FOTO VIDEO Asasinatele de la Zidul Berlinului care au şocat o lume întreagă. Cum erau executaţi pe loc fugarii prinşi
0
Zidul Berlinului a străpuns capitala Germaniei, exact în inimă, timp de 28 ani, din 1961 până în 1989. A separat şi a curmat destine, iar 140 de vieţi s-au pierdut în încercarea de a dărâma betoanele. „Weekend Adevărul“ vă prezintă o parte dintre tentativele de fugă în libertate care s-au soldat cu victime.
În urmă cu 30 ani, la sfârşitul anului 1989, viaţa îşi relua cursul firesc după căderea Zidului Berlinului. Absurdul a fost spart cu baroasele, pe 9 noiembrie 1989, într-o declaraţie de libertate care încheia o segregare politică declanşată de URSS. Zidul Berlinului a existat între 13 august 1961 şi 9 noiembrie 1989: 28 de ani, 2 luni şi 28 de zile.
Istoria Zidului începe în anii ’60, când Germania de Est pierduse o şesime din populaţie care emigrase spre Germania de Vest după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Înfrântă în război, ţara fusese împărţită între Aliaţi: Vestul revenise Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei, iar Estul intrase sub stăpânirea URSS. Aceeaşi împărţire se făcuse în cazul Berlinului, care se afla pe teritoriul Germaniei estice.
La început, locuitorii oraşului puteau circula între cele două sectoare, la rude, la serviciu sau cu alte treburi. Regimul comunist începuse să blocheze graniţa cu Germania Occidentală încă din 1952, aşa că oamenii învăţaseră să folosească o breşă ca să ajungă în Vest.
În 1961, Uniunea Sovietică a hotărât să separe definitiv sectorul comunist de cel aflat sub administraţia puterilor occidentale, nemulţumită de exodul continuu de populaţie către Vest. În noaptea de 12 spre 13 august 1961, s-a decis închiderea graniţei cu Berlinul de Vest, iar în dimineaţa următoare, într-o duminică, berlinezii s-au trezit cu interdicţia de a trece frontiera intraurbană. Germanii spun că Partidul Comunist a preferat să-şi zidească oamenii în Berlin, numai ca să nu-şi piardă puterea.
140 de morţi la Zid
Sistemul de bariere din Berlin a fost conceput în mai multe dispozitive: întâi a fost ridicat un gard de sârmă ghimpată, care a fost dublat de capre de lemn, apoi de tancuri şi de santinele înarmate. Au urmat ziduri de cărămidă, tranşee-capcană pentru maşinile care ar fi încercat să spargă blocada, foişoare de observaţie şi control, sisteme de avertizare optice şi acustice de înaltă frecvenţă, iar peste toate, a fost dat ordinul de execuţie a fugarilor, chiar dacă aceştia erau neînarmaţi. Aşa a pornit vânătoarea de fugari. Gărzile primeau recompensă 200 mărci pe cap de împuşcat, erau decorate şi primeau şi o permisie de trei zile. Astfel că fâşia de frontieră a căpătat curând alt nume: „fâşia morţii“.
GALERIE FOTO - IMAGINI DE ARHIVĂ ZIDUL BERLINULUI
În primele patru luni şi jumătate de la ridicarea Zidului Berlinului, 12 oameni au murit încercând să treacă graniţa. Anul următor, 1962, a fost cel mai sângeros: 18 oameni şi-au pierdut viaţa în tentative de evadare, iar patru soldaţi au murit încercând să-i împiedice pe alţi civili sau militari să fugă.
Conform Centrului de Istorie Contemporană din Potsdam, în perioada 1961-1989, 140 persoane au murit la Zidul Berlinului: 101 erau fugari est-germani care au fost ucişi ori s-au sinucis în timp ce treceau de fortificaţii; 30 erau locuitori din Est şi din Vest care au pierit accidental, deşi nu aveau planuri de evadare; un soldat sovietic a fost împuşcat mortal; iar opt soldaţi est-germani au fost omorâţi de dezertori, de camarazi, de fugari sau de o călăuză, în timp ce altul a fost ucis de un poliţist vest-german. Morţi nu s-au înregistrat numai la Zid, ci şi la punctele de frontieră din Berlin: 251 de oameni.
În amintirea victimelor
Fiecare evadare reuşită aducea după sine ridicarea unei noi fortificaţii. Zidul a devenit o graniţă cu multiple obstacole şi dispozitive de alarmare. Trenurile din Berlinul de Vest nu mai opreau în anumite staţii care acum făceau parte din sectorul estic. Aceste staţii-fantomă erau păzite de soldaţi înarmaţi, dar unii civili, care cunoşteau bine subteranele, au reuşit să fugă în Vest prin astfel de tuneluri.
Clădiri din centrul Berlinului au fost sigilate, fiindu-le zidite uşile şi ferestrele pentru a nu da locuitorilor ocazia de a sări peste Zid. Alte construcţii au fost dărâmate pentru a elibera zona, lăsând terenul viran spre o mai bună supraveghere a graniţei. Aşa au fost distruse edificii de patrimoniu, precum Biserica Reconcilierii, construită în anul 1894, căreia traseul Zidului i-a blocat intrarea. Parohia a rămas fără enoriaşi, pentru că aceştia erau locuitori în Berlinul de Vest, astfel că biserica a fost folosită doar de soldaţii care-i transformaseră turla în turn de observaţie. Biserica a fost dărâmată în 1985, iar în 2000, pe locul său a fost ridicată o Capelă a Reconcilierii în stil modernist.
Pe locul unde au pierit victime la Zidul Berlinului, nu mai pot fi ridicate decât cruci şi monumente care să amintească de moartea lor absurdă.
