Învierea din sufletele noastre. De ce ar trebui să înţelegem jertfa lui Iisus ca pe o nevoie de schimbare, de dezvoltare personală
0
„Schimbarea e cel mai greu de făcut“, spune preotul clujean Dorel Gălan. „Pentru că obişnuinţa e a doua natură a omului“, continuă el citând o maximă din latină. Ştie că e uşor să vorbeşti despre schimbare, că adevărata provocare vine când îl faci pe om să şi meargă pe drumul ei, să îl convingi să treacă de la gând la faptă.
Dorel Gălan e preot ortodox în Cluj de câţiva ani. Crede în schimbare, oricât de lungă sau dureroasă se dovedeşte a fi. Şi mai crede că orice sărbătoare are un prezent al ei. Inclusiv Învierea. „Învierea se cere trăită, simţită, la nivel personal, de fiecare dintre noi, ca act al prezentului, ca nevoie de transformare a vieţii“, spune el.
Vrea ca lumea să aibă puterea să treacă dincolo de semnificaţia istorică a Paştilor şi să privească în profunzime, ca într-o salină unde bogăţiile mai de preţ sunt ascunse departe în pântecul pământului. Mai crede că şansa omenirii va fi înţelegerea cuvântului profetic al lui Dostoieski - „suntem vinovaţi pentru toţi şi pentru toate“.
Trupul ce rupe graniţele timpului şi spaţiului. Nemuritorul
Părintele Gălan încearcă o explicaţie a Învierii pe înţelesul curiozităţii şi setei de senzaţional al omului din 2016. Spune că Învierea ca fenomen nu a fost o simplă revenire la viaţă a lui Hristos, că, după cele trei zile, Iisus s-a ridicat din mormânt şi arăta identic cu cel din ziua de vineri. „Învie din morţi cu un trup spiritualizat, pnevmatizat. Pnev(u)ma în greceşte înseamnă spirit“, detaliază preotul. Femeile care se s-au dus în dimineaţa Învierii se întrebau cine le va da piatra la o parte pentru că ele, în slăbiciunea lor, nu puteau.
Însă, continuă Gălan, Iisus nu a avut nevoie să dea piatra la o parte, el putea să intre prin uşile încuiate cum a făcut când li s-a arătat ucenicilor săi, ascunşi de frica iudeilor. Avea un trup care depăşea limitările şi condiţionările acestei lumi. Un trup eliberat de constrângerile spaţiului şi timpului, aşa cum le ştim şi percepem. Intrase într-o o altă dimensiune a existenţei, dimensiunea care înfrânge spaţiul şi timpul. „Învierea e modalitatea prin care veşnicia intră în timp“, subliniază preotul.
O fărâmă de veşnicie pe pământ
În timp şi, pentru clipă, în minte. Trăirea sărbătorii Învierii ca o nevoie de schimbare? „De ce nu? Asta înseamnă cum ne asumăm la nivel personal evenimentul istoric şi meta-istoric Învierea. Asumarea Învierii, adică cum trăim Învierea. Asumarea că trebuie să devin alt om, altcineva, mai bun, să gândesc altfel“, explică preotul clujean.
Dacă nu e asumată, atunci Învierea e o simplă aducere aminte ca şi cum ne amintim de 1 Decembrie 1918, lupta de la Podu Înalt etc, ca de un eveniment istoric ce nu te transformă lăuntric pentru că nu-l accepţi şi simţi. „Înviere ca simţire, ca stare. Învierea e să-i spui frate şi celui ce te urăşte pe tine şi să iertăm tot pentru sărbătoarea Învierii“, adaugă preotul.
Sfătuieşte oamenii să aibă curajul de a fi altfel, de a gândi şi acţiona altfel, de a face lucrurile diferit dar şi curajul de a face lucruri diferite. „Învierea, la nivel tainic se trăieşte în Taina Botezului, văzută ca moarte şi înviere în Hristos, dar şi ca stare permanentă de explorare a sinelui şi modelare spre bine a acestuia“, zice el.
