Eroii care au luptat pe front fără să tragă un singur foc. Cele mai nebuneşti momente din Al Doilea Război Mondial
0De-a lungul istoriei, războaiele s-au purtat cu arma în mână, iar eroii se făceau de obicei remarcaţi din rândurile războinicilor. În mod paradoxal, au existat pe front şi eroi fără armă în mână, oameni care au înfruntat ororile fără să ucidă şi fără să tragă un singur foc.
Pentru cei mai mulţi, un erou de război este un luptător, un om care a reuşit să impresioneze prin curaj, determinare şi pricepere marţială pe câmpul de luptă. Pe scurt, eroii se ridicau din rândurile războinicilor.
Au existat însă şi oameni care au intrat în focul luptei, au înfruntat ororile războiului, au salvat vieţi şi s-au făcut remarcaţi uneori printr-un curaj nebun fără să ucidă sau măcar să tragă un foc de armă. Trei dintre aceştia au devenit veritabile legende ale istoriei militare.
A salvat 75 de soldaţi fără să tragă un foc de armă
Pare greu de crezut, dar un soldat american participant la cele mai cumplite bătălii din Pacific, împotriva japonezilor, a reuşit să salveze 75 de camarazi fără să tragă un foc de armă. Practic a încheiat războiul fără să ucidă un singur inamic. Se numea Desmond Doss şi jurase că nu va ucide în viaţa lui. Desmond Doss s-a născut în 1919 în Lynchburg, Statele Unite, în familia un tâmplar. Familia sa aderase la cultul adventist de ziua a şaptea iar Desmond a fost educat, mai ales de mama sa, în cultul religiozităţii şi al non-violenţei. La izbucnirea Celui De-al Doilea Război Mondial, Desmond era un puşti firav care lucra pe un şantier naval din Virginia. A preferat să se înroleze, mai ales că fratele său lupta pe o navă de război americană în Pacific. A fost arondat Diviziei 77 de Infanterie şi trimis să se antreneze la Fort Jackson în Carolina.
A refuzat să poarte arme aşa că a fost supus unui lung şir de abuzuri. În cele din urmă a fost numit sanitar şi a fost trimis pe front cu Divizia 77. A participat la cele mai cumplite bătălii şi s-a remarcat printr-un eroism aparte. Fără să tragă un singur foc de armă. În timpul luptelor de la Okinawa a salvat de unul singur 75 de soldaţi americani răniţi. Efectiv i-a cărat în spate sub foc inamic. Mai mult decât atât i-a coborât în timpul nopţii, cu ajutorul unui sistem improvizat, de pe un mal abrupt, în tabăra regimentului său. Doss a fost rănit de patru ori în timp ce-şi căra camarazii. Deşi sângera nu s-a oprit până nu a salvat şi ultimul rănit. În cele din urmă a fost rănit grav, la un braţ, de focul unui lunetist japonez. Cu altă ocazie a lovit cu piciorul o grenadă aruncată de inamic, pentru a-şi salva camarazii. A reuşit, dar s-a ales cu 17 bucăţi de şrapnel în picior. Pe lângă Okinawa a dat dovadă de eroism şi în bătăliile de la Guam şi Leyte salvând zeci de răniţi, sub foc inamic. Pentru curajul său deosebit a primit Medalia de Onoare. Desmond Doss nu a tras un foc de armă şi nu a ucis. A murit la 87 de ani în anul 2006. Faptele sale au inspirat producţia cinematografică Hacksaw Ridge.
Preotul paraşutist
Un alt erou fără armă a fost Francis Simpson, un preot catolic înrolat în armata americană. Se numea Francis L. Sampson şi avea 27 de ani când izbucnea cel de-al doilea război mondial. Sampson era preot şi putea duce o existenţă liniştită în spatele frontului. Visul său era să aducă alinare soldaţilor pe front. Aşa că a decis să înfrunte moartea, fără puşcă, fără să ucidă. A fost numit preot în cadrul regimentului 501 paraşutişti al 101 Airborne Division. A fost paraşutat în spatele liniilor inamice, odată cu invazia din Normandia, faimoasa D-Day. Aşa a început aventura lui ”padre paratrooper” cum era poreclit de soldaţi. A sărit din avion alături de soldaţi, fără armă. A coborât printre rafalele cumplite de mitralieră şi a aterizat într-un râu adânc. A fost nevoit să-şi taie raniţa cu echipament pentru a nu se îneca. După ce a ajuns la mal, s-a mai scufundat de câteva ori pentru a-şi recupera cele necesare slujbei religioase.