GALERIE FOTO - ZIDUL BERLINULUI ÎN ZILELE NOASTRE
Un Memorial al Zidului Berlinului este amplasat pe Bernauer Strasse, strada de-a lungul căreia a fost ridicat Zidul Berlinului. Fotografii şi detalii biografice ale victimelor sunt expuse pe un panou, cu detalii pe site-urile dedicate, berliner-mauer-gedenkstaette.de şi chronik-der-mauer.de. De aici, aflăm că sunt şi ani în care n-a fost înregistrat niciun deces – 1966, 1976, 1978, 1985, 1988, în care a existat o singură victimă anual – 1980, 1982, 1983, 1984, 1987. În anul 1989, la Zidul Berlinului au decedat trei oameni, ultimul, în luna martie.
Gustul libertăţii: un sandviş şi o ţigară
16 august 1961. Conrad Schumann a fost primul fugar care a trecut Zidul Berlinului. A deschis porţile nevăzute către o lumea liberă.
Conrad avea 19 ani şi era unul dintre soldaţii care păzeau graniţa şi zidul care începuse să se înalţe. Pe 16 august a fost desemnat să păzească frontiera de pe Bernauer Strasse, la colţul cu Ruppiner Strasse. Atunci, zidul era doar un gard de sârmă ghimpătă, care nu ajungea decât până la nivelul genunchilor – aveam cam jumătate de metru. Berlinezii, civilii şi militarii deopotrivă, încă nu se dumiriseră asupra dimensiunii ororii care avea să vină, aşa că atmosfera din jurul delimitării era oarecum relaxată.
Totuşi, tânărul Conrad a luat o decizie radicală: încurajat de vestici, care ştiau de planul său, militarul a pândit momentul prielnic fugii. Imaginile video surprinse de un jurnalist din Berlinul de Vest arată cum santinela, cu puşca pe umăr şi binecunoscuta cască pe cap, îşi aprinde o ţigară şi se sprijină de zidul unei clădiri, fără să-şi ia ochii de la camarazii de peste drum. Aceştia patrulau în tandem, cu pas măsurat, privind în jos şi discutând între ei. La mică distanţă de Conrad, câţiva trecători stăteau de vorbă pe trotuar, curioşi de noua măsură a ridicării Zidului.
Fulgerător, Conrad, aflat la câţiva metri de gard, aruncă ţigara şi o rupe la fugă spre sârma ghimpată, cu arma în spate. Deşi îngreunat de echipamentul militar, sare dintr-un pas, se debarasează de arma din spate, trece rapid pe lângă cameraman şi se urcă într-o maşină neagră a Poliţiei vest-germane. Automobilul, plin de agenţi, îl aştepta lângă gard şi a pleacat în trombă. Buimaci, militarii din patrula estică încep să se agite, fug care-ncotro, strigă şi culeg arma abandonată de Conrad.
Când a ajuns în siguranţă într-un sediu de Poliţie din sectorul vestic, Conrad Schumann a cerut un sandviş şi o ţigară. A fost supus unui interogatoriu, apoi i s-a înmânat un bilet de avion spre Germania de Vest. Devenit vedetă şi erou, Conrad Schumann s-a stabilit în Bavaria, unde şi-a întemeiat o familie, a lucrat la o cramă, apoi la uzinele Audi, şi a trăit până la vârsta de 56 ani.
Totuşi, destinul său avea să fie unul tragic. A declarat adesea că nu s-a simţit liber decât la căderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989. De altfel, îşi reproşa permanent că şi-a abandonat ţara, familia, camarazii, încălcându-şi jurământul de militar. Ruptura de familia din Est, teama de represalii, blamarea şi etichetarea ca dezertor, au dus la un deznodământ nefericit. Suferind de depresie, Conrad şi-a luat viaţa pe 20 iunie 1998. S-a spânzurat printre orhideele din grădina sa. A rămas, însă, acel simbol al libertăţii, al evadării din comunism: în locul pe unde a sărit gardul de sârmă ghimpată, a fost ridicat un monument din bronz, înfăţişându-l pe Conrad Schumann chiar în momentul saltului spre libertate.
Prima victimă decedată
22 august 1961. Prima victimă de la Zidul Berlinului a fost o femeie de 59 ani, Ida Siekmann. Cu o zi înainte de aniversarea sa, Ida s-a aruncat de la etaj, disperată că uşa blocului său, care era înregistrat în Berlinul de Est, fusese zidită pentru că dădea într-o stradă care aparţinea acum Berlinului de Vest. Femeia s-a trezit despărţită pentru totdeauna de sora ei, care locuia în Vest şi rămăsese dincolo de Zid.
După o cădere nervoasă, Ida şi-a aruncat toate lucrurile pe geam, apoi a hotărât să sară de la etajul trei al blocului. Nu era prima persoană care procedase astfel, dar toţi până atunci fuseseră prinşi de pompierii care se postaseră la blocurile de la frontieră, pregătiţi cu plasa de salvare. Pe Ida n-au putut-o salva.
„Femeia era singură, nu avea familie. Balta de sânge de pe caldarâm a fost acoperită cu nisip“, au notat, sec, oficialităţile est-germane în cazul morţii Idei Siekmann.
Primul împuşcat în râul Spree
24 august 1961. Günter Litfin avea 24 ani, era croitor la un atelier din Berlinul de Vest şi visa să facă costume pentru teatru. Îşi găsise o locuinţă, dar amâna să-şi ceară oficial domiciliul acolo, pentru că ar fi intrat în atenţia Poliţiei ca trădător şi nu ar mai fi putut să-şi viziteze mama şi fraţii rămaşi în Berlinul de Est. În mai 1961, tatăl lui Günter murise, iar tânărul se simţea responsabil pentru sprijinirea familiei, pe care nu putea să o părăsească tocmai acum.
