Patimile minorităților din Dobrogea în comunism: rușii cereau anexarea regiunii la Uniunea Sovietică, iar evreii doreau să emigreze
0Fiecare minoritate din Dobrogea constituia pentru Siguranță o problemă. În timp ce rușii doreau anexarea regiunii dintre Dunăre și mare la Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, grecii erau simpatizanții partidelor istorice, iar evreii și armenii erau preocupați de emigrare.
Dobrogea, scăldată de apele Mării Negre, a fost, de-a lungul istoriei, un tărâm pe care au încercat să-l cucerească și romanii, și neînfricații greci, și sălbaticii Hoardei de Aur. Ajungând aici, s-au îndrăgostit pentru totdeauna de această așezare și și-au întemeiat o viață. Așa a ajuns Dobrogea un mozaic etnic, unde au trăit laolaltă români, aromâni, bulgari, turci, tătari, țigani, evrei, greci, armeni, ruși, lipoveni, ucraineni, găgăuzi, germani, italieni. Fiecare etnie a avut nevoile și năzuințele sale, care nu erau aceleași ca ale românilor. Dacă unele etnii se mulțumeau doar cu vorbirea limbii, altele emiteau pretenții teritoriale.
Din documentele aflate în arhiva fostei Securități, publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în cadrul proiectului „România supravegheată“, descoperim importanța care i se dădea fiecărei etnii care conviețuia în Dobrogea. „Starea de spirit a populației este problema căreia să i se acorde cea mai mare importanță, întrucât în timp ce această stare de spirit are un caracter de generalitate referindu-se la totalitatea populației, ale cărei bucurii, necazuri sau aspirații, guvernul, ca exponent al poporului, este dator să le cunoască în orice moment“, se arăta într-o notă secretă a Serviciului de Siguranță al Inspectoratului Regional de Poliție Constanța, condus de M. Negreanu, în anul 1946. Prin urmare, problemele etniilor au fost tratate într-un „plan regional de informațiuni“, specificându-se faptul că „drepturile pe care Guvernul le acordă naționalităților conlocuitoare nu exclud din partea acestora supunere totală față de legile de organizare ale statului și acelea ale desvoltării sale politice“.
Răzvrătirea rușilor-lipoveni
Din Dosarului nr.19645, aflat în arhiva CNSAS, aflăm că rușii-lipoveni, care s-au așezat în zona de nord a Dobrogei încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, erau preocupați de emigrarea în URSS, iar în anul 1945 au început să aibă manifestări iredentiste, susținând chiar anexarea Dobrogei la Uniunea Sovietică.
Numai în mediul urban trăiau 3.400 de lipoveni și 6.319 ruși, reprezentând în orașul Tulcea jumătate din populație. „Până în anul 1938 nu sunt cunoscuți să fi desfășurat o activitate de natură politică. O mare parte din ei arătau interes pentru politica național-țărăniștilor“. Situația s-a schimbat după 23 August 1944, când „sosirea trupelor sovietice în țară și încheierea Convenției de Armistițiu creiază situațiuni noi și pentru populația ruso-lipovenească din Dobrogea“. Așa a luat naștere în Dobrogea un puternic curent de emigrare în URSS. „Începutul îl face populația din comuna Năvodari, județul Constanța, în majoritate lipoveni, care-și lichidează bunurile și emigrează în toamna anului 1944. Emigrarea devine o psihoză generală și populația din satele Jurilovca, Slava Rusă, Slava Cercheză, Sarichioi, Dunăvățul de Jos, Chilia Veche se înscriu pentru a emigra în URSS din toamna anului 1944 până în primăvara anului 1945“.
Oamenii și-au vândut bunurile, însă, pentru că au fost probleme organizatorice, lipovenii și rușii nu au mai emigrat și au încercat să-și recupereze bunurile, lucru imposibil, fapt ce a dus la o stare generală de nemulțumire.
„Pe motivul însă că unii și-au lichidat bunurile și nu mai au altele, alții că, fiind de origine rusă, au suferit în timpul regimurilor de dictatură din România“, nemulțumirea creștea. Așa a apărut curentul de anexare a Dobrogei la URSS. Spre exemplu, se arată în document, Ioachim Vavilov, conducător de motor la I.N.C.O.P. Tulcea, a început în mai 1945 o propagandă în rândul populației de origine slavă pentru a cere anexarea Dobrogei la URSS.
