Una dintre cele mai umilitoare înfrângeri ale Romei, rămasă într-o expresie celebră. Ce înseamnă furcile caudine
0
Acum 2.300 de ani armata romană a suferit una dintre cele mai umilitoare înfrângeri. Acest eveniment a marcat atât de profund istoria romană încât a rămas cunoscut până astăzi, sub forma unei expresii, care descrie un tratament dur şi umilitor.
„A trece pe sub furcile caudine” este o expresie des întâlnită, deşi de multe ori nepotrivit folosită. Publicul larg, când vorbeşte despre „o trecere pe sub furcile caudine” se referă mai ales la nişte probe de foc pe care cineva trebuie să le parcurgă, hotărâtoare.
În realitate, expresia descrie un tratament umilitor, greu de acceptat şi îşi are originea într-un eveniment istoric petrecut acum peste 2.300 de ani. Mai precis, într-o epocă în care Roma Antică nu era un imperiu ci un oraş-stat latin care căuta să se afirme în Peninsula Italică.
O cetate-stat dornică de afirmare şi un neam de războinici
Povestea începe în anul 326 î Hr, odată cu izbucnirea celui de-al doilea război samnit, un conflict dur purtat între romani şi cele patru triburi de munteni ale samniţilor. Trecuseră patru secole de la întemeierea Romei, aşa cum spune tradiţia, pe colinele din apropierea mlaştinilor Tibrului.
Aşa cum arată poveştile latine, deşi era o aşezare umilă şi înapoiată faţă de cele ale vecinilor etrusci, Roma se va transforma în 400 de ani într-o cetate stat puternică, o republică patriciană, bine organizată, care domina deja câmpia Latium, dar şi alte câteva zone învecinate.
Era o putere care căuta afirmare şi expansiune în bogatele teritorii învecinate. În calea Romei stăteau însă samniţii, o federaţie de patru triburi de războinici originari din zona muntoasă a centrului Italiei. Iniţial romanii nici nu se gândeau la un conflict cu samniţii. Ba chiar stabiliseră drept hotar al sferelor de influenţă, râul Liri, astăzi Garigliano.
La un moment dat, însă, între cele două popoare a izbucnit războiul. Principala sursă privind acest conflict îl reprezintă lucrarea lui Titus Liviu, „Ab urbe condita”, referitoare la începuturile Romei. Titus Liviu arată că războiul dintre romani şi samniţi a început din cauza campanienilor, triburi situate în partea de sud-vest a Italiei, care controlau oraşe prospere precum Capua.
Mai precis, samniţii au atacat tribul sidicinilor, cei care controlau un important nod comercial, chiar la graniţa cu zonele controlate de romani. În ajutorul sidicinilor au venit campanienii, îngrijoraţi de politica expansionistă a războinicilor samniţi.
Aceştia din urmă i-au învins şi pe sidicini şi pe campanieni. Samniţii, drept represalii au atacat oraşul Capua şi ameninţau posesiunile campanienilor. Speriaţi, trimişi oraşului Capua au venit în faţa Senatului roman şi au cerut ajutor. Romanii cunoşteau forţa samniţilor şi nu erau dispuşi să intre în conflict cu ei, aşa că i-au refuzat iniţial pe campanienii.
Ambasadorii din Capua au plusat, precizând că în schimbul ajutorului oferit împotriva samniţilor, se vor supune cu totul romanilor. Era o ofertă de nerefuzat. Romanii aveau şansa să-şi extindă dominaţia până la Golful Neapole şi să stăpânească bogatul oraş Capua. Romanii au sărit în ajutorul campanienilor şi a izbucnit un conflict istovitor cu samniţii. În primul război samnit, romanii, cu greu, şi cu mari pierderi au reuşit să iasă victorioşi. A urmat o pace de 15 ani.