Günter (foto dreapta sursa chronik-der.mauer.de) a continuat să facă naveta, iar în seara de sâmbătă, 12 august, a fost împreună cu mama şi un frate de-ai săi să viziteze rudele din sectorul vestic. Au revenit acasă, iar dimineaţa au auzit la radio crunta veste: graniţele se închideau pentru totdeauna şi nimeni nu mai putea trece dintr-o parte în alta.
Pentru Günter, lovitura a fost năucitoare. Dacă ar fi bănuit ce se pregăteşte, nu s-ar mai fi întors niciodată în Est şi şi-ar fi ţinut şi familia cu el.
La 24 august 1961, tânărul, care căutase febril o cale de scăpare, a încercat să treacă frontiera. A fugit printre liniile de tren, a escaladat zidul de pe malul râului Spree şi a reuşit să sară în apă. Chiar când atingea malul vestic, Günter a fost împuşcat în ceafă.
Trei ore mai târziu, trupul lui era recuperat din apă de autorităţile estice. Între timp, sute de vest-berlinezi s-au strâns pe mal privind îngroziţi cât de uşor este ucis un om care fuge spre libertate.
Presa vestică a fost revoltată de omorârea tânărului fugar, în timp ce locuinţa familiei Litfin era percheziţionată, iar înmormântarea lui era înţesată de agenţi de securitate şi poliţie.
Şi-a dorit atât de mult libertatea, încât a murit înainte să o atingă
1961, 7 octombrie. Acelaşi şoc al închiderii graniţelor peste noapte l-a trăit Udo Düllick, un tânăr inginer din Berlin, care tocmai împlinise 25 ani. Şi el petrecuse sâmbăta de 12 august, cu prietena sa, în Berlinul de Vest, unde locuia fratele lui mai mare. Noaptea s-au întors acasă, iar dimineaţa au primit vestea că nu vor mai putea face niciodată drumul în Vest.
Udo era deja un critic vehement al regimului comunist. Exasperat de turnura lucrurilor, la 7 octombrie 1961, când Germania de Est serba prima sa aniversare ca stat de la ridicarea Zidului Berlinului, tânărul a hotărât să treacă înot râul Spree.
Gărzile l-au observat şi au început să tragă în el, într-o rafală care a tăiat răsuflarea berlinezilor care urmăreau de pe malul celălalt cursa infernală a lui Udo.
Înotând nebuneşte, tânărul a reuşit să traverseze râul, dar chiar când era aproape de mal a dispărut brusc sub apă. Trupul lui a fost scos la mal după o oră. Soldaţii au crezut că l-au atins mortal cu gloanţele, dar autopsia a dezvăluit că Udo murise de extenuare.
Moartea sa a declanşat un val de proteste în Berlinul de Vest. Părinţii lui Udo n-au ştiut timp de săptămâni că el a murit, pentru că identitatea lui nu fusese dezvăluită în presa occidentală - iniţial pentru că nu fusese ştiută, apoi pentru protejarea familiei Düllick. Informaţia a ajuns la ei abia în noiembrie 1961.
Harry, informator Stasi, sufocat de Zid
14 octombrie 1961. Nu voiau să fugă doar simplii cetăţeni, ci şi informatorii din Est. Werner Probst, de 25 de ani, avea numele de cod Harry şi lucra pentru STASI, deşi nu ştia să scrie sau să citească. Renunţase la şcoală de mic şi intrase în conflict cu legea, fiind prins la furat – un profil ideal pentru a fi cooptat de Poliţia secretă. Băiat descurcăreţ – cu multe legături în lumea interlopă şi cu sursă incertă de venituri –, avea profilul ideal pentru un agent la Securitate. Turna şi ducea un trai luxos.
Obişnuit să meargă oriunde avea chef, la ridicarea Zidului Berlinului, Werner s-a simţit dintr-odată captiv. La un moment dat, a fost prins încercând, în stare de ebritate, să treacă graniţa. Autorităţile au ameninţat că vor întrerupe orice colaborare cu el. În acea seară, Werner a părăsit apartamentul părinţilor şi a intrat în râul Spree, cu gândul să ajungă în Vest. A reuşit să atingă ţărmul, dar când să urce pe scara spre faleză, a fost împuşcat mortal. A fost recuperat de paza râului.
Dragostea nu se predă
10 decembrie 1961. Cu o lună înainte să împlinească 22 de ani, Ingo Krüger, bucătar şi pasionat de scufundări, a decis să evadeze din Est pentru a fi împreună cu prietena sa Ingrid, care rămăsese în Berlinul de Vest. Erau împreună din 1958, n-aveau de gând să lase Zidul să-i despartă. Se întâlneau pe ascuns, la gardurile de sârmă ghimpată şi îşi dădeau scrisori şi cadouri. Santinelele deja îi ştiau: l-au avertizat pe Ingo să stea departe de frontieră, dar el spunea că-şi va aduce prietena în Berlinul de Est. Chiar ceruse de la municipalitate un apartament în care să locuiască cu Ingrid. Poliţia secretă Stasi îl avea sub monitorizare.
În seara de 10 decembrie 1961, aproape de miezul nopţii, Ingo a mers, îmbrăcat cu costumul de scafandru pe sub haine, într-un loc care i s-a părut mai ascuns şi a intrat în apă, lăsându-şi hainele prietenilor care-l însoţeau. Dar n-a ajuns la mal. Gărzile au observat că a dispărut sub apă şi l-au scos mort. Legiştii au stabilit că băiatul s-a înecat, probabil din cauza unei defecţiuni la aparatul de respirat şi a şocului termic.
Ingrid l-a aşteptat în zadar pe Ingo în Berlinul de Vest. A aflat abia după Anul Nou că iubitul ei a murit.
