Ada Kaleh, paradisul străjuit cu sârmă ghimpată. „Când aveam nevoie de apă din Dunăre, grănicerul deschidea lacătul“
0Viața insularilor de pe Ada Kaleh nu a fost doar o poveste despre libertate, înghețată și cafea. Paradisul dispărut era străjuit cu sârmă ghimpată, iar Dunărea se revărsa de multe ori în gospodării.
Pentru prima dată după 50 de ani de când Insula Ada Kaleh a dispărut, mai mulți insulari s-au reunit și au depănat împreună povești din cea mai frumoasă perioadă a vieții lor, copilăria, înecată acum de apele lacului de acumulare al Hidrocentralei Porțile de Fier I, la Mehedinți.
Cei de pe insula Ada Kaleh, majoritari turci, s-au stabilit în România (la Constanța) sau în Turcia, iar viața lor nu a fost doar înghețată, dulceață și cafea la nisip. Paradisul dispărut pentru totdeauna în urmă cu jumătate de secol era străjuit cu sârmă ghimpată, iar apele Dunării se revărsau nu de puține ori peste micul petic de pământ din dreptul Drobetei Turnu-Severin.
Apa Dunării, păzită de grăniceri
Pervin Halimoğlu, de 72 de ani, a copilărit pe Ada Kaleh, iar liceul l-a făcut la Orșova. Era mare când a părăsit insula și își amintește perfect ceea ce a pierdut pentru totdeauna. „Aveam 18 ani când am plecat din insulă, printre ultimele familii, și ne-am mutat la București, acolo unde ni s-a repartizat o locuință. Școala primară am făcut-o pe insulă. Cum eram puțini copii, erau două clase într-una singură. Mama îmi povestea că au fost vremuri când la gimnaziu veneau profesori din București și că exista inclusiv un internat de fete“, povestește insulara.
Casa lor era așezată idilic, pe malul Dunării, dar tocmai acest lucru le aducea și mari probleme. „Înainte de a demara proiectul hidrocentralei, prin fața caselor noastre era sârmă ghimpată. În dreptul fiecărei case exista o mică ușiță, închisă cu lacăt. Când aveam nevoie să luăm apă din Dunăre ca să facem baie, pentru că era mai bună decât cea din fântână, grănicerul deschidea lacătul și apoi îl închidea la loc. Ulterior, când au desființat gardul de sârmă, au montat o sârmă subțire. În cazul în care cineva se împiedica de ea, explodau rachete roșii și imediat se alertau grănicerii. Aveam o vecină care avea o vacă și animalul se ducea la Dunăre să bea apă. Câteodată se mai împiedica și rachetele se activau. Grănicerii confiscau vaca și o duceau la pichet și o returnau doar după ce proprietarii plăteau 25 de lei amendă“, povestește ea râzând.
Un fugar, legat de castan și bătut
Cum ei locuiau pe zona de graniță, au trăit și dramele tuturor celor care au încercat să treacă Dunărea înot pentru a fugi din țară. Pervin își amintește de tânărul care a plătit scump intenția sa de a ajunge la sârbi. „Era într-o seară și parcă îl văd și acuma. Băiatul plecase din zona unde plecau bărcile. Și-a dat drumul în Dunăre, însă curenții l-au adus pe insulă, dar el a crezut că a ajuns la sârbi. Cum nu știa de existența sârmei ghimpate și nici unde se află, s-au activat rachetele de toate culorile, semn că era pericol mare. Imediat, pe insulă a venit o șalupă cu grăniceri de la Vârciorova, o comună situată la câțiva kilometri, pentru a-l prelua pe fugar. Până la anchetă, l-au legat de un castan din parcul de la debarcader și acolo l-au bătut“, își amintește ea.
