Legătura dintre greci şi obiceiul românilor de a vărsa câteva picaturi de vin în memoria înaintaşilor
0Originea obiceiului românesc de a vărsa câteva picături de vin pentru pomenirea defuncţilor se pierde în istoria antichităţii. Symposion-ul grecesc începea cu un ritual dedicat lui Dionyssos, zeul vinului: se sorbea o înghiţitură de vin şi apoi se vărsau câteva picături pe jos.
”Popoarele de la Marea Mediterana s-au desprins din barbarie în momentul în care au început să cultive măslini şi viţă de vie”, considera primul istoric adevărat al Antichităţii, Thucydides. Sigur, scriind la Atena sfârşitului de secol V a.Chr. era evident sensibil la ceea ce putea observa în imediata lui vecinătate, într-o perioadă în care Atena era centrul cultural şi politic al lumii şi exista o abundenţă şi o mare varietate de produse, susţine Casian de la Snoblesse, bloggerul care vrea să dezvăluite cititorilor români din secretele băuturilor alcoolice.
Printre cele mai importante mărfuri comercializate de către greci în antichitate erau uleiul de măsline şi vinul. Acest lucru a favorizat şi schimbul de idei nu doar în tot bazinul mediteranean ci şi în proximitatea avansată. Hugh Johnson, cunoscut autor al mai multor lucrări legate de istoria vinului consideră că vinul ”s-a hrănit cu propriul succes”, adică vinul bun a atras nu doar laude, ci şi o creştere a cererii, apoi a producţiei şi, implicit, a comerţului cu produse premium. „Şi cu imitaţii/falsuri”, adaugă specialistul în băuturi.
E sigur că încă din perioada poemelor homerice grecii deja erau familiari cu mai multe soiuri de vin. Tatăl lui Ulysse, Laertes, se lăuda cu vreo 50 de rânduri de viţă de vie, însă fiecare diferită ca soi, şi astfel selectate încât acestea se coceau în perioade diferite ale verii, însă satisfacţia proprietarului era că dispunea tot timpul de struguri copţi (desigur din soiuri diferite) până toamna.
Vinul în opera lui Homer
“Homer mai pomeneşte în Iliada câteva detalii interesante legate de producţia de vin. Astfel, Ulysse, când merge la războiul troian se aprovizionează nu doar cu vin de pe insula sa, Ithaca, dar şi cu un vin roşu şi dulce din Tracia, primit de la un preot al lui Apollo. Se afirma că era atât de tare şi de dulce, încât trebuia să fie servit prin diluare cu apă în raport de 1:20. Acest vin a fost utilizat cu vicleşug de Ulysse în Odyseea, în timpul episodului luării de ostatici de către ciclopul Polyphemos din Sicilia. Obişnuit cu vinul slab din aceste părţi, obţinut din struguri sălbatici, Polyphemos a fost convins de către Ulysse să consume acest vin ”digestiv” şi s-a turmentat, fapt de care a profitat eroul mitic pentru a-şi salva tovarăşii de la pierzanie. ”În nebunia lui, a băut de trei ori, până la drojdie” şi a adormit, fapt care i-a permis eroului nostru să-l orbească şi să evadeze împreună cu tovarăşii rămaşi în viaţă”, spune blogger-ul Casian.
Un aspect interesant este diferenţa între viţele cultivate în Grecia şi cele din Grecia Magna, adică teritoriile italice din partea sudică şi centrală care au fost colonizate de către greci. Sicilia, călcâiul şi tocul au fost numite Grecia Magna, însă mai era cunoscută pe-atunci drept Oenotria, adică ”pământul viţelor legate”. „E clar că grecii colonişti stabiliţi în Grecia Magna au beneficiat de pe urma experienţei tehnologice dar şi economice formate în metropolele din care proveneau. Practic, în colonii găsim cele mai noi tehnici de cultivare, fapt care se reflectă în frecvenţa mare cu care în aceste părţi se întâlneau vii legate, îngrijite şi pe rânduri, formate doar din monoculturi oenologice. În Grecia, ele erau mai mult lăsate să crească precum pomii sau culcate la pământ”, spune Casian de la snoblesse.ro http://snoblesse.ro/
Nicio masă fără vin
Mesele vechilor grecilor erau frecvent asociate cu vinurile. Meniul lor nu a diferit atât de mult, însă era legat şi de venitul lor. Ştim că ”un grec obişnuit”, în multe cazuri la micul dejun consuma o pâine de orz pe care o înmuia într-un vin. Prânzul era şi el alcătuit dintr-o pâine de cereale, sigur măsline, posibil ceva brânzeturi şi ceva fructe. Uleiul de măsline era o constantă.