Un adolescent tenace şi o victimă colaterală
23 mai 1962. Un băiat de 14 ani, Wilfried Tews, găseşte o cale scurtă de a trece în Vest, mergând într-un cimitir, sărind două garduri şi plonjând într-un canal navigabil, Spandau, lat de câţiva metri, care avea pe malul vestic trepte în dig, unde trăgeau ambarcaţiunile. A reuşit să treacă de gărzi şi, fiind un bun înotător, a parcurs o distanţă pe sub apă, dar când a ieşit la suprafaţă să ia o gură de aer a fost lovit de gloanţe. Unul l-a nimerit în plămâni. Gura i s-a umplut de sânge. A observat, sub ploaia de gloanţe, că nu mai poate folosi o mână, iar un picior este inert. Până la mal, a mai fost împuşcat în gât şi în pelvis, dar a reuşit, cu oasele zdrobite şi cu organele interne afectate grav, să atingă ţărmul. A auzit schimbul de focuri de pe cele două maluri, iar când s-a lăsat liniştea, cineva de pe malul vestic i-a întins o frânghie şi l-a tras sus. A fost dus imediat la spital.
În schimbul de focuri a murit soldatul Peter Göring, de 22 de ani, care a vrut să-l nimerească pe Wilfried, dar glonţul a ajuns pe malul vestic, ceea ce le-a dat militarilor vest-berlinezi motivul legal de a riposta. Peter Göring a fost găsit căzut între două ziduri de apărare a malului, ceea ce a dus, după ani, la concluzia că a murit din ricoşeul unui glonţ. A fost considerat, şi el, erou.
O „cârtiţă“ a deconspirat tunelul
28 iunie 1962. 1962 a fost anul tunelurilor. Unele evadări au fost reuşite, altele – nu. Siegfried Noffke (22 de ani) era născut în Berlinul de Est, dar se stabilise în Berlinul de Vest, unde lucra ca şofer. În mai 1961, se căsătorise cu Hannelore, o nemţoaică din partea estică, şi aveau un copil. Ridicarea Zidului i-a despărţit, iar autorităţile est-germane nu i-au dat voie soţiei şi copilului să-l urmeze pe bărbat.
Timp de un an, Siegfried şi-a văzut familia doar printre garduri, iar într-una dintre aceste vizite a întâlnit un vest-berlinez aflat în aceeaşi situaţie, care i-a povestit de planul său: avea de gând să sape un tunel pe sub Zid – deja lucra, alături de un prieten. Tunelul începea din subsolul unei clădiri din Vest şi avea ca punct-terminus subsolul unei clădiri din Est, trecând pe sub fortificaţie.
Planul lor a fost descoperit din cauza unei indiscreţii comise de soţia unuia dintre cei doi tovarăşi ai lui Siegfried. Ea i-a mărturisit fratelui său ce se pune la cale, fără să ştie că tocmai acesta avea să o trădeze. Bărbatul era informator Stasi, sub numele de cod Pankow. Arătându-se dornic să ajute, Pankow s-a infiltrat în grup spunând că şi el vrea să evadeze. Când tunelul a fost gata, în după-amiaza de 28 iunie 1962, el i-a aşteptat la ieşire pe cei trei vest-berlinezi. Aflaţi la gura tunelului, agenţii Stasi au declanşat focul, omorându-l pe Siegfried şi rănindu-i pe alţii. Vinovaţii n-au fost traşi niciodată la răspundere, invocându-se lipsa de probe.
După moartea lui Siegfried, doi prieteni au aşternut flori şi candele în faţa clădirii unde începuse săparea tunelului: „Pentru dragul nostru Siegfried Noffke, rămas-bun de la prietenii săi. A fost o victimă a Zidului“.
Agonia lui Peter Fechter
17 august 1962. Peter Fechter avea 18 ani când şi-a făcut planul de evadare, cu prietenul său, Helmut Kulbeik: ţinta era un gard înalt de doi metri, pe care erau puse rulouri de sârmă ghimpată, şi care se afla aproape de Checkpoint Charlie, unul dintre punctele de intrare în Berlinul de Vest.
Scăparea lor putea fi un atelier de tâmplărie. Băieţii s-au strecurat până în fundul atelierului, unde au găsit un ochi de geam nezidit. S-au descălţat şi au aşteptat momentul potrivit să o rupă la fugă. La un moment dat, au auzit voci şi s-au temut că vor fi descoperiţi. Au sărit pe geam şi au alergat în ciorapi spre Zid, cale de câţiva metri.
FOTO dreapta Peter Fechter
SURSA chronik-der-mauer.de
După ce s-a auzit prima rafală, Peter a rămas pe loc. „Trebuia să fie pe Zid înaintea mea. I-am strigat: «Haide, hai, grăbeşte-te!». Dar el nu s-a mişcat. Era în stare de şoc“, avea să povestească Kulbeik.
Helmut a reuşit să sară gardul, dar Peter a fost împuşcat în bazin şi a început să sângereze puternic. A căzut înapoi, la baza Zidului, pe asfalt, pe teritoriul nimănui, unde militarii din Vest nu puteau interveni fără ca asta să fie interpretat drept un gest de ostilitate.
Timp de o oră, Peter a urlat de durere implorând ajutor. Nimeni n-a schiţat un gest pentru a-l salva, deşi agonia lui era auzită de toată lumea, inclusiv de jurnaliştii aflaţi la Checkpoint Charlie.
Militarii vestici i-au aruncat lui Peter bandaje pentru a-şi opri sângerarea, dar băiatul era prea grav rănit ca să poată ajunge la ele. Abia când vaietele au încetat, militarii din Est au mers să-l recupereze. Au aruncat înainte fumigene, ca să împiedice vizibilitatea dincolo de Zid. „A vrut doar să fie liber“, scrie pe monumentul auster ridicat pe locul unde a murit.
Hildegard Trabant se hotărăşte să moară?