Pentru localnici, viața curgea idilic, de la sărbătoare la sărbătoare. Toate evenimentele majore din viața unui insular se întindeau pe mai multe zile, fiind invitați cu toții. „Ceremonialul de nuntă ținea o săptămână: începea joi și se termina tot joi, dar săptămâna următoare. Bărbații luau fata de acasă și, pe drum, mai făceau câțiva pași, mai cântau, mai dansau. Și așa o țineau cât era insula. Era invitată toată lumea, fără excepții. Înainte de a lua mireasa, era obiceiul ca familia băiatului să trimită un berbec vopsit, ca să aibă familia fetei ce să gătească pentru musafiri. La fel și cu botezul, tot o săptămână dura“, povestește Pervin.
Anul în care pomii au rodit cel mai mult
Sagide Mehmet, 68 de ani, avea 14 ani când a plecat de pe insulă. „Copilăria a fost un vis, nu erau mașini pe insulă, doar biciclete. Era libertate totală. Se pleca de acasă seara și nimeni nu-și încuia poarta. Toți ne cunoșteam între noi“, povestește femeia.
Familia sa a plecat printre ultimele de pe insulă. Își amintește că în acel an, pomii au rodit mai mult decât oricând. „Erau multe fructe. În ultimul an, când s-a plecat de acolo, erau copacii plini de fructe, de cădeau pe jos. Parcă în ciudă rodiseră“.
Plecarea a fost dureroasă. „Libertatea de acolo n-am mai găsit-o nicăieri“, spune ea. Când a mai revenit pe la acele locuri, fata ei avea un an și opt luni. Familia lui Sagide s-a mutat la București, unde a primit o locuință.
Dansul din buric, rușinos
Mahinur Hairi Apostol, 61 de ani, se întoarce cu gândul în copilărie, în casa bunicii, care era vizavi de casa lor. „Bunicii din partea mamei locuiau peste drum de casa noastră, iar casa lor îngrijită, cu verandă mică, avea o cameră amenajată cu mobilă sculptată, cumpărată cadou de mama mea. Tot ce aveau mai frumos, carpeta, perne dantelate, se afla în această cameră. Mai încolo, pe lungimea casei, la intrarea principală, dădeai de bucătărie, locul preparării dulciurilor, cu o masă imensă din marmură albă, groasă de patru degete, care trona în mijloc, un aragaz unde se fierbeau bomboanele și braga. Când se coceau bamele, bunica le aducea acasă și amândouă înșiram pe papiota albă, pusă în patru, cu un ac mare, bamele foarte mici, curățate de codiță, ca un creion ascuțit. Șiraguri verzi de mărgele parcă erau. Și tot la uscat se puneau și ardeii înroșiți de soare, că iernile erau lungi și se făceau ardei umpluți cu carne, ori cu orez și iaurt la cuptor“.
Când timpul le prisosea, fata era trimisă la librărie să cumpere caiete cu foi volante, cu o hârtie mai groasă și gălbejită, din care rupea filă cu filă, ca să facă „kese“ (cornete pentru semințele de dovleac și arahide). „Printre alte dulciuri, se vindeau și acestea împreună cu arahidele în coajă. Astea se prăjeau în tăvile de aragaz, după ce erau stropite cu apă, sare și un pic de făină. Turiștii erau avertizați de primărie, de vânzători, să nu arunce pe jos cojile lor. Pe insulă pe alocuri erau coșuri metalice, mari, de gunoi“, spune Mahinur.
Casa bunicilor era mereu plină de oaspeți și la petreceri, dar mai ales la bairamuri. „Bunica Zumrut îmi spunea mereu să nu cumva să mă vadă că dansez din șolduri, că-i mare rușine, și eu să fiu o fată fină și să gesticulez doar cu mâinile. Tot ea mă învăța și cum. Ea acompania cu tamburina, iar celelalte femei cântau. Bunica nu prea cânta, și nici mama. Eu le-am moștenit, neputând să redau niciodată vreun cântec“, retrăiește Mahinur cea mai frumoasă perioadă a vieții sale.
