Copilul care a dat foc Bucureștiului. Infernul din Ziua de Paște a distrus un sfert din Capitală

Pentru mulţi dintre bucureştenii anului 1847, ziua de Paşte a însemnat tragedia vieţii lor. 15 morţi, alţi zeci de oameni cu arsuri şi aproape 2.000 de locuinţe făcute scrum.

"Marele Foc", în acuarelă de Mustacoff

Data de 23 martie 1847 a reprezentat cel mai trist Paşte al bucureştenilor din acea vreme. În vremea aceea, mersul la biserică era un obicei pe care îl respectau toţi membrii familiei.

În momentul declanşării incendiului, cei mai mulţi dintre bucureşteni asistau la slujba de Paşte. La biserică se afla şi familia Drugănescu, dar fără băiatul lor neastâmpărat. Era un obicei ca în ziua de Paşte, bărbaţii să tragă focuri de armă, iar pistolul familiei era pregătit şi lăsat la vedere.

Cu părinţii plecaţi de acasă şi cu arma la îndemâna, copilul nu a ezitat să o folosească. Ghinionul a făcut ca băiatul să tragă chiar în tavanul unui şopron, deasupra căruia se afla podul cu fân. A fost suficient ca focul să se aprindă, apoi să  se extindă şi să ardă un sfert din Capitală. Centrul Istoric al Bucureştiului a fost cuprins de flăcări, în doar câteva minute.

Istoricul George Potra descria tabloul infernului în cartea sa, „Bucureştii de ieri“, ca „un ocean de flăcări care distrugea fără milă toate bogăţiile, neținând seama de nimic.“ Oamenii nu ştiau încotro s-o apuce şi fugeau fără nicio noimă.

Această atmosferă a îngreunat munca pompierilor, care oricum nu erau prea mulți. Focul a fost stins abia după şase zile de muncă neîncetată din partea pompierilor şi a oamenilor.

Minunea din spatele celui mai mare incendiu din Bucureşti

Focul a izbucnit de la casa cluceresei Drugăneasca şi s-a întins cu repeziciune în toată partea de est a oraşului. Curtea Veche, mai multe biserici si hanuri, în total aproape 2.000 de clădiri au fost mistuite de flăcările „Focului cel Mare“. Printre bisericile care au ars se număra şi Biserica Sfântului Anton, din care a rămas doar icoana.

Pentru foarte mulţi dintre bucureşteni, biserica Sfântului Anton este astăzi cea mai cunoscută, fiind considerată un loc al miracolelor.

Vestea incendiului a făcut înconjurul lumii, iar multe ţări nu au rămas indiferente la necazul ţării noastre. Domnitorul Gheorghe Bibescu, ţarul Rusiei şi mai mulţi nobili din diferite ţări au ajutat „Micul Paris” aflat la ananghie.

Domnitorul Gheorghe Bibescu a instituit o comisie de reclădire a zonei afectate şi a supravegheat, în mod direct, lucrările de reconstrucţie. Incendiul din 1847 nu a fost trecut cu vederea nici de marele scriitor Anton Pann, care a aşezat pe hârtie o poezie de 81 de strofe, în amintirea catastrofei care a căzut pe bucureşteni.

Lucrarea s-a intitulat „Memorabilul Focului cel Mare întâmplat în Bucureşti în ziua de Paşti, martie 23”. Incendiul a constituit un subiect de mare interes pentru mai mulţi scriitori ai timpului, existând zeci de relatări a acestui nefericit eveniment.

Cifrele arată dimensiunea incendiului

Şeful poliţiei Capitalei în vremea aceea era chiar Ioan Manu, care a primit ulterior „sabia de onoare” a oraşului Bucureşti, pentru meritele în lupta cu incendiul. Potrivit raportului întocmit de şeful poliţiei, au fost 15 morţi şi alţi zeci de răniţi.

Paguba materială a fost de: 130 case, 713 prăvălii fără etaj, 354 prăvălii cu etaj, 10 hanuri, 7 biserici, Bărăţia, iar în zona neagră, 31 prăvălii cu etaj, 359 prăvălii fără etaj, 75 hanuri şi 5 biserici. Un sfert de Capitală a avut de suferit în urma incendiului. În istoria bucureştenilor, rămâne cel mai negru Paşte.

O serie de măsuri au fost propuse după incendiu. ”Un rol însemnat în această acţiune de sistematizare l-a avut inginerul maior Rudolf Arthur von Borroczyn, şeful secţiei tehnice, care propune ca uliţele să rămînă cu aceeaşi direcţie, numai să se lărgească şi să se construiască pe lături în condiţiuni de siguranţă pentru viitor.

Lui Borroczyn i se datoreşte înfiinţarea pieţii de pe locul fostei Puşcării şi trasarea celor câteva străzi drepte de pe locul fostului Târg al Cucului, care se deosebesc aşa de bine de acea veche mahala comercială“, se mai prezintă în lucrarea „Focul cel mare din martie 1847“.