18 august 1964. Era ora 18.30 când Hildegard Trabant (37 de ani) a fost văzută de o santinelă ascunzându-se printre tufişurile din zona unei staţii de tramvai închise de ridicarea Zidului. Somată, Hildegard a încercat să fugă, dar în partea opusă Berlinului de Vest. A fost împuşcată letal.
Moartea lui Peter Fechter Sursa chronik-der-mauer.de
Numai că femeia nu era un cetăţean oarecare. Moartea ei a ridicat mari semne de întrebare. De ce ar fi încercat o angajată a municipalităţii, cu funcţie de conducere şi membru activ de partid comunist, care era în plus soţie de poliţist, să renunţe la o viaţă cu beneficii? Soţul ei, cu care Hildegard s-a dovedit că avea o relaţie foarte tensionată, a refuzat să dea vreo declaraţie până şi agenţilor Stasi. În 1998, soldatul care o împuşcase a fost condamnat la 1 an şi 9 luni de închisoare. N-a stat în puşcărie, căci pedeapsa i-a fost comutată în probaţiune.
Costumul de scafandru făcut acasă, ciuruit în piept de 25 ori
1965, 4 martie. Christian Buttkus împlinise de câteva zile vârsta de 21 ani când a decis să îşi aplice planul de evadare. Îşi croise o strategie specială: un costum de scufundare confecţionat de el, care să-i permită traversarea canalului Teltow, pe vreme rea, fără să fie observat. Prognoza meteo nefavorabilă, temperatura extrem de scăzută şi ninsoarea abundentă l-au determinat să aleagă acea zi pentru fugă.
Împreună cu logodnica sa Ilse, Christian a reuşit să treacă prin câmp, dar când mai aveau de trecut trei rânduri de gard de sârmă ghimpată s-a declanşat alarma sonoră. Gărzile au tras spre ei 199 gloanţe. Christian a primit 25 gloanţe în piept, murind pe loc. Miraculos, Ilse a fost împuşcată doar în gambă. Aruncată în temniţă, tânăra a fost iertată în cele din urmă de închisoare, primind condamnare cu probaţiune.
Moartea vine la toate vârstele
14 martie 1966. Jörg Hartmann (10 ani) şi Lothar Schleusener (13 ani) pătrund într-o zonă interzisă şi cad într-un şanţ antivehicul adânc. Copiii tot încearcă să iasă, dar alunecă înapoi. Santinela care-i observase de departe crede că are de-a face cu nişte fugari şi trage în ei, fără să clipească.
40 gloanţe au zburat în aer atunci.
Moartea celor doi copii a fost ascunsă familiilor mai mult timp. Oficial, cei doi figurează ca fugari. Sora lui Lothar şi-a amintit că băiatul îi spusese că va merge să-şi viziteze rudele din Berlinul de Vest, ca să-i aducă ceva drăguţ de acolo. În noiembrie 1997, ucigaşul celor doi copii a fost condamnat la 20 luni de probaţiune.
Pe 13 septembrie 1966, un alt copil, Andreas Senk, un băieţel de 6 ani, a murit, iar gărzile n-au mişcat decât un deget – cel de pe trăgaci. Un tovarăş de joacă l-a împins pe Andreas în râul Spree, apoi a fugit şocat de ceea ce făcuse. Pentru că fapta se întâmplase pe malul vestic, soldaţii estici au privit fără să ia nicio măsură, aşteptând doar să vadă dacă ieşea cineva înotând la malul estic.
Alţi patru copii au murit în condiţii similare, în acelaşi loc, între anii 1972 şi 1975.
Tinerii căsătoriţi Elke şi Dieter, morţi împreună
1968, 18 februarie. Dieter Weckeiser tocmai împlinise 25 ani, cu 3 zile înainte. Aproape de miezul nopţii geroase, el şi proaspăta lui soţie, Elke (22 ani), au vrut să escaladeze Zidul Berlinului pentru a ajunge la mama lui, stabilită în Berlinul de Vest. Au ales pentru asta cel mai greu punct al frontierei, chiar în diagonală de sediul Reichstag-ului. Cei doi trebuia să se târască pe sub un gard de sârmă ghimpată, apoi să se furişeze fără să-i simtă câinii de urmă, apoi să se caţere pe un gard de metal înalt de 3 metri, după care să treacă înot râul Spree. Malul vestic al râului era un zid pe care de asemenea trebuia să îl escaladeze, dar fără ajutor şi frânghii acest lucru nu ar fi fost posibil.
Tentativa celor doi n-a avut nicio şansă. Gărzile i-au observat din prima, de când se târau pe sub gardul de sârmă ghimpată. Au tras în ei fără nicio avertizare, 17 gloanţe. Elke a fost nimerită în piept şi în şold. Dieter a fost împuşcat în cap. A lăsat în urmă 3 copii din prima căsătorie.
„Am încetat să mai trăiesc acum mult timp“
15 noiembrie 1968. Horst Körner avea 21 ani, era ofiţer de Poliţie Criminală şi membru al Partidului Comunist. Îşi dorise să fie medic veterinar, dar superiorii l-au convins că aşa îşi serveşte mai bine ţara. În noiembrie 1968, Horst participa la un seminar de criminologie la Potsdam, când i s-a ivit oportunitatea să facă de serviciu în locul unui coleg. A cerut să fie trimis într-un loc mai depărtat de sediul şcolii de Poliţie.
Dispărut de la post, Horst a fost zărit ascuns după un copac de o patrulă care avea misiunea de supraveghere a graniţei. Iniţial, militarii au crezut că şi el are aceeaşi misiune, dar când Horst a deschis focul asupra lor s-au lămurit că au de-a face cu un dezertor.
Horst (foto dreapta sursa chronik-der-mauer.de) l-a ucis pe unul dintre soldaţi, dar a fost ciuruit de celălalt. În geanta lui a fost găsit un bilet de adio către părinţi: „Sunt aproape la graniţă. V-am făcut atâtea neplăceri, dar credeţi-mă, am încetat să mai trăiesc acum mult timp. Mai bine mor decât să mă prindă“.