Revedere după 55 de ani
Mahinur Hairi Apostol și-a reîntâlnit tovarășul de joacă, pe Necip Mustafa (Hasturk – nume luat în Turcia), de 66 de ani, după 55 de ani. Dacă familia lui Mahinur a ales să-și ducă viața mai departe în Constanța, cea a lui Necip a ales Turcia, acolo unde tatăl său, căruia copiii îi ziceau „Ismail hogea“, întrucât era și hoge, și învățător, și bibliotecar, avea rude.
Acum, sunt aproape bătrâni, cu păr sur la tâmple, dar parcă pentru ei nu a trecut mai bine de jumătate de veac. Se strâng în brațe, râd la aduceri-aminte din vremurile în care alergau desculți pe insulă cât era ziua de mare și mușcau cu poftă dintr-o bucată de rahat. „Am recunoscut-o din prima. Are același zâmbet. Așa era, doar subțire-subțire“, mărturisește el. Ea râde.
Necip vorbește bine limba română, deși a părăsit insula în urmă cu 55 de ani. „Am avut și zile urâte. Turcii n-au recunoscut actele de studii ale tatei și s-a chinuit cu noi. Avea trei copii: doi născuți pe insulă, eu și sora mea, Necibe, iar al treilea, Necmi, fratele cel mic, s-a născut în Turcia, după două luni de la sosirea noastră în noua țară“, spune el.
Toți trei au urmat câte o facultate: el este inginer chimist, dar mărturisește că n-a profesat niciodată, ocupându-se cu afaceri. Sora sa este învățătoare, iar fratele cel mic lucrează la o televiziune din Turcia. Locuiesc în Ankara, dar spune că orașul nu se compară cu Istanbulul: „Nu-i ca Istanbul. Noi suntem copii de apă: cum deschideam ochii, vedeam apa. Acum, când sunt obosit, mă duc lângă mare, stau acolo jumătate de oră și îmi revin“, spune el.
Tatăl său, hogea de pe Ada Kaleh, nu a regretat foarte mult plecarea din România, spre deosebire de copiii lui pentru care insula era totul. „Toți insularii trebuiau să fie membri de partid. Cum tata era hoge, din punctul de vedere al religiei noastre, era păcat să faci politică“, spune bărbatul.
La povești cu Sebastian Papaiani
Turhan Semși, președintele Uniunii Democrate Turce din România, filiala București, a copilărit și el pe insula Ada Kaleh. Gândul său încă aleargă și se ascunde prin ruinele cetăților de pe insulă.
„Atunci când borcanele erau pline de dulceață de trandafiri și smochine, iar rahatul era numai bun de mâncat, noi, copiii de 9-10 ani, ne întreceam și așteptam turiștii care veneau cu vaporașul pe insulă. Insula este cunoscută ca insula-cetate. Zona ascunde încă multe taine. Spre exemplu, aici a fost descoperită o fântână cu apă potabilă, care a secat într-o noapte, în anul 1968. Ulterior, s-a descoperit că la fundul ei era o poartă secretă, închisă cu lacăt“, povestește el.
Farmecul insulei a atras și nume mari ale cinematografiei românești. Spre exemplu, pe Ada Kaleh s-au filmat, în anul 1968, scene din filmul „Balul de sâmbătă seara“, regizat de Geo Saizescu, unde rolurile principale au fost interpretate de marii actori Sebastian Papaiani, Mariella Petrescu și Ana Széles. „Noi, copiii, am fost acolo, în mijlocul acțiunii și am devenit chiar figuranți“, povestesc ei.
După ce se terminau filmările, toată lumea stătea la povești. Turhan Semși își amintește că Sebastian Papaiani le-a cerut localnicilor să îi povestească o întâmplare hazlie. Onoarea i-a revenit bunicii sale. „Bunica povestea că pe insulă era obiceiul să meargă rudele băiatului la rudele fetei ca să-i ceară mâna. Și bunica mea s-a dus cu o vecină să ceară mâna unei fete. Au ajuns acasă la domnișoară, au băut cafea, au mâncat dulceață, au mai vorbit, dar au uitat să ceară mâna fetei. La un moment dat, femeia și-a amintit scopul pentru care venise: «Am băut, am mâncat, dar ce era mai important am uitat: să cerem fata», a spus atunci femeia“, a povestit el.
