Cum umileau anchetatorii o muncitoare de la „Steagul Roșu“: „Fă, moldoveanca dracului ce eşti, tu ştii că copilu’ tău e gata să moară? Tu mamă eşti?”
0O muncitoare care a participat la revolta de la Brașov din toamna anului 1987 a rememorat clipele de groază prin care a trecut în timpul anchetei Securității.
Sofia Postelnicu lucra în noiembrie 1987 la „Steagul Roşu“ pe post de muncitor-prelucrător prin aşchiere.
„Noi iniţial am vrut să mergem în uzină, să vorbim cu conducerea. De-acolo n-a ieşit nimeni. Toţi au aruncat cu… ce s-a putut, cu pietre, au spart geamuri, n-a ieşit nimeni să stea de vorbă cu noi. Apoi am spart poarta şi-am ieşit afară pe poartă. Când am ieşit, îmi aduc aminte aşa, când am mers pe colină, în colţ, acolo, era o Alimentară – zic: «Merg până la Alimentară acolo şi mă întorc, mă duc acasă la copii, că erau singuri». Aşa ne-a luat valul, că eram aşa… eram curioasă… Toţi colegii spuneau: „Mergem la primărie să vedem ce ne spune primarul…” – nici nu l-am văzut. Şi-am plecat cu colegii în oraş. Când s-a cântat Deşteaptă-te române! prima dată m-am speriat cel mai rău. Nu puteai să cânţi aşa ceva. Şi când am ajuns la Prefectură şi când a început să spargă toate astea, şi au dat jos tabloul…. Am intrat în Prefectură. Am intrat de curioasă mai mult… M-am dus să văd ce e acolo, că nu intrasem niciodată dincolo de uşa aia pe care am spart-o noi atunci – când intram în Prefectură intram pe o uşă mai din dos“, a povestit ea într-un interviu inclus şi în volumul „O zi de toamnă cândva… 15 noiembrie 1987, Braşov”, publicat de Fundaţia Academia Civică, 2012.
Au urmat anchete interminabile „Apoi, ne-au îmbarcat în maşini, în dube. Nu aveau geamuri, geamuri erau numa’ deasupra, şi alea erau cu gratii, şi vedeai numai cerul, că altceva nu puteai vedea. Şi, duba avea două compartimente în părţi, aşa, cât am intrat două femei. Eram eu şi cu o fetiţă – avea 18 ani, săraca. Ce mai plângea! Era din Bacău, săraca, şi speriată. Eu eram mai în vârstă. Adică, eram şi eu speriată, dar când o vedeam pe ea plângând zic: «Să mai plâng şi eu…?»”
O duceau la anchetă în fiecare zi. „Între timp, băiatul meu s-a îmbolnăvit. Deci, pe mine m-a arestat marţi. Şi joi a făcut o criză. A căzut, l-a găsit soţul meu, a căzut în gol, acolo unde stăteam, la Timişu’, cu faţa în jos, se învineţise tot, era leşinat, nu mai ştia de el. Au venit vecinii, în fine… şi-a revenit, au chemat Salvarea şi l-au dus la Spitalul de copii. Ăştia de la Miliţie au aflat, că doar ţineau legătura cu Braşovu’ şi mi-au spus. Aşa ticăloşi erau unii. Mă uitam… ăsta, anchetatorul ăsta care era mai rău şi vorbea mai urât, zice: «Fă, moldoveanca dracului ce eşti, tu ştii că copilu’ tău e gata să moară? Tu mamă eşti?», nişte vorbe aşa, care te făceau să te doară sufletul. Şi, bănuiesc, acolo, lângă Miliţie era o şcoală, cred – o şcoală şi-o biserică, că s-auzeau clopotele de la o biserică – şi când ieşeau copiii în pauză deschidea geamurile… Asta n-o uit niciodată, aşa m-a marcat!… deschidea geamurile şi s-auzea larma aia de copii în pauză, şi când se termina pauza, închidea geamurile. Deci, asta ca să aud eu copiii, să mă facă să… Şi-ţi închipui, atunci când am auzit că al meu este în spital… Să cred, să nu cred?…“
Se încarcă comentariile...