„Ideea este repede însușită de această populație, deoarece părea ca salvatoare pentru nemulțumirile care o frământau. Ia naștere astfel Comitetul Național de eliberare rusă în iulie 1945, care avea ca scop anexarea Dobrogei la URSS. Prima manifestare a acestui comitet se face cunoscută în mod fățiș la începutul lunii august 1945, când o delegație compusă din 30 de muncitori, în frunte cu Dionisie Dumitru, secretarul sindicatului, s-a prezentat la împuternicitul sobcomisiunii Aliate de Control din Tulcea cu o cerere bătută la mașină în limba rusă, solicitând anexarea Dobrogei la URSS“.
La începutul lunii august 1945, comitetul a lansat un manifest intitulat „Soluția Problemei Naționale în România“, în care se arăta că naționalitățile conlocuitoare au dreptul la autodeterminare, care poate merge până la despărțirea de statul român.
De asemenea, a fost redactat un apel prin care chema populația rusă la o mare întrunire publică în orașul Tulcea, manifestare însă care n-a mai avut loc ca urmare a măsurilor luate de organele polițienești, iar ulterior, agitatorul Ioachim Vavilov a fost arestat.
Spiritul de răzvrătire însă nu s-a stins, astfel că în iunie 1946, parte din muncitori au încercat să constituie un nou comitet de eliberare, sub numele de „Comitetul Național de Eliberare Slavă“. Prin urmare, în rândul forțelor de ordine se cerea autorităților polițienești urmărirea îndeaproape a oricăror manifestări ale rușilor și lipovenilor, dar mai ales a lipovenilor fără preoți, care erau o „sectă religioasă interzisă“.
Grecii, fideli capitalismului
Grecii, în marea majoritate comercianți, aveau o situație materială bună și erau ostili comunismului. În mediul urban trăiau, la acea dată, 4.864 de greci, dintre care 2.000 în orașul Constanța și 1.680 în Tulcea.
„Datorită vechiei lor așezări în țară, precum și posibilităților materiale ale membrilor comunităților elene, organizarea lor din punct de vedere cultural, religios, sportiv și al asistenței sociale este destul de avansată. Astfel, în afara bisericilor grecești pe care le au în Constanța, Tulcea, Sulina și Mangalia, mai au un gimnaziu în Constanța, o școală primară mixtă la Tulcea, câte o asociație sportivă: Elpis la Constanța și una la Sulina, o asociație culturală Katir Palomos la Tulcea“.
Astfel, se arată mai departe, în documentarul Siguranței, „Populația greacă din regiune, fiind compusă din persoane care se ocupă în marea ei majoritate cu comerțul, are o situație materială bună și este, în general, refractară unui regim social și politic progresist. Simpatiile lor se îndreaptă spre organizațiile politice burgheze capitaliste și în special spre partidele istorice“.
Visul de libertate al armenilor
Armenii, în majoritate comercianți, erau preocupați de emigrarea în Armenia Sovietică. În Constanța, armenii dețineau o școală mixtă, o biserică de rit georgian, iar din punct de vedere politic erau constituiți în asociația „Frontul Armeniei“, înființată la 25 august 1944.
„În rândurile lor există un puternic curent pentru emigrare în Armenia Sovietică. Primul lot de 600 de armeni din Constanța s-au repatriat în ziua de 2 august 1946, când au părăsit Portul Constanța pe bordul unui vapor sovietic“, aflăm din arhiva CNSAS.
Turcii se mulțumeau cu viața spirituală
În anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, în România trăiau aproximativ 28.600 de musulmani, majoritatea în Dobrogea. „Populația musulmană a fost întotdeauna o populație pașnică, dând dovadă de loialitate și supunere față de legile statului român“.
Turcii aveau o situație materială precară și manifestau dezinteres față de viața politică, însă erau foarte interesați de cea spirituală. Astfel, la Constanța aveau o moschee regală și patru geamii, la Medgidia și la Tulcea câte o geamie, iar în Cernavodă, Mangalia, Hârșova, Techirghiol, Sulina, Măcin și Isaccea câte o geamie.