Pentru insulari, Dunărea nu era doar o binecuvântare. De multe ori, apa Dunării inunda insula în timpul sezonului ploios sau primăvara. „Îmi amintesc de o perioadă când debitul Dunării a inundat casele. Pentru noi, copiii, era un prilej de distracție și ne duceam în curte în băltoace și încercam să prindem pești cu sita. După ce se retrăgeau apele și rămâneau peștii, ne duceam cu coșul“, își mai amintește el.
Ceremonialul de nuntă ținea o săptămână: începea joi și se termina tot joi, dar săptămâna următoare. Era invitată toată lumea, fără excepții.
„Nu trebuie să mergem în Turcia să descoperim Orientul“
Pentru prima dată după jumătate de secol de la scufundarea insulei Ada Kaleh, un român a avut inițiativa de a-i aduce laolaltă pe insularii care mai trăiesc, de a organiza o expoziție-document despre viața de altădată a acestui ținut, de a menține trează amintirea paradisului pierdut al României. Este vorba de muzicianul Constantin Răileanu, care face parte din Ansamblul Cameral de Muzică Veche „Anton Pann“.
Totul a început în urmă cu 20 de ani când, mărturisește el, fiind prezent în Turcia, a descoperit că „insula Ada Kaleh a dispărut, însă insularii trăiesc“: „Nu aveam la vremea respectivă mai multe informații decât cele intrate în legendă, dar după ce m-am întâlnit cu mai mulți insulari la Istanbul, am căutat să încheg un proiect, să caut o formă de bugetare“.
Nu i-a fost ușor, dar a reușit ca, pe lângă banii de la Administrația Fondului Cultural Național, să primească ajutor și de la comunitatea turcă, dar și de la diverse instituții, și să pună în practică proiectul „Ada Kaleh, Mon Amour!“, care pune accent pe viața culturală a celor de pe insulă, dar și micile plăceri ale vieții: de la partea muzicală la cea de bucătărie, dulcețuri, șerbeturi, la țigaretele faimoase la viața respectivă. „Am vrut ca oamenii de pe insulă să se întâlnească, pentru a înțelege mai bine ce însemna viața acolo și de unde vine regretul că această lume a dispărut. Totodată, am realizat și o expoziție cu documente și imagini de colecție de pe insulă pentru ca publicul larg să se bucure de ele“, mărturisește Constantin Răileanu.
Recuperarea istoriei
Proiectul „Ada Kaleh, Mon Amour!” s-a derulat în trei puncte-cheie: la Drobeta-Turnu Severin, acolo unde foștii insulari au avut ocazia să se plimbe cu barca peste locurile unde cândva era pământ, să viziteze muzeele din zonă unde se află mai multe obiecte de pe insulă și unde a fost recreată o casă turcească în care ei au trăit; la Constanța, unde trăiesc mulți dintre ei și unde se află și covorul care a mângâiat tălpile musulmanilor din insula Ada-Kaleh; la București, la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti“, unde probabil va fi recreată o gospodărie tradițională de pe Ada Kaleh.
Proiectul nu se oprește aici. Anii următori, vor merge pe urmele strămoșilor și vor să igienizeze Insula Șimian, acolo unde se află o parte din morții strămutați de pe Ada Kaleh. „Vrem să arătăm publicului românesc Orientul de acasă, pentru că noi, românii, pe lângă Dobrogea, aveam și Ada Kaleh, care face parte din Orientul nostru românesc. Nu trebuie să mergem în Turcia să descoperim Orientul, îl avem aproape de noi“, spune muzicianul care se ocupă, alături de ceilalți membri ai ansamblului, de cercetarea muzicii de sorginte orientală, cum ar fi cea otomană, persană, bizantină, grecească. De altfel, Ansamblul Cameral de Muzică Veche „Anton Pann“ i-a încântat pe insulari cu melodii care se cântau pe Ada Kaleh în cele mai frumoase momente din viața lor.
Se încarcă comentariile...
