Averea strânsă de o femeie până la 42 de ani: un rucsac şi fricile căpătate în Casa de copii
0
Loreta a crescut în casa de copii şi a ajuns să-şi abandoneze, la rândul ei, cei doi copii. Viaţa ei este o dramă continuă şi frici acumulate în copilărie, de care nu mai poate scăpa.
Ajunsă la 42 de ani, Loreta a reuşit să agonisească până acum, în toată viaţa ei, un rucsac şi multe, multe frici. Casele de copii în care a crescut şi-au pus definitiv amprenta asupra întregii ei vieţi şi a ajuns aşa cum au ajuns nouă din zece copii abandonaţi din România: un om ratat.
„Hărţuită de soartă de când a venit pe lume, Loreta nu-şi găseşte încă rostul în viaţă. Am găsit-o şi astăzi pe trepte la Catharsis, singura ei casă, familie, speranţă. Era îngheţată, nici nu putea să vorbească. Exact ca acum 18 ani, când a fost trimisă de Poliţia din Gara Braşov.
Drumurile sunt toată bucuria ei. Vine, mergem la medic, cumpărăm medicamente şi tot aşa, de la o lună la alta. Nimic nu s-a schimbat între timp. Doar anii, fricile şi locaţia. Şi, toate acestea, din cauza abandonului familial. Şi a caselor de copii prin care şi-a pierdut ce avea mai de preţ, copilăria. Şi a capcanelor în care a căzut foarte uşor. Din vina lor, a celor care decid. Cărora nu le pasă”, povesteşte Azota Popescu.
Duş în aer liber, printre locomotive
Abandonată în Maternitatea Satu Mare, Loreta a fost mutată prin mai multe case de copii. Are amintiri doar din Gara Braşov în care a locuit timp de 7 ani. Povesteşte că dormea pe ziare, se spăla unde se spală locomotivele şi se ştergea cu ziare. Mânca doar firimiturile aruncate de călători şi se bucura când cineva îi oferea o ţigară, fără să bănuiască preţul acelei plăceri.
„A adus pe lume doi copii. Pe primul l-a dat în adopţie. Pe al doilea l-a crescut cu dragoste de mama, până la 7 ani, în condiţii normale, prin bunăvoinţa unor sponsori străini. Era o mamă grijulie, curată şi foarte ordonată. Şi-a găsit singură un loc de muncă. Iniţial, la o şcoală, apoi, timp de cinci ani la, Centrul de zi pentru copii nevăzători.
Era apreciată. Şi fericită. Şi se bucura de viaţă. Şi avea grijă de copil. Totul mergea ca pe roate, până intr-o zi, când traumele copilăriei au demolat-o definitiv. Prin grija naşei de botez, copilul a ajuns intr-o familie de plasament, iar mama a fost internată de repetate ori la Psihiatrie. S-a prăbuşit. De frică. Se simţea urmărită de gorilele din Gară care i-au făcut din viaţă un coşmar”, continuă Azota Popescu.
Cercul vicios al Loretei
În fiecare lună urmează acelaşi traseu. De la Centrul social Sfântul Ioan Bucureşti, la Asociaţia Catharsis Braşov. De aici, cu actele medicale, la medicul de familie, la clinica de psihiatrie, la farmacie şi, înapoi, la Centrul social pentru persoane fără adăpost, unica ei casă.
„Fără familie, fără casă, fără speranţă, îşi continuă zilnic acelaşi traseu... Din cameră, în sala de mese, şi, înapoi, în cameră. I-ar plăcea să muncească, să sape, să grădinărească, să ude florile, să dea cu lopata sau cu mopul, să facă ceva... Dar statutul dobândit în orfelinate o urmăreşte ca o umbră, de care e prea târziu să mai poată scăpa”, încheiat Azota Popescu.
Loreta avea 10 ani la Revoluţie şi a ieşit din casa de copii înainte de anul 2000. Ea a crescut într-o perioadă în care viaţa micuţilor abandonaţi era un coşmar de neînchipuit şi nu era de mirare că aceştia nu-şi găseau drumul în viaţă. Cu toate acestea, rezultatul este identic şi acum, când bătăile aplicate copiilor de către personal sunt excepţii, iar condiţiile materiale sunt mult mai bune.
Se naşte, atunci, întrebarea: ce le lipseşte copiilor crescuţi de stat ca să reuşească în viaţă? Iar, în ultimii ani, specialiştii au aflat şi răspunsul: Iubirea, care n-ar trebui să lipsească din viaţa niciunei fiinţe.
Se încarcă comentariile...