Germanii, acasă după 100 de ani
Germanii reprezentau una dintre cele mai numeroase populații din Dobrogea. Conform unui ordin circular din anul 1947, se cerea ca recenzarea să se înceapă cu ei, urmând ca acei germani care sunt în detașamentele de muncă din URSS să fie trecuți ultimii.
Așa cum se știe, la începutul anului 1945, forţele sovietice de ocupaţie au cerut mobilizarea tuturor etnicilor germani apţi de muncă pentru a fi deportaţi în Uniunea Sovietică şi pentru a ajuta la reconstrucţia ţării. În realitate, cea mai mare parte a fost dusă în mine sau în păduri, la muncă brută, şi prea puţini au fost folosiţi conform studiilor pe care le aveau. Era o răzbunare a lui Stalin față de nemți.
Din păcate, comunitatea germană din România a avut foarte mult de suferit şi nu s-a mai refăcut niciodată, mai ales cea din mediul rural, care a avut o activitate creativă deosebită.
„Germanii din Dobrogea au plecat în Reich şi, în locul lor, au fost aduşi români din sudul Dobrogei, din Durostor şi Caliacra şi aşezaţi aici. Drama este mult mai profundă. Istoria i-a plimbat de o parte şi de alta a Europei“, spune istoricul Valentin Ciorbea.
El consideră că fenomenul deportării etnicilor germani a făcut parte dintr-o politică dură, tiranică, pe care o practica Moscova, fiind rezultatul unei geopolitici care s-a jucat în Europa din 1939 până în 1945.
Germanii au migrat în Dobrogea la începutul secolului XIX, după terminarea războaielor de eliberare, în sudul Rusiei şi Basarabia şi de aici în Dobrogea. Primul val de imigranţi s-a oprit în nordul Dobrogei şi au întemeiat mai multe aşezări, printre care se numără Malcoci, Atmagea, Ciucurova, Cataloi.
Germanii au venit în Dobrogea, deoarece aşa cum spunea şi scriitorul rus Korolenco, „românul nu persecută nici limba, nici religia, asta e adevărat, instituţiunile sale sunt pătrunse de toleranţă naţională şi religioasă; în şcoala sa, copilul nu este educat într-o religie străină, el nu împiedică pe nimeni de a şi-l educa în religiunea sa“.
În noiembrie 1940, ca urmare a unei convenţii dintre guvernele german şi român, populaţia germană din Dobrogea a fost strămutată în Germania şi aşa a luat sfârşit o perioadă din viaţa etnicilor care începuse cu 100 de ani în urmă.
Evreii aveau un singur vis: Palestina
Evreii din Dobrogea acelei perioade erau preocupați de emigrare, iar organizațiile sioniste reprezentau o problemă, conform documentului Siguranței.
„Datorită persecuțiilor îndurate în timpul dominației hitleriste, astăzi s-a accentuat în rândurile lor tendințe de emigrare în Palestina și lupta pentru creierea unui cămin evreiesc în acel stat, fiind sprijiniți pe plan internațional de toate popoarele democrate și cu respect față de aspirațiile legitime ale tuturor popoarelor dornice de libertate. Acțiunea în această direcție este dusă de Organizația Sionistă în compunerea căreia intră organizațiile sioniste de toate nuanțele politice muncitorești progresiste, de centrul, precum și organizațiile religioase. Paralel cu această acțiune, care întrebuințează procedee legale moderate, a luat naștere «Noua Organizație Sionistă», denumită și «Revizionistă», care luptă pentru înființarea unui stat evreu în Palestina și excluderea altor naționalități, organizând în acest scop emigrarea pe orice cale“.
În cazul acestei noi organizații sioniste, spuneau cei din Siguranță, s-au semnalat în țară „formațiuni paramilitare, unde tineretul ia parte la ședință în uniformă cu centură și diagonală după modelul fascist și este supus unei discipline quasimilitare în vederea formării unei legiuni care să apere colonizarea evreească în Palestina“.