Romanii au primit ce au căutat : război
După victoria din primul război cu samniţii, deşi costisitoare, romanii au prins gustul. Specialiştii spun că au provocat printr-o politică agresivă de colonizare în teritoriile controlate de samniţi, un nou război. Este vorba despre colonia de la Fregellae întemeiată în 328 îHr.
Mai mult decât atât, romanii îi acuză pe samniţi că întreţin revolte în Campania, contra romanilor şi că se pregătesc de război. În fapt, cel de-al doilea război samnit a izbucnit pe fondul tensiunilor nerezolvate în primul război. Pe de o parte, romanii încercau să-şi impună tot mai pregnant controlul şi să facă intruziuni în teritoriile samnite cu ajutorul coloniştilor, iar de cealaltă parte samniţii căutau să agite apele şi să facă o coaliţie militară pentru a-i zdrobi pe romani şi cumva pentru a răzbuna înfrângerea din primul conflict.
Cel de-al doilea război samnit a debutat tot cu o serie de victorii romane. Consulul Lucius Papirius Cursor, numit dictator, pentru o scurtă perioadă, i-a zdrobit, într-o bătălie, pe samniţi în 324 îHr. Samniţii cer pace dar nu sunt de acord cu condiţiile puse de romani, dure de altfel. În tot aceste timp, samniţii continuă să strângă aliaţi şi să instige la revoltă împotriva Romei.
În 321 î Hr, consulii din acel an, Spurius Postumius Albinus şi Titus Veturius Calvinus au plecat în fruntea a aproximativ 18.000 de soldaţi romani în Campania pentru a-i înfrunta pe samniţi. Aceştia din urmă, conduşi de Gavius Pontius era concentraţi la Caudium, în zona Apeninilor.
O umilinţă istorică lăsată moştenire printr-o expresie
Titus Livius spune că Gavius Pontius, comandantul samnit a apelat la un vicleşug tocmai pentru a-şi asigura victoria. Acesta ar fi trimis zece soldaţi samniţi deghizaţi în păstori, către liniile romane. Evident, au fost capturaţi. După ce au mimat rezistenţa au mărturisit romanilor că samniţii ar fi asediat oraşul Luceria, din Apulia, abia cucerit de armatele Republicii. Culmea, consulii au căzut în capcană şi au decis să plece imediat către Luceria, pe ruta cea mai scurtă, adică trecând prin munţi, locurile de baştină ale samniţilor.
Cei 18.000 de soldaţi romani au ajuns într-un loc numit ”Defileul Caudin”. Era un loc periculos pentru o armată în marş, aşa cum mărturiseşte şi Titus Livius. Defileul era o zonă cu iarbă înaltă, unde nu puteau ascunde, mărginită de culmi împădurite pe fiecare parte. În plus defileul era mărginit de două trecători înguste.
Deşi orice strateg şi-ar fi dat seama de pericol, consulii romani şi-au vârât legiunile în acest defileu. Soldaţii romani au fost lăsaţi să treacă de prima trecătoare, dar şi de zona ierboasă mărginită de munţi. Când să ajungă la ieşirea din defileu, romanii au observat că strâmtoarea este blocată de bolovani. Au încercat să se întoarcă rapid înapoi dar între timp şi intrarea le-a fost blocată. La scurt timp, şi-au făcut apariţia şi războinicii samniţi pe ambele părţi ale culmilor. Armata romană era efectiv încercuită şi la mila inamicului.
„Pe unde vom pleca? Şi cum vom ajunge dincolo de acest defileu? Nu putem muta munţii din loc, nu? Cum putem să ajungem la inamic? Cu arme sau fără, curajos sau laş, toţi sunt în aceeaşi situaţie, păcăliţi şi capturaţi. Duşmanul nici măcar nu ne va oferi o moarte onorabilă”, descrie Titus Livius zbuciumul soldaţilor romani.
