Războiul de ţesut orizontal, exponatul lunii iunie la Muzeul Dunării de Jos

Piesa care face obiectul expunerii a fost achiziţionată neasamblată, de la Pavel Nicolae, din Andolina, în anul 2000. Războiul este confecţionat din lemn de salcie, la începutul secolului XX. Miniexpoziţia "Exponatul lunii" poate fi vizitată pe tot parcursul  lunii iunie, la Secţia Etnografie a Muzeului Dunării de Jos, aflată în incinta blocului Arcadia.

Războiul de ţesut reprezintă una dintre cele mai vechi invenţii ale omului. Primele războaie de ţesut manuale au apărut în mileniul al VI-lea î.Hr. În antichitate s-au folosit cele de tip vertical, la care ţesăturile se realizau prin împletirea manuală a firelor de urzeală cu firul de bătătură, înfăşurat pe o vergea ascuţită. Războaiele de ţesut orizontale s-au răspândit în timpul Evului Mediu. La acest tip de război de ţesut din mijlocul cadrului ce uneşte 

picioarele de pe fiecare parte se ridică doi stâlpi mici verticali care servesc drept suport pentru partea superioară a războiului de ţesut. Cei  doi stâlpi au fiecare în partea superioară câte o „şipcuţă găurită” orientată spre ţesătoare, care serveşte drept sprijin pentru „vatale” şi pentru „iţe”.

Vătalele ajută la baterea firului

„Vătalele” sunt două blăniţe de lemn dăltuite în care se fixează „spata” şi care se agaţă de partea superioară a „mănuşilor”. Vătalele ajută la baterea firului trecut printre firele de urzeală, iar lungimea lor variază în funcţie de dimensiunea ţesăturii, fiind făcute din lemn. Cele două vătale prezintă un cant dăltuit de adâncime şi lăţime variabilă în care se fixează „spata”. „Spata” este un obiect construit din lamele subţiri strâns legate între 

ele cu ajutorul unor fire cerate. Lungimea „spatei” variază în funcţie de lăţimea ţesăturii; pentru chilime şi scoarţele dintr-o foaie se întâlnesc spate cu lumgimi de până la 1,80 m, pentru preşuri şi macaturi  în două foi se întâlnesc spate de 1 m, iar pentru pânză sau pentru marame, spatele au 40-50 cm, putând fi chiar mai mici în cazul 

prosoapelor (30 cm) sau betelor (10 cm). Nu numai lungimea spatei variază în funcţie de ţesătură, ci şi desimea şi grosimea ei.

Astfel, pentru marame, ţărăncile foloseau spatele cu „dinţii”, adică lamelele foarte subşiri şi dese; pentru pânză şi ştergare lamelele erau puţin mai rare dar la fel de subţiri; pentru scoarţe, chilime şi macaturi lamelele spatelor erau groase şi mai rare, iar pentru dimie sau plocade şi cergi erau destul de grosiere şi distanţate.Desimea şi grosimea acestor „dinţi” era condiţionată de grosimea firului  de urzeală: borangicul foarte subţire în cazul maramelor, bumbacul în cazul pânzei, ştergarelor sau scoarţelor şi lâna toarsă gros în cazul macatelor, dimiei sau a plocadelor. Lamelele aveau formă uşor concavă, fiind orientate în direcţia firelor de urzeală; prin fiecare spaţiu dintre două lamele se bagă decât un fir de urzeală.

Primele mecanisme de lansare a suveicii

Primele încercări de mecanizare a războiului de ţesut datează din perioada producţiei manufacturiere în vestul Europei, când au fost inventate unele mecanisme de lansare a suveicii. Au fost aduse inovaţii de: Jacques de Vaucanson (1745) şi M. de Gennes (1678). Apariţia în timpul revoluţia industrială în Anglia a maşinii de filat 

(tors) a dat un impuls pentru mecanizarea ţesutului. În 1785, Edmund Cartwright a obţinut patentul şi a construit primul război de ţesut mecanizat, la care suveica, iţele şi vatala erau acţionate mecanic.

Cea mai importantă invenţie aparţine lui Joseph Marie Jacquard, care în 1804 - 1808 a realizat mecanismul de comandă automată individuală a iţelor, ceea ce a permis obţinerea unor ţesături cu desene complicate şi variat colorate.În perioada 1889 - 1894, James Henry Northrop realizează mecanismul de înlocuire automată a ţevilor cu firul de bătătură din suveică.Odată cu mecanizarea războiului de ţesut, pas realizat în vederea unei mai mari productivităţi, s-a renunţat tot mai mult la folosirea războaielor de ţesut manuale, verticale sau orizontale, astăzi acest  meşteşug fiind pe cale de dispariţie.