nu s-a găsit carne de porc: „Carnea de râmător“ nu se vindea nici după 1878 lângă geamii

Pe vremea când Dobrogea s-a aflat sub stăpânire otomană, vreme de peste patru secole, carnea de porc, considerată a fi „necurată“, lipsea din măcelării. După 1878, lucrurile s-au schimbat.

După Războiul de Independență, provincia Dobrogea s-a unit cu România, tot mai mulți turiști au descoperit litoralul românesc și au venit la băi de soare. Cu această ocazie, a apărut necesitatea ca, pe lângă carnea de vită, oaie, pasăre şi peşte, să se găsească și cea de porc.

Măcelărie dobrogeană

Dar lucrurile nu erau simple, scrie Constantin Cheramidoglu în Constanța Veche, pentru că trebuia să fie protejate şi tradiţiile musulmanilor. Astfel că, atunci când un anume Gustav Essigman a dorit să deschidă o prăvălie pentru a vinde „carne de râmător”, epitropii geamiei Azizie au protestat, poziţionarea ei pe strada Braşoveană fiind prea aproape de lăcaşul de cult musulman şi primarul a fost de acord cu ei. Măcelaria cu pricina s-a deschis mai sus, pe strada Carol la nr. 36.

Ceva mai târziu, în noiembrie 1897, primarul Eustaţiu Schina primea petiţia prin care Gh. Burlacof şi G. Funogea solicitau să li se închirieze un loc „spre a putea aşeza o masă, unde vor vinde carne de porc”. Răspunsul consilierilor este relevant pentru modul cum priveau vechii constănţeni consumul cărnii de porc: „Consiliul, având în vedere că şi în alte oraşe ale ţării se face acest comerţ, aprobă aşezarea unei mese în partea de sus a oraşului, fixându-se o chirie de lei 40 pe an”.

Autoritățile române care au intrat în Dobrogea după patru secole de stăpânire otomană au descoperit adevărata realitate: o sărăcie cruntă. Conform unei documentări publicate în „Analele Dobrogei“ în anul 1928, la împlinirea a jumătate de secol de la revenirea regiunii la România, administrația românească instalată în această regiune a descoperit cât de gravă era situația. Spre exemplu, nu existau decât porţiuni din şoseaua Constanţa-Tulcea şi Tulcea-Isaccea, rudimentar pietruite.

„Singurele poduri de şosea existente în toată provincia erau cel de la coada lacului Babadag, construit încă din 1869 peste balta Toprac-Chiopru, iar la Medgidia gara era unită cu oraşul prin şoseaua prevăzută cu podul «Said-Paşa», construit de guvernator peste balta Carasu. Mai existau oareşicare începuturi de drumuri pe lângă oraşele Măcin, Hârşova şi Medgidia pe lungimi de câţiva kilometri“.

Vechile porturi ale genovezilor erau doar o amintire după 400 de ani de domnie otomană. „Odată cu reanexarea Dobrogei după răsboiul dela 1877-1878 am obţinut 220 kilometri din ţărmul Mării Negre cu direcţiunea generală de la Nord la Sud. Pe toată această întindere nu se găseşte nici un golf sau port natural, în afară de micul golf format de proeminenţa peninsulei Constanței. La adăpostul acestei mici peninsule a existat portul încă din antichitatea legendară, când s-a format vechiul oraş Tomis, care a ajuns la mare înflorire, datorită de sigur comerţului ce se făcea prin port“.

Însă, în timpul ocupaţiei otomane, „portul şi orașul au decăzut complet, nemairămânând mai nimic din vechile aşezări. Pe Dunăre, treceau numai șlepuri greceşti, caice turceşti, remorchere grecești şi austriace. Singurul port mai bine înzestrat era Cerna-Voda. Dunărea era nebalizată, iar eșuările şi pirateria erau foarte dese“.  

Timp de patru secole, cât Dobrogea a fost sub stăpânire otomană, orașul Constanța s-a numit Kustenge. Acest nume s-a mai menținut încă doi ani de la instalarea în 1878 a administrației românești în Dobrogea. Abia după 1880 apare denumirea de Constanța, însă localnicii obișnuiau încă mult timp să folosească vechiul nume turcesc.