177 de gloanţe pentru un om beat
7 august 1970. În acea zi de vineri, maistrul constructor Gerald Thiem (42 de ani) tocmai primise salariul. Soţia lui, Charlotte, ştia că soţul ei obişnuia să se cinstească la cârciumă după muncă, dar când s-a făcut foarte târziu şi a văzut că el nu mai vine acasă, a devenit îngrijorată.
Aproape de miezul nopţii, Gerald se întorcea spre casă, în stare de ebrietate. Drumul lui trecea pe lângă Zid, iar bărbatul şi-a vărsat amarul pe santinelă. Gărzile au relatat că bărbatul a vrut să escaladeze bariera, apoi a vrut să fugă, nimerind exact sub lumina reflectoarelor de pază. S-au tras 177 de gloanţe în Gerald Thiem. Corpul lui ciuruit a fost incinerat, iar moartea sa nu a fost comunicată familiei. Soţia n-a mai aflat ce s-a întâmplat cu el până la sfârşitul vieţii ei. Doar fiicele lor au aflat adevărul, în 1994, la deschiderea arhivelor.
Cumplita moarte a copilului sufocat de mamă în timpul evadării
1973, ianuarie. Într-o seară geroasă, doi tineri soţi, Ingrid (20 ani) şi Klaus (23 ani) H., s-au urcat neobservaţi, într-o parcare, în spatele unui camion care mergea în Berlinul de Vest. Aveau cu ei şi copilaşul, un băieţel de doar 15 luni - Holger. Erau ascunşi în locaşuri, dar la graniţă, controlul a durat mai mult decât de obicei, iar copilul a început să plângă. Disperată să nu fie daţi de gol, Ingrid i-a acoperit gura să nu i se audă glasul.
Dar băieţelul era răcit tare, avea bronşită, gâtul umflat şi nu putea respira pe nas. Când şi-a dat seama că nu mai respiră deloc, Ingrid a început să ţipe disperată.
Camionul trecuse de graniţă, familia era în libertate. Dar copilul n-a mai putut fi salvat.
Recrutat de STASI, a fugit în ziua absolvirii
1977, 15 februarie. Dietmar Schwietzer mai avea câteva zile până să împlinească 19 ani şi tocmai îşi primise certificatul de operator radio, pasiunea lui de mic copil. Priceperea îl făcuse remarcat de Stasi, care căuta specialişti în transmisiuni. Dar în ziua absolvirii, Dietmar şi-a luat toate actele la el, economiile şi banii primiţi cadou de la bunicii săi din Germania de Vest şi a plecat de acasă. A condus 100 kilometri cu motocicleta, pe o vreme aproape de îngheţ, apoi a luat un autobuz, după care s-a dat jos şi a mers pe jos pe câmp, spre graniţă.
Era ora 7 dimineaţa când gărzile l-au observat pe câmp, trecând de gardurile care declanşaseră alarma. Mai avea 30 metri până la ultimul obstacol, iar soldaţii l-au luat la ţintă: 91 gloanţe au fost trase să-l doboare. Un glonţ l-a lovit pe Dietmar în ceafă, ucigându-l pe loc.
Pentru el, poate a fost o uşurare. Prietena îi murise cu puţin timp înainte, iar părinţii lui Dietmar ştiau cât de mult fusese afectat de pierderea ei.
„Anul viitor, pe timpul acesta, lumea mea va arăta cu totul altfel“
1980, 4 noiembrie 1980. Militarul Ulrich Steinhauer (24 ani) era în postul de frontieră împreună cu un soldat nou-venit, Egon B., şi efectua rondul la Zid.
Ulrich număra zilele până la liberare. „Anul viitor, pe timpul acesta, lumea mea va arăta cu totul altfel. Timpul pare că zboară, dar timpul meu în armată nu trece destul de repede“, scria el acasă. Surorii sale îi mărturisea că speră să încheie stagiul militar de 18 luni fără să fie nevoie să tragă un foc de armă în vreun om. Ulrich i-a împărtăşit şi îngrijorarea că nu poţi să ştii niciodată în armată cine îţi stă alături, având la el o armă încărcată: un prieten sau un duşman? Cu două zile înainte de moarte, Ulrich fusese avansat caporal. Scrisoarea prin care îşi anunţa familia de promovare a ajuns la trei zile după moartea sa.
Moartea lui Ulrich Steinhauer Sursa chronik-der-mauer.de
În patrulare, Ulrich se afla cu câţiva paşi în faţa lui Egon, deşi regula era că trebuia să-i stea în spate, în stânga sau în dreapta. Culmea, tocmai atunci, Ulrich lăsase garda jos şi nu s-a gândit că noul-venit avea alte gânduri şi îi este adversar, nu prieten.
Când au ajuns în dreptul unui segment de gard mai puţin înalt, unde Egon îşi lăsase dinainte bicicleta militară, el a decuplat sistemul de comunicare de pe frontieră şi a încărcat arma. A relatat că Ulrich s-a întors şi i-a spus: „Nu te prosti!“. „Eu plec de aici, aruncă arma!“, i-ar fi spus Egon, care a povestit că a tras şi două focuri de somare deasupra capului. Ulrich ar fi îndreptat însă arma spre el, iar atunci Egon a tras 5 gloanţe. La autopsie s-a dovedit că glonţul fatal din inima lui Ulrich a fost primit din spate, nu din faţă – cum a pretins Egon. Acesta a reuşit să fugă peste Zid urcându-se pe şaua bicicletei şi sărind ultimul gard.