Prin urmare, în planul de măsuri se cerea să se urmărească „activitatea evreilor constituiți în noua organizație sionistă și aceasta numai în măsura în care la întrunirile lor poartă uniforme, centuri, diagonale și fac o educație paramilitară tineretului, aceste manifestări fiind de nuanță fascistă“.
Materiale defavorabile evreilor în presa dobrogeană
Comunitatea evreiască, care a avut cândva o reprezentare puternică în Constanța, la momentul de față numără foarte puține persoane. Astfel, din 6.200 de urmași ai lui Moise care trăiau aici, în prezent mai sunt aproximativ 60.
De altfel, situația evreilor din România interbelică poate fi sintetizată în sintagma ,,de la emancipare la marginalizare“, expresia unui volum al istoricului Carol Iancu. Evident, evreii din Constanța au împărtășit soarta tuturor coreligionarilor din țară.
Autoritățile române au permis evreilor doritori să se organizeze în vederea emigrării. Menționăm aici o notă cu caracter secret „personal-confidenţial“, transmisă la 22 iulie 1938 de către Serviciul de Informaţiuni din cadrul Direcţiunei Poliţiei de Siguranţă, către Prefectura Constanţei: „Binevoiţi a dispune măsuri pentru ca pe firmele sau placardele ce vor fi afişate la sediile tuturor centrelor neosioniste şi sioniste, să se menţioneze şi scopul, spre a se explica opiniei publice activitatea acestor centre“.
Ca urmare a aplicării unor măsuri antisemite de către autorități, presa de diverse orientări a început să publice materiale defavorabile evreilor. Astfel, în cotidianul Frontului Renaşterii Naţionale, „Frontul“, condus de Alexandru Hodoş, s-a titrat în câteva articole că oraşul Constanţa este ,,paradisul străinilor“.
Se arăta că evreii, grecii şi armenii sunt ,,stăpânii exportului şi comerțului de cereale“, că din cele 50 de firme ale cerealiştilor din oraș, una singură se afla în proprietatea unui român: Spiridon Panaitescu. Alex. Rădăcină, semnatarul constatării, concluziona afirmând că ,,Situaţia aceasta atât de tembelică va fi remediată. Înțelepciunea Suveranului nostru ne va descătuşa cu un ceas mai devreme de sub robia străinismului, fie minoritar sau paşaportar“.
În materialul cu titlul „Constanţa, paradisul străinilor“, Radu Furtună avea ca subtitlu ,,Reprezentanța fabricatelor de ciocolată în mâna minoritarilor“ şi scria despre o anume Golda Israel Iosef, „o patroană cu o cofetărie neigienică“. Anii care au urmat au adus noi şi grele încercări etnicilor mozaici.
Evreii au fost supuși legislației antisemite, fiind obligați, între altele, la muncă în folosul comunității. Primele victime evreiești în Constanța s-au înregistrat în timpul guvernării antonesciano-legionare. Chiar în aceste condiții, în perioada războiului, România a fost „cel mai important loc de îmbarcare pentru emigranții evrei ilegali. Aceștia porneau spre Palestina la bordul navelor din porturile românești Constanța, Sulina, Tulcea şi Brăila“.
După estimări, confirmate de datele existente în arhive, între 1940-1944, emigrarea evreilor prin Portul Constanța a reprezentat o constantă, chiar dacă fenomenul s-a desfășurat în condiții interne și externe deosebit de grele. Au fost mai multe nave cu emigranți evrei: nouă vase mari (Darien II, Struma, Milka, Maritza, Belasitza, Kasbek, Bülbül, Mefküre şi Morina) și 15 vase mici. Numărul evreilor care au ieșit din România pe această cale se ridică la 4.846.
Sinagoga din Constanța, o ruină
Evreii aşkenazi au ajuns în Constanţa în timpul războiului ruso-turc, în anii 1800. În Constanţa au existat două sinagogi: una lângă Biserica grecească, ce a fost demolată, şi cealaltă în zona istorică a oraşului, în spatele fostei agenţii CFR. Prima, de rit Separd (spaniol), a fost demolată cu acordul Uniunii Evreieşti Internaţionale.