Omul nou. Nu cel marxist
Ca fapt istoric, Învierea lui Iisus e atestată de mărturia celor care L-au văzut pe Hristos înviat - „pentru că m-ai văzut, Toma, ai crezut“, citează preotul din Biblie -, dar şi de moştenirea peste timpuri a credinţei în sufletele generaţiilor de creştini.
„Însă mai mult decât un fapt istoric, Învierea e un fapt meta-istoric care permite veşniciei să intre în timp şi să-i dea altă dimensiune decât cea clasică: s-a născut...a trăit...a murit. Dincolo de aceste considerente teologice, creştinul nu trăieşte sărbătoarea Învierii doar ca o aducere aminte a unui eveniment istoric. Învierea se cere trăită ca nevoie de transformare a vieţii, de permanenta «omorâre» a eu-lui vechi şi învierea a unui om nou“, consideră Gălan.
Vorbeşte despre conceptul omului nou, idealul şi dezideratul atâtor ideologii eşuate, de la marxism, nihilism până la nazism. Şi spune că acest om nou, schimbat nu poate exista atâta timp cât tu ca persoană nu eşti dispus să renunţi la tine, din iubire pentru ceilalţi. „Nu forţa propovăduită de ideologiile amintite îl va transforma pe om, ci capacitatea de jertfă, de rezonare cu ceilalţi“, nuanţează părintele ortodox. Ceilalţi contează, mai zice el, şi dovadă e icoana ortodoxă a Învierii, ce înfăţişează un Iisus pogorât în iad şi ridicându-i pe Adam şi Eva, iar apoi pe toţi drepţii de care se scrie în Vechiul Testament.
Nemurirea prin basm, prin tehnologie
Omul se naşte, trăieşte şi moare. Un tipar ce se repetă la infinit şi din care omul încearcă să iasă.
„Faptul că omul nu poate să integreze moartea ca fenomen e un semn că moartea nu aparţine naturii omului, că e o «achiziţie neconformă». Tânărul prinţ din basmul «Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte» nu vrea cu nici un preţ să vină în lumea care stă sub semnul morţii. Promisiunile tatălui său, putere, avere sau statut, nu-l conving să se nască - semn al precarităţii cotidianului. Din perspectiva fiinţării adevărate, imediatul, sub toate formele atractive, e de-a dreptul neinteresant, mai mult fiind de-tot-plânsul pentru că prinţul încă nenăscut plânge în pântecele mamei sale...Abia promisiunea «taci, fiule, că-ţi voi da tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte!» îl fac pe prinţ să tacă şi să se nască...“, povesteşte Dorel Gălan.
Crede că dorinţa de a ajunge în locul unde dorea prinţul nenăscut din basm este cea care dă sens şi orientare vieţii. Şi că pentru asta avem nevoie de un orizont dincolo de orizontul acestei lumi: de credinţa în nemurire, de credinţa bazată pe realitatea Învierii Domnului. Oamenii de ştiinţă ar avea altă părere.
„Hristos învie din morţi cu rănile supliciului de vineri...aşadar în expresia supremei bucurii, cea a renaşterii, a biruinţei asupra morţii, nu trebuie uitat sacrificiul, suferinţa, durerea. Neuitarea nu se cere pentru a rămâne cantonat în trecut, ci pentru a învăţa din lecţiile trecutului şi a creiona altfel viitorul. Spre exemplu, generaţiile actuale sunt obligate moral să nu uite crucea celor 45 de ani de comunism nu pentru vreo răzbunare a trecutului, ci pentru o înţelegere şi o mai bună abordare a prezentului, în perspectiva unui altfel de viitor“, spune preotul.
Mai puteţi citi:
Care e „stresul“ lui Dumnezeu? Preot: „De multe ori invocăm libertatea ca să ne justificăm viciile“
Se încarcă comentariile...