Alertaţi de focurile de armă, soldaţii au venit într-un suflet şi l-au găsit pe Ulrich căzut, iar pe Egon dispărut. El au luat trupul şi arma lui Ulrich de acolo, dar superiorii le-au ordonat mai târziu să le ducă înapoi pentru a face cercetarea la faţa locului. Cadavrul lui Ulrich a zăcut o zi întreagă în fâşia morţii, sub privirile presei vestice.
Egon B. a fost condamnat la 6 ani de închisoare în Berlinul de Vest pentru crimă, încadrare care i-a fost schimbată în omor fără premeditare, pentru că Berlinul de Est nu a putut dovedi că rana fatală a fost provocată prima. Egon B. a fost totuşi liberat mai repede, iar STASI făcuse chiar un plan de a-i trimite scrisori de ameninţare pentru a-l convinge să se sinucidă. Ulrich Steinhauer a devenit erou al Germaniei de Est, fiind înaintat post-mortem în grad de sergent.
Fata ucisă sub privirile logodnicului
1980, 21 noiembrie. Marienetta Jirkowsky împlinise 18 ani şi plănuise împreună cu logodnicul său şi un prieten să treacă în Vest.
La miezul nopţii au mers în locul stabilit şi au stat trei ore observând rutina gărzilor de la frontieră şi încurajându-se reciproc. Aveau o scară dublă, pe care au separat-o ca să treacă de un gard de alarmă, făcut din sârmă ghimpată, înalt de 2,5 metri.
Băieţii, Peter şi Falko, au reuşit să treacă peste gard fără să declanşeze alarma de înaltă frecvenţă.
Dar când Marienetta (foto dreapta sursa chronik-der-maeuer.de) a trecut şi ea, alarma a fost dată. Băieţii ajunseseră deja la obstacolul final, un zid de 3,5 metri dincolo de care era Berlinul de Vest. Sub greutatea lor, scara s-a cufundat în pământul noroios, însă băieţii au reuşit să urce pe zid. Mai rămânea să treacă Marienetta.
Atunci s-au declanşat împuşcăturile, de la turnul de observaţie situat la 160 metri. Falko sărise deja în partea vestică. Peter stătea sus pe zid, întins pe burtă, încercând să o tragă pe Marienetta sus. Dar ea era prea mică de înălţime şi nu mai ajungea să se agaţe de zid. Chiar când fata se prinsese cu mâinile de bordura zidului şi încerca să se ridice, ajutată de Peter, a fost împuşcată. Peter a căzut pe partea vestică, Marienetta a căzut de pe scară, înapoi. Rana din abdomen fusese fatală.
Rămas-bun luat la discotecă
1984, 1 decembrie. Michael Schmidt era un tânăr rebel în vârstă de 20 ani, care refuzase cu orice risc să se înroleze. „Nu vreau să împuşc oamenii în spate“, motivase el. În seara de 30 noiembrie a mers la discotecă alături de prietenii săi, iar înainte de miezul nopţii a plecat făcându-le semne de rămas-bun ca pentru o lungă despărţire. Împreună cu o persoană rămasă necunoscută, Michael s-a strecurat într-o clădire unde lucra ca tâmplar, situată aproape de Zid. Aveau pregătite din timp două scări, cu care cei doi au început să escaladeze gardurile de protecţie.
Chiar când a atins vârful ultimului zid, Michael a fost împuşcat în spate şi în genunchi. S-a prăbuşit la pământ, spunând: „Deci până la urmă m-aţi prins“. Bruscat şi târât până la maşină, tânărul a sângerat până la moarte, în lipsa oricărui ajutor medical.
Din prietenie şi neşansă
12 februarie 1987. Lutz Schmidt (25 de ani) era un talentat sportiv de performanţă, ciclist la Dynamo Berlin – însă a refuzat să fie înregimentat pe linie de partid, ceea ce i-a atras excluderea din club. Fără sprijinul pe care-l primeau sportivii, Lutz a apucat-o pe drumul unui om de rând, care se lupta din greu să-şi croiască un rost. Lucrase în armată ca mecanic auto, apoi s-a angajat şofer la compania de transport public. La 18 ani a cunoscut-o pe Karin, mamă a unei fetiţe, cu care s-a căsătorit. Curând au avut un fiu, iar Lutz a început să ridice o casă pentru familia sa mărită.
Moartea Marienettei Jirkowski Sursa chronik-der-mauer.de
Bineîneles, a visat şi la un viitor liber pentru copiii săi. Toate cererile de emigrare în Vest îi fuseseră respinse, aşa că tânărul tată a început să lucreze la planul de evadare. A cochetat şi cu absurdul: la un moment dat, a vrut să construiască, la el acasă, un submarin cu care să fugă prin Marea Baltică.
Un coleg de muncă, Peter, i-a împărtăşit dorinţa de evadare. Pe Karin a ţinut-o departe de tot ce punea la cale, ca să nu o pună în pericol când urma să fie interogată de Stasi. Stabiliseră însă un semn pentru ziua cea mare: dacă dimineaţa Karin vedea maşina în garaj, însemna că Lutz a plecat spre libertate.
În ziua aleasă, în RDG erau anunţate importante vizite de stat, aşa că Lutz şi Peter, care lucrau în tura de noapte, au încărcat două scări într-un camion şi au accelerat spre graniţă. Era o seară ceţoasă, cu burniţă, iar în jurul orei 21.20, au fost la un pas de a se ciocni cu o patrulă de poliţie. În încercarea de redresare, camionul era să se răstoarne, apoi s-a împotmolit în noroi.