„Nicolae Ceauşescu a transmis că fie o transformă în bibliotecă, fie o dărâmă, întrucât era în pericol să se prăbuşească, şi aşa ea a pierit de pe faţa pământului“, povesteşte Dan Bacalu, un evreu din Constanța. Din cea de-a doua, numită Sinagoga mare din Constanţa, au rămas doar zidurile în picioare. Din podeaua clădirii înalte, cu etaj, cândva o bijuterie a Constanţei, a rămas o ruină.
Mozaicul dobrogean, ținta aprigei propagande comuniste
Dobrogea, fiind un model de mozaic etnic și cultural, cuprinzând minorități precum turci, greci, armeni, evrei, ruși-lipoveni, dar și prezența lor istorică, această zonă a țării a intrat repede în atenția autorităților comuniste, ținând cont și de faptul că această parte a țării reprezintă și o zonă geopolitică strategică importantă în relațiile internaționale, spune prof. dr. Răzvan-Raul Ivan.
„Exercitarea unui control excesiv susținut de o propagandă intensă a inserat în mentalul colectiv ideea că rușii-lipoveni doreau anexarea Dobrogei la URSS. Chiar dacă rușii-lipoveni și-ar fi dorit o anexare a Dobrogei, aceasta nu era și nu este posibilă. Evidențierea unor aspecte comerciale și a tendinței de îmbogățire a evreilor, spre exemplu, era propaganda pe care comuniștii o foloseau prin principiul conform căruia toate bunurile trebuiau să fie la comun. În ceea ce privește celelalte minorități, turcii nu au avut în vedere preocupări și implicare în viața politică, iar armenii au fost păcăliți“ crede istoricul.
Securitatea, cu ochii pe religie și pe politică
În abordarea Siguranței, spune Răzvan-Raul Ivan, se pot distinge două direcții. Prima direcție face referire la rușii-lipoveni și armenii care ar fi dorit o apropiere de URSS. În sprijinul acțiunilor rușilor-lipoveni, se recurge la propagandă, principalul instrument de inducere în eroare a populației. Însă este foarte interesant de observat că, în privința exprimării credinței, aici Securitatea are o abordare separată prin acceptarea preoților în rândul rușilor-lipoveni, iar cei care nu aveau preoți erau considerați o „sectă religioasă interzisă“.
A doua direcție este reprezentată de greci și de evrei. Așa cum reiese din documentele Securității, comunitatea greacă era „refractară unui regim social și politic progresist. Simpatiile lor se îndreaptă spre organizațiile politice burgheze capitaliste și în special spre partidele istorice“, ceea ce se poate deduce că această minoritate nu era conformă cu noul regim politic, iar în privința comunității evreiești, activitatea de urmărire, control, supraveghere era mult mai intensă, chiar ducându-se în zona de „manifestări fiind de nuanță fascistă“.
Cuvintele-cheie la care apelează Securitatea pentru a-și justifica acțiunile sunt: „organizațiile politice burgheze capitaliste și fasciste“. Era o practică la care se apela tocmai pentru a menține în mentalul colectiv această idee: că sistemul politic capitalist este cel care a adus oamenii în pragul sărăciei, iar comunismul este cel care a clădit și a dat o nouă șansă tuturor. Conexiunea dintre fascism și comunitatea evreiască descrisă în documente nu este altceva decât o propagandă pentru a crea în rândul oamenilor o stare de dispreț față de comunitatea evreiască.
Armenii, eroi în Armata Română
Comunității armene i s-a promis o viață mai bună, oamenii fiind îmbarcați pe vapoare sovietice și duși într-un loc care de foarte multă vreme nu le mai aparținea: Republica Sovietică Socialistă Armenească. De fapt, spune istoricul, era o minciună venită din partea lui Iosif Vissarionovici Stalin adresată armenilor.
După Al Doilea Război Mondial, propaganda sovietică a fost intensă, cu scopul de a transforma o minciună în adevăr, creând armenilor imaginea unor pământuri prospere, însă au găsit un pământ sterp și abia atunci și-au dat seama de oferta otrăvită a lui Stalin și ceea ce însemna, de fapt, repatrierea. În Constanța, după București, comunitatea armeană avea o pondere însemnată.