După ce a luat legătura cu trupele americane, pătrintele Sampson s-a ocupat, în ciuda focului inamic, de răniţi, servind şi ca sanitar de ocazie. A fost capturat de nemţi în timp ce îngrijea răniţii şi a fost salvat de la moarte de un soldat german, catolic. Sampson şi-a continuat activitatea pe front şi a devenit un adevărat model inspiraţional pentru soldaţi. Era renumit pentru faptul că le ridica moralul dar totodată îi ajuta şi pe răniţi. Ţinea slujbe în ruinele bisericilor distruse de bombardament şi erau un veritabil ”psiholog” pe front. În 1944, a fost paraşutat din nou, în Olanda. A fost capturat din nou de nemţi în bătălia de la Bulge şi dus în lagăr. Aici a oferit un sprijin moral nepreţuit prizonierilor de război. S-a întors în America după încheierea războiului şi a continuat să servească ca preot militar. A participat şi la războiul din Coreea fiind decorat pentru curaj în ambele războaie. A murit la 83 de ani în anul 1996.
Cimpoierul nebun
Unul dintre cele mai incredibile şi nebuneşti acte de curaj al celui de-al doilea război mondial l-a avut protagonist pe un tânăr cimpoier scoţian. Se numea Bill Millin şi avea numai 21 de ani atunci când a avut loc celebra debarcare din Normandia. Millin era născut în 1923 şi era fiul unui poliţist scoţian. S-a înrolat în Armata Teritoriană Britanică cantonată la Fort William. A cântat în formaţia de cimpoieri al Highland Light Infantry la Queens Own Cameron Highlanders, unul dintre cele mai celebre regimente de scoţieni din cadrul armatei britanice. Mai apoi Millin s-a oferit voluntar în comandourile Lordului Lovat. S-a atrenat alături de ceilalţi soldaţi dar a preferat să fie cimpoierul personal al Lordului Lovat. Odată cu invazia de pe plajele Normandiei, regimentul lui Lovat a intrat în luptă urmând să debarce în sectorul de plajă numit Sword. Deşi în războiul modern era interzisă folosirea cimpoierilor în luptă, aşa cum era tradiţia la scoţieni, Loven a ignorat acest ordin. Aşa că Millin şi-a luat cimpoiul. Era singurul soldat cu kilt. Acelaşi pe care-l purtase tatăl său în Primul Război Mondial. Nu avea puşcă sau pistol. A intrat în luptă doar cu cimpoiul şi cu un cuţit tradiţional numit sgian-dubh.
Sub focul susţinut al nemţilor,adăpostiţi în buncăre, Millin a început să cânte la cimpoi. Se plimba pe plajă printre răniţi şi morţi, şi cânta fără oprire muzica de luptă a scoţienilor, ”Highland Ladie” şi ”All the blue bonnets are over the border”. În timp ce toţi soldaţii se adăposteau sau luau poziţia culcat, Millin se plimba în picioare cântând. Exemplul său de curaj nebunesc i-a încurajat în aşa măsură pe soldaţi că aceştia au luat cu asalt buncărele într-un iureş nefiresc. Deşi mai multe cartuşe au trecut prin burduful cimpoiului, Millin a supravieţuit. Lunetişti germani capturaţi au mărturisit că nu au tras în el crezând că a clacat din cauza stresului. De altfel Millin a fost poreclit ”The Mad Piper”( n.r. cimpoierul nebun). Mai mult decât atât l-a însoţit pe Lovat şi comandoul său la Podul Pegasus. În sunetele de cimpoi ale lui Millin, comandoul lui Lovat a atacat şi ocupat podul. Millin a servit până la terminarea războiului luptând în Olanda şi Germania. După demobilizare a servit ca asistent la secţia de Psihiatrie în Glasgow. Millin a murit în 2010 la 88 de ani.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Cel mai controversat moment din timpul Primului Război Mondial, comemorat luni la Galaţi
Se încarcă comentariile...