Tinerii au sărit din maşină, au înşfăcat scările şi au dispărut în noapte spre gardul de la graniţă. În 60 de secunde, soarta lor a fost decisă: când au sărit peste primul gard, o scară s-a prins în sârma ghimpată. La următorul obstacol, cealaltă scară s-a scufundat în solul umed. Zidul era înalt de 3,6 metri, iar distanţa până la vârf se făcuse de doi metri. Lutz, care era mai puternic, l-a împins pe Peter să pună un picior sus pe gard. Ajuns acolo, Peter a întins mâna după Lutz, dar nu l-a putut trage. Cei doi au căzut fiecare de câte o parte a zidului. Rămas în sectorul estic, Lutz i-a strigat lui Peter: „Zboară!“. Când s-a ridicat în picioare, santinelele l-au împuşcat direct în inimă.
Ultimul împuşcat – primul caz judecat
5 februarie 1989. Chris Gueffroy (20 de ani), fost gimnast la Dynamo Berlin, lucra ca ospătar, ceea ce-i oferea o situaţie materială bună, dar tânărul nu se mulţumea cu asta. I se părea insuportabil să trăiască într-o ţară fără libertate. Împreună cu un prieten, Christian, Chris Gueffroy a pus la cale fuga într-o zi în care urma să aibă loc vizita oficială a premierului suedez. S-au gândit că ordinul de a se trage nu va fi valabil.
Tinerii mai aveau puţin până să treacă de ultimul gard de sârmă, de trei metri, al unui canal, când gărzile au început să tragă. Chris a fost nimerit în picior, apoi prins cu spatele la gard, a fost împuşcat direct în inimă. Mama lui Chris, Karin Gueffroy, a auzit împuşcăturile, din locuinţa sa situată la doi kilometri de locul crimei.
Supravieţuitorul, Christian, a fost condamnat la închisoare, dar la 3 aprilie 1989, secretarul general al Partidului Comunist, Erich Honecker, a revocat ordinul de a împuşca fugarii la Zid, deşi existenţa acestui ordin a fost negată mereu de autorităţi. La căderea Zidului Berlinului, după numai câteva luni, Karin Gueffroy a înaintat plângere pentru moartea fiului său – ultimul împuşcat de la Zidul Berlinului. A fost primul proces pentru moartea unei victime, la care militarii şi comandanţii lor au fost aduşi în faţa justiţiei. Pedeapsa maximă a fost de 2 ani de închisoare schimbată în probaţiune.
Cea mai spectaculoasă tentativă de evadare: în balonul cu gaz
7 martie 1989. Winfried Freudenberg, ultima victimă a Zidului Berlinului, era un inginer electric în vârstă de 33 ani, proaspăt însurat. Voia cu disperare să treacă graniţa spre lumea plină de posibilităţi, pe care poate nu ar fi ajuns niciodată să o vadă, deşi îi despărţeau câţiva metri.
FOTO dreapta Winfried Freudenberg
SURSA chronik-der-mauer.de
N-ar fi făcut pasul cel mare fără soţia sa, Sabine, şi ea tot ingineră. Soţii Freudenberg s-au gândit să evadeze într-un mod spectaculos şi, credeau ei, sigur: zburând cu un balon cu gaz. Şi-au procurat în timp materialele necesare şi au fabricat balonul în apartamentul lor. Ca să nu se dea de gol, au tăiat relaţiile cu membrii familiei, fără ca rudele să înţeleagă ce se întâmplă.
Într-o zi cu vânt puternic, Winfried şi Sabine au aşteptat căderea serii şi au plecat cu Trabantul în afara Berlinului, la o staţie de gaz unde inginerul avea acces, prin natura serviciului, pe care şi-l căutase în mod special. Au umflat balonul, dar până să-şi ia zborul, un ospătar ieşit din tură l-a văzut şi a anunţat poliţia.
Când şi-au dat seama că au fost descoperiţi, Winfried şi Sabine au decis să se despartă, ca măcar unul dintre ei să aibă şanse. Winfried a ales să plece, înălţându-se în cerul nopţii, iar Sabine s-a ascuns în tufişuri, sperând să nu fie găsită.
Până dimineaţa, Winfried urcase cu balonul până la altitudinea de 2.000 metri şi călătorise dus de vânt, dar pierduse la un moment dat controlul, astfel încât era la un pas să fie adus înapoi pe teritoriul estic.
După nenumărate complicaţii, printre care şi provocarea unei pene de curent într-un cartier întreg, Winfried Freudenberg avea să se prăbuşească la pământ cu balonul, murind pe loc, cu oasele sfărâmate.
Moartea lui Winfried Freudenberg Sursa chronik-der-mauer.de
Sabine a fost condamnată la 3 ani de închisoare pentru tentativa de fugă, dar a fost eliberată la 27 octombrie 1989. Dacă ar mai fi aşteptat opt luni şi o zi, Winfried şi Sabine Freudenberg ar fi sărbătorit împreună căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989. Sabine nu a putut merge în sectorul vestic decât după câteva săptămâni, atât de mare a fost şocul eliberării, dar şi al durerii: „A fost inimaginabil de trist. Încă puţin mai dura şi el ar fi putut fi aici, cu noi, bucurându-se de căderea Zidului Berlinului. Este o jale de nedescris pentru mine“, declara văduva lui Winfried într-un interviu televizat.
Zidul Berlinului, cel mai căutat suvenir din capitala Germaniei unificate
Zidul Berlinului a existat între 13 august 1961 şi 9 noiembrie 1989. Timp de 28 ani, 2 luni şi 28 zile a despărţit Estul de Vest, cu tot cu oameni şi destine.
După câteva luni din acel început de noiembrie 1989, în iunie 1990 a început operaţiunea propriu-zisă de demolare a Zidului Berlinului. Segmente din Zid au fost conservate în scop memorial şi expoziţional, fiind acoperite de graffiti, iar bucăţele din Zid au fost scoase la vânzare ca suveniruri, după care turiştii se dau în vânt, cu preţuri de la 5 euro la 9.990 euro, în funcţie de dimensiune.
Pe aceeaşi temă:
România, unul dintre marii beneficiari ai căderii Zidului Berlinului
Se încarcă comentariile...