Prezența și ocupația militar-sovietică păreau că reprezintă avantaje pentru comunitatea armeană, având în vedere că una dintre cele 16 republici unionale era RSS Armeană, aceasta nefiind decât un pământ muntos, un pic mai mare decât orașul Constanța, iar pe de altă parte, între comuniștii ilegaliști din Constanța, o parte dintre cei arestați în vremea când România era condusă de mareșalul Ion Antonescu erau armeni.
Faptul că în documentele din arhiva Securității se găsesc informații conform cărora armenii și-ar fi dorit emigrarea în Armenia Sovietică are la bază o bună reprezentare a armenilor în serviciile secrete și în diplomație în URSS, precum și numărul mare de armeni care au luptat pe front și au dat numeroși eroi cu „Steaua de Aur“.
Dintre acești eroi, unii au ocupat poziții importante atât la Ambasada sovietică din România, cât și la Consulatul din Constanța. Totuși, istoria consemnează mișcări anti-sovietice inițiate de tineri armeni care au luptat în Armata Română și au murit pe front, așa cum este și cazul marelui om de teatru, constănțeanul armean Haig Acterian. Numeroși intelectuali care au condus mișcarea naționalistă armeană au fost arestați în timpul mareșalului Ion Antonescu și trimiși în Siberia.
În timpul organizării unui mare miting al armenilor din România, aceștia au trimis la Postdam în 1945 o telegramă prin care solicitau alipirea teritoriilor armene înstrăinate la URSS.
În aceeași notă se solicita Organizației Națiunilor Unite retrocedarea teritoriilor istorice ale Armeniei. Potrivit ordinului sosit de la Kremlin, la această solicitare trebuiau să subscrie și comuniștii armeni. În iulie 1945, zece dintre armenii comuniști plecau în Armenia Sovietică și după un „turneu“ de 28 de zile desfășurat între București şi Erevan, la Teatrul „Fantasio“ s-a organizat de către Frontul Armeniei un miting.
Oferta otrăvită a lui Stalin
În decurs de doi ani, între 1946-1948, din Portul Constanța s-au îmbarcat numeroși armeni cu speranța că vor retrăi pe pământul străbunilor. Începând cu armenii tineri, apoi cu industriașii sosiți pe peronul gării de la Constanța, însoțiți de delegații Armatei Sovietice, aceștia considerau că plecau pe drumul regăsirii patriei și asta datorită „Marelui Frate“.
Guvernul Sovietic aprobase repatrierea armenilor, însă se pune întrebarea următoare: „Care era scopul și pentru ce se preocupa Stalin de soarta armenilor?“. „Răspunsul, explică Răzvan-Raul Ivan, se găsește în intenția lui Stalin care, după ce avusese acțiunea de reprimare a comunității evreilor din URSS care doreau să se solidarizeze cu evreii la nivel mondial, grăbea procesul de lichidare a diasporei armene cu scopul monopolizării cauzei acestora în interesul expansiunii sovietice, unde visurile de fapt devin coșmaruri. Distanța dintre cele promise și realitate era colosală, iar șocul era pe măsură“, spune profesorul de istorie.
Dacă la îmbarcarea din Portul Constanța aceștia erau păcăliți cu diferite discursuri sovietice și cu muzică de fanfară, pe drumul spre Batumi și înainte ca vaporul să ancoreze, la bord au urcat grănicerii sovietici și, sub pretextul prevenției, toate proviziile au fost aruncate în mare, povestește Răzvan-Raul Ivan mai departe drama prin care au trecut armenii.
După petrecerea unui timp îndelungat în Batumi, armenii au fost încolonați spre Erevan, iar cei care au constatat că totul fusese o minciună și, prin urmare, erau nemulțumiți, erau transferați în Siberia.
„Prin diminuarea ideii de uniune și a unei populații modeste, Stalin dorea să reducă nivelul de reprezentare administrativă la una de regiune autonomă. Din perspectiva istoriei, cauza și viețile personale vor deveni scopul de a pune temelia Armeniei independente de astăzi“ explică istoricul.
Se încarcă comentariile...