Romanii au fost înfometaţi în defileu în timp Gavius Pontius, comandantul samnit a cerut sfatul tatălui său, înţeleptul Herrenius, pentru a hotărâ soarta legiunilor romane. Herrenius le-a explicat samniţilor că există doar două variante prin care pot ajunge la pace. Fie vor lăsa armata romană să plece nevătămată, câştigând simpatia Republicii, fie îi vor ucide pe toţi soldaţii, slăbind astfel Roma. Consiliul samnit a ales cea de-a treia şi cea mai păguboasă variantă. Aceea de a-i umili pe romani.
Pe scurt, după ce soldaţii romani, fără nicio posibilitate de a se apăra şi fără aprovizionare, s-au predat, au fost supuşi unui tratament umilitor. Lăsaţi fără arme şi echipament militar, pe jumătate dezbrăcaţi au fost obligaţi să treacă printr-un jug format din trei lănci. Adică două înfipte în pământ şi una deasupra, legată orizontal. Fiecare soldat roman, în frunte cu consulii trebuiau să treacă pe sub ceea ce a rămas în istorie drept „furcile caudine”.
Samniţii îi puteau batjocori sau lovi. Pe cei care se arătau insultaţi le luau chiar viaţa. Mai apoi, goi şi fără arme, romanii au plecat prin cetăţile aliate, arătându-şi slăbiciunea. Titus Liviu descrie umilinţa simţită de romani. „Se priveau cu tristeţe, trăgând cu ochiul la armurile şi armele la care urmau să renunţe. Erau fără apărare şi la mila duşmanului. Îşi imaginau jugul ruşinii, insultele celor victorioşi dar mai ales drumul către casă, ruşinos, prin cetăţile aliaţilor, ajungând în casele părinţilor, prin locurile pe unde strămoşii lor s-au întors victorioşi. (....) Consulii au fost primii care au trecut pe sub jug, pe jumătate goi, iar mai apoi fiecare în funcţie de rangul său, supus aceleaşi umilinţe. În jurul lor, duşmanul stătea cu armele la vedere, jubilând. Cu spadele îndreptate către ei, inamicii îi răneau sau chiar ucideau pe cei care îşi arătau nemulţumirea prea pe faţă.”, scria Titus Livius.
Pe lângă umilinţa trecerii pe sub jug, consulii au fost obligaţi să încheie o pace cruntă, prin care romanii erau obligaţi să-şi retragă coloniile din Samnium. Aşa cum prevăzuse Herrenius, umilirea romanilor îi va costa scump pe samniţi. Înfrângerea i-a motivat în plus pe romani, aşa cum se va întâmpla şi cu galii sau cartaginezii. În cel de-al treilea război, samniţii vor fi înfrânţi şi supuşi de romani.
Cine erau samniţii?
Samniţii erau triburi războinice care locuiau din vechime în zona muntoasă din centrul Peninsulei Italice. Vorbeau o limbă oscă şi erau organizaţi într-o confederaţie formată din patru triburi principale, aşezate în Apenini. Este vorba despre hirpini, caudini, caraceni şi pentri. Îşi alegeau periodic un comandant militar care să le conducă trupele în războaiele inter-tribale din Italia.
Erau foarte războinici, fiind remarcaţi mai ales prin echipamentul lor, inclusiv coifurile echipate cu aplici sub forma unor coarne lungi, aripi sau animale fantastice. Credeau într-un zeu masculin, numit Sabus, probabil un zeu al războiului. Aveau o cultură marţială, cu exerciţii militare şi atletice pe care samniţii le urmau din copilărie. S-au remarcat ca aliaţi ai romanilor în luptele contra galilor iar mai apoi ca duşmani ai Republicii. După înfrângerea lor, samniţii au rămas un ghimpe în coasta romanilor până în timpul dictaturii lui Sulla.
Vă recomandăm să citiţi şi :
Clanurile însetate de putere care au aruncat Valahia în haos. Cine erau urmaşii cavalerului dragon
Se încarcă comentariile...