Însă masa cea mai importantă a zilei o constituia cina. „Aperitivul, opţional, implica consumul unui vin aromat dintr-o cupă pe care şi-o treceau unul altuia, apoi o masă cu carne/peşte şi cereale unde se consuma apă. Apoi urma symposion-ul, adică o prelungire a mesei de seară, pe post de banchet, unde se consumă biscuiţi, fructe deshidratate şi mult vin. Aici era deja apanajul celor care aveau resurse şi făceau din această activitate prilej de discuţii artistice şi filosofice”, spune specialistul. Symposion-ul era însă doar apanajul bărbaţilor, femeile acceptate fiind dansatoarele sau curtezanele. Banchetul, despre care avem destul de multe surse, începea obligatoriul cu o libaţie închinată lui Dionyssos, zeul vinului. Obiceiul era să se soarbă o înghiţitură şi apoi pe jos se vărsau câteva picături de vin din cupa pe care o avea fiecare în mână. Acest obicei mai este şi astăzi întâlnit şi la români, în legătură cu pomenirea defuncţilor.
Apoi este desemnat un symposiarh, adică un ”şef al banchetului”. Rolul acestuia era foarte important, şi anume, el era cel care stabilea proporţia măsurilor de apă care urmau să fie amestecate cu acea pastă/sirop gros de vin conţinut în amfore. Acest sirop gros era scos cu un polonic, pus în vase speciale, hydria. (În greacă υδορ- υδρος (hydor-hydros = apă). Aici era amestecat în proporţii diferite cu apă şi eventual îndulcit cu miere ori aromatizat. În funcţie de proporţia de apă, un banchet putea fi istovitor sau mai lejer. Ştim din scrierile lui Platon, elevul lui Socrates, că acesta era destul de rezistent la vin şi făcea faţă cu bine şi luciditate acestor solicitante întruniri.
Vinul aromatizat cu mentă sau scorţişoară
Grecii produceau diferite sortimente de vinuri pe care însă le aromatizau cu miere, dafin, mentă sau scorţişoară. Răşina de pin se pare că era mai degrabă o rară excepţie (când vinurile comune erau de neconsumat), deci retsina grecească nu e probabil o invenţie din Grecia antică. În schimb, în Italia era o practică destul de frecventă adăugarea de răşină în vin. “Majoritatea vinurilor pentru populaţie erau grosiere, însă avem şi o producţie de vinuri de calitate, destinată categoriilor premium de consumatori. Cele mai apreciate vinuri din Grecia antică erau produse în estul Mării Egee, dincolo de coasta ionică, adică în Turcia actuală. Această zonă era cel mai mare exportator, cam ca şi regiunea Bordeaux din Franţa sau Rioja din Spania. Un alt producător vestit era insula Chios, dar chiar şi mai vestite erau vinurile speciale din Lesbos”, spune Casian de la Snoblesse.
Celebrul vin de Lesbos
Aici era patria vestitei poetese Sappho, al cărui frate se pare că era comerciant de vinuri. Faima vinurilor din Lesbos însă nu provine de la comunitatea tovarăşelor din Lesbos, ci datorită Pramnian-ului, un vin licoros care se pare că poate fi considerat un echivalent actual al vinurilor dulci de Tokaji Eszencia. Strugurii copţi erau lăsaţi să se usuce în căldura soarelui pe un pat vegetal de paie, fapt ce le măreşte concentraţia de zaharuri şi de arome. „Aceste vinuri sunt obţinute după metoda passito, cum se numeşte astăzi. Acestea erau vinuri care puteau să dureze mai mulţi ani, aşa că nu ne mirăm când citim în Iliada faptul că regele Nestor consuma vinuri de 11 ani. Probabil că acesta nu consuma vinuri dulci, existând şi alte vinuri premium, şi e clar că nu erau singurele vinuri de calitate. Cert este însă faptul că aceste vinuri sunt mai degrabă o excepţie, un lux, şi nu o regulă. Iată de ce toţi grecii din antichitate jinduiau cu gândul la acestea”, spune bloggerul Casian.